evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Bumerangul lui Zeeler  -  Meditaţie  -  Luminile oraşului IV  -  Norma  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Pojghiţa subţire a conştiinţei  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Brăduţul  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Metastază  -  Vatmanul - Reacţiile, Epilog  -  Jocul Zeilor (IX)  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Evadare din Paradis  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Schimbare de management  -  Luminile oraşului XII  -  Casa galbenă  -  Criminali Umanitari  -  Fragmente de... viaţă  -  Pescăruşul  -  Un moment nou sau Cădere în cap spre cerul liber  -  Gri şi roşu auriu  -  Coşmar  -  Începutul  -  10 minute pâna la explozie  -  Omul cu păsări  -  Nick  -  System Error  -  Jocul  -  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  În vizită la psihiatru  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Zona 25  -  Tentaţia continuă  -  Jeopardy  -  Solilocviu  -  Umbra  -  Locul pierdut  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Piese de muzeu  -  Vânzatorul  -  Luminile oraşului XXVIII  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Fanfara municipală  -  Al nouălea iad  -  Engel


Serenadă pentru cei singuri

Cr

Cezarina Adamescu



Publicat Miercuri, 29 Decembrie 2010, ora 11:02

      Printre proiectele utopice la care visez de câteva zeci de ani se numără şi acesta: de a dărui celui singur, un strop de tandreţe, un strop de speranţă, un strop din lumina de sine. Mă gândesc intens la acest lucru şi de fiecare dată îmi propun să demarez un proiect. Dar nu ştiu cum se întâmplă că, se iveşte, ca-n Legile lui Murphy, imediat un alt proiect şi-l las pe acesta care e de o urgenţă maximă pentru omenire, de o necesitate stringentă şi care m-ar motiva personal, la fel de mult ca şi un proiect guvernamental (dacă aş avea oportunitatea de a participa la vreunul!). Desigur eu fac acum pledoarie pro domo.

      Iannis Ritsos a formulat magistral într-un vers panseistic această stare de singurătate: „Fiecare e singur în naştere, în iubire şi-n moarte. /Ştiu, am încercat-o eu însămi. Zadarnic. / Lasă-mă să vin cu dumneata” - îi spune femeia singură de o viaţă, mult mai tânărului ei vizitator de după amiază – şi e clipa de supremă tensiune dramatică atunci când ea vrea să-şi părăsească locuinţa, să evadeze, pe faleză, la dig, în colţ, la cărămidărie unde se vede oraşul crescând sub ochii ei, vrea să iasă împreună cu tânărul, pentru că nu o mai suportă pereţii, pianul cel negru, păianjenii casei, lucrurile care stau să se prăbuşească peste dânsa, şi este nevoită să le sprijine cu umerii, cu braţele, cu fruntea. Şi totul scârţâie şi pocneşte şi nimic nu poate umple golul ca o uriaşă hrubă sufletească. Desigur că nu va pleca nici de data aceasta, va rămâne prizonieră a propriei stări, a propriei angoase, a propriei temeri, din care nu există ieşire. („Sonata clarului de lună”).

      Deşi fiecare se naşte singur, omul este o fiinţă socială, el trăieşte într-o comunitate, într-o familie, în societate, într-o ţară, pe un meleag de care anevoie se poate rupe. Încă de la naştere, orice micuţ simte căldura mamei aproape şi ea îl va ajuta toată viaţa. Lipsindu-i această căldură, el se va dezvolta inegal, ca un infirm, ca un refuzat al societăţii.

      Am încercat aceste impresii chiar ieri, duminică, la Sfânta Liturghie, pe 27 decembrie, de Solemnitatea Sfintei Familii de la Nazaret. Ciudat: Până şi Iisus a avut nevoie de o familie, deşi, în mod paradoxal, El este Cel care se naşte veşnic din Tată fără mamă şi se întrupează din mamă fără tată.

      Dumnezeu însă, i-a hărăzit şi Fiului Său o Familie pe măsură. Născându-se în trup omenesc, după chipul şi asemănarea Lui, i-a dăruit o Familie Sfântă, un tată purtător de grijă şi o Maică Fecioară.

      Da, nimeni nu ar trebui să trăiască pe lumea aceasta singur.

      Pentru că nici în Cer nu vom fi singuri. Ne aşteaptă cetele îngereşti, corurile de serafimi şi heruvimi, blajinii plecaţi înaintea noastră, puzderia sfinţilor care mijlocesc pentru noi, rudele şi prietenii de care ne-am despărţit. Acolo doar, vom fi din nou laolaltă.

      Dacă aş fi vreodată un om influent, mi-aş dori să propun forurilor înalte internaţionale, să instituie o zi, măcar o zi din an omului singur, omului de care nimeni nu are nevoie, de care nimeni nu întreabă, de care toţi se împiedică, omul uitat, părăsit, marginalizat, abandonat şi inutil ca o ploaie pe valuri care nu adaugă nici un strop de apă oceanului, mării sau fluviului, inutil ca un bob de nisip într-o mare sahară, ca o steluţă între puzderia de stele perechi care hălăduiesc pe boltă.

      Omului acesta aş dori să-i închin oda mea şi ea inutilă, pentru că ştiu că nu va ajunge acolo unde trebuie şi nimeni nu va şti de ea.

      Ar trebui să existe şi UN CRĂCIUN PENTRU CEI SINGURI, şi un Revelion pentru cei singuri şi o zi de Paşti pentru cei singuri, o zi din an, sau măcar un sfert de zi din an în care singuraticii să se întâlnească undeva, fie şi la un colţ de stradă, fie şi la porţile pădurii, pe lângă zidurile cetăţii, la fereastra unde fetiţa cu chibrituri privea nesăţioasă cum bradul imens şi frumos colorat cu lumini şi globuleţe, cu beteală şi daruri, strălucea pentru cei din casă, adunaţi în jurul flăcării din cămin ori stând la masă şi ospătându-se cu minunăţii al căror miros răzbătea şi prin ziduri.

      Ar trebui ca oamenii singuri într-o zi, - doar a lor – să aibă voie să se adune într-un parc, într-o piaţă publică, în mijlocul cetăţii şi să protesteze, să facă greva foamei, împotriva singurătăţii, să profereze ameninţări inutile şi să bată cu pumnii în cer, pentru a-şi alunga angoasa şi anxietatea provocate de marea şi dureroasa singurătate a zilelor de sărbătoare şi a duminicilor strânse peste an. Chiar dacă ar şti că totul e zadarnic, că n-ar putea mişca nici pietrele, nici zidurile, nici iarba, nici sufletele celor din jur cu protestul lor desuet.

      Dar fiindcă tot vorbim de proiecte utopice, haideţi să ne închipuim un asemenea lanţ al solidarităţii umane, al celor singuri, care, fără să mai ţină cont de convenienţe, de vârstă, sau alte consideraţii morale şi sociale, s-ar prinde de mâini, de mijloc, de umeri şi ar porni să mărşăluiască împreună – prin iarna vieţii în căutarea primăverii veşnice. Şi ar simţi, poate pentru prima oară în viaţa lor, sau cel puţin pentru prima oară după mulţi ani, căldura unei mâini, căldura unei respiraţii aproape, căldura umărului tovarăşului de singurătate, căldura degajată de trupul uman, ceea ce le-ar încălzi mădularele care demult n-au mai simţit ceva asemănător. Atunci şi pentru ei ar înflori, fără preget, orhideea speranţei; şi ei ar simţi adierea, mireasma unui crin lângă obrazul păsării poemului, şi ei, poate ar asculta vrăjiţi, melodia divină a glasului uman destinat doar lor, şi ei s-ar auzi chemaţi tainic pe numele mic, aşa cum doar în copilărie îi striga mama…

      O zi în care să se şteargă toate diferenţele umane, să rămână doar sufletele lor neprihănite, în căutare de sufletele aidoma. Vârsta, condiţia, specificităţile s-ar nivela şi toţi ar fi, aşa cum au fost meniţi să fie: copii ai lui Dumnezeu, aidoma Chipului Treimic.

      Fiecare şi-ar aduce partea sa de ofrandă şi ar rezulta un dar uriaş făcut din inimi însetate şi flămânde de dragoste, de tandreţe, de duioşie şi bunătate neasemuite.

      Visez ca oamenii singuri în această zi să deschidă uşile, ferestrele, porţile, să-şi părăsească pentru un timp casele lor în care stau ferecaţi, să-şi părăsească gândurile întunecate, sentimentele de frustrare şi să iasă în plină lumină.

      Nici n-ar trebui să-şi atârne la piept vreun însemn specific, fiindcă s-ar recunoaşte ei înşişi: i-ar îndemna acel dor care, cu ochii închişi devine şi mai arzător, şi mai flămând de suflete aidoma lor…

      Limbajul lor este unul specific, dar în acea zi mondială a singurătăţii absolute, ei ar descoperi un limbaj nou, un limbaj universal în care să se înţeleagă cu toţii, indiferent din ce colţ al globului ar proveni.

      Oamenii singuri au ceva special înscris în fizionomia lor: îi recunoşti după ochii apatici, după încrengătura de riduri adunate la colţuri, după grimasa forţată din jurul gurii, după paloarea din obraz, după gura încleştată, lipsită de privilegiul vorbirii. Îi recunoşti după privirile în pământ (care-i trage, îi cheamă, îi ademeneşte), după încovoierea spinării, însemn cert că pământul îi atrage, după paşii nesiguri, după glasul stins, după teama care li se ghiceşte-n oase şi-n suflet şi după sfiiciunea manifestată în relaţiile (puţine şi nevoite) cu ceilalţi oameni.

      Îi înţeleg perfect pe acei disperaţi care-şi aleg să-şi curme viaţa în ziua de Crăciun, de Paşti, de Revelion sau în ziua naşterii lor. Nu-i aprob, dar îi înţeleg. N-au mai suportat să fie singuri, au cedat. Pentru faptul că sunt creştină şi mi-e frică de Dumnezeu, n-am s-o fac niciodată, dar îi înţeleg pe deplin. E ceva de nesuportat.

      Cândva, am avut o prietenă, de fapt, prietena prietenei mele, femeie în toată firea. O chema Ani. O femeie sensibilă, frumoasă, elegantă. Să tot fi avut vreo 60 de ani. Avea un fiu care locuia la ea împreună cu soţia lui.

      Certurile repetate între mamă-fiu-noră, care au dus-o la o depresie gravă, situaţia precară, lipsă de bani, de orice fel de mulţumire sufletească, Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat. Cred că sunt zece ani de atunci. A venit Ajunul şi toţi aşteptau cu înfrigurare sărbătorile, preocupaţi, neatenţi, egoişti, aşa cum suntem, îndeobşte.

      Ani a dat telefon câtorva persoane să le întrebe dacă o primesc să-şi petreacă sărbătorile de Crăciun la ei. Nimeni, absolut nimeni nu i-a răspuns afirmativ. Toţi fugeau de ea. Era inoportună, nu folosea nimănui, o biată femeie singură, care mai era şi depresivă.

      În ziua de Crăciun, Ani s-a dus pe malul Dunării şi s-a aruncat în fluviu. Nimeni n-a întrebat de ea, nici măcar fiul, pe care nu-l interesa de ce lipseşte mama de acasă.

      Au găsit-o după două săptămâni, (de nerecunoscut!) – şi cineva, a identificat-o după fotografia din ziar. Stătuse la morgă câteva zile şi nu fusese revendicată de nimeni. Apoi, după haine au aflat că este ea….

      A avut parte de o înmormântare extrem de sărăcăcioasă şi în loc de sicriu, o ladă maronie, aproape pătrată, negeluită, cu o cruce vopsită cu tempera negru.

      Una din surorile sale cu care se afla în duşmănie, bocind, a zis, conducând-o la groapă:

      „Ani, Ani, ca un câine ai trăit, ca un câine ai murit, ca un câine eşti dusă la groapă!”

      Prietenele s-au îngrijit să-i facă o mică pomană.

      Nu mi-aş fi amintit de ea, dar, zilele trecute, scormonind prin arhiva mea video, am dat de o casetă de la una din lansările mele de carte de la Casa Corpului Didactic. Era în 1997 şi tocmai publicasem volumul Mysterion.

      În această casetă, am recunoscut-o pe Ani, stând lângă fereastră, lângă Angela Cioltan, o altă prietenă dispărută de curând, ilustratoarea multora dintre volumele mele.

      Am sărutat ecranul televizorului şi am plâns…Erau amândouă, alături, o singurătate, lângă altă singurătate. Şi nu m-am putut împiedica să mă întreb: Dacă cineva ar fi primit-o de Crăciun în casa lui/ ei, poate că soarta Anei ar fi fost alta, ar fi trăit şi acum, şi-ar fi dus bătrâneţile, într-un azil cel puţin, care e o comunitate, ar fi avut o apartenenţă…Nu s-ar mai fi simţit atât de inutilă în ziua Naşterii Domnului. Şi sigur n-ar fi recurs la acel gest disperat de a-şi lua zilele, iarna în fluviul îngheţat…ca un câine…

      Da, oamenii singuri ar trebui să se înfrăţească, să declare război singurătăţii, să fie măcar o zi însoţiţi de alţii aidoma. Şi poate, cine ştie, ar căpăta puţină încredere, să-şi biruie soarta, să-şi biruie nesiguranţa, tăcerea, slăbiciunea. Primul pas e foarte greu de făcut. Dar, de ziua mondială a singurătăţii totul este permis, şi ei prind curaj, curajul disperării şi-şi iau avânt să păşească încă unul şi încă unul şi iată…se trezesc în alt tărâm, care nu le e specific, dar pe care vor învăţa să-l exploreze, să-l cerceteze plini de curiozitate ca pe un nou continent, ca pe o nouă ţară de adopţie.

      Nici un om n-ar fi mai recunoscător decât cel care a fost singur. Nici un om n-ar fi mai devotat celuilalt ca singuraticul care şi-a petrecut întreaga viaţă într-o muţenie şi înstrăinare completă.

      Consider că sărbătorile pentru cel singur sunt cel mai greu de trecut zile şi nopţi şi de aceea, cred că ele ar trebui instituite, doar pentru cei care au în jurul lor familia. Aşa cum în America, existau cartiere, restaurante şi magazine segregaţioniste: „Only for white men”, doar pentru albi şi oamenilor de culoare li se interzicea cu desăvârşire intrarea în ele. Aşa ar trebui să fie şi sărbătorile: Crăciun pentru familişti, Paşti doar pentru mame şi tătici, Revelioane pentru familii cu soacre, cuscri, nepoţi şi veri. Cel puţin ai şti unde ai şi unde nu ai voie să te duci. Şi poate, cineva ar avea ideea straşnică de a organiza şi un Crăciun pentru cei singuri, un Revelion pentru văduvi, un Paşti pentru cei părăsiţi de partener, de copii, de nepoţi, de prieteni. Dacă tot nu se pot integra şi sunt daţi la o parte de ceilalţi….

      Am trăit ieri în biserica noastră o Sărbătoare a familiilor creştine. A fost frumos, a fost de neuitat, dar şi dureros, în acelaşi timp.

      Câteva zeci de familii din parohie au fost sărbătorite pentru fidelitatea în credinţă, pentru că şi-au păstrat jurămintele făcute în faţa altarului, pentru trăinicia sentimentelor care i-a legat pe viaţă. Nimic mai frumos şi mai de cinste.

      Unele familii au serbat 60 de ani de căsătorie, alţii 50, 40, 30, 10 ani de trai împreună. Aceştia au primit de la părintele paroh, daruri şi flori. Au fost felicitaţi şi li s-a cântat „Mulţi ani trăiască!”

      N-am putut să nu observ însă şi un sentiment de frustrare, de tristeţe şi regret în ochii unor creştini care, cu sau fără voia lor, sunt acum singuri ori îşi petrec ultimii ani într-o singurătate relativă. Unii au copii care-i vizitează sau nu, alţii au fraţi şi surori, veri şi verişoare, naşi şi fini, nu sunt cu desăvârşire singuri. Dar există şi dintre aceştia care-şi duc existenţa ca şi când ar fi plecaţi demult din această lume şi nu aşteaptă decât anul, ziua şi ceasul să plece la Domnul.

      Pe margini, lăcrimau foarte trişti cei care nu au avut niciodată parte de asemenea bucurii în viaţă, ori au avut şi au pierdut aceste şanse. E adevărat, să menţii o căsnicie atâţia ani este o dovadă a virtuţilor creştine, în chip deosebit a răbdării, o exercitare a acesteia, zi de zi, noapte de noapte, clipă de clipă, cu greutăţi inerente şi cu bucurii destul de fragile. Unii sunt scindaţi sufleteşte. Cu trupul trăiesc în familiile şi casele lor, alături de soţi şi copii, iar cu sufletul trăiesc în altă parte….

      „Ce să vă mai frământaţi cui rămâne casa, averea, terenurile, banii, de vreme ce nimeni nu ia nimic cu sine?!” – a predicat părintele paroh.

      Lucru perfect adevărat. Cui să-i mai pese? Poate doar celor care rămân şi se ceartă, unii ajung la procese, la ură, la discordie şi chiar la duşmănie făţişă (vezi cazul fiilor lui Ion Dolănescu!)

      Cât i-a folosit acestui reputat interpret român dacă a adunat averi nemăsurate? N-a făcut decât să semene discordie între fiii lui.

      Revenind la Crăciunul pentru cei singuri, cei înditruiţi a face legi şi ordine ar trebui să se gândească să organizeze sărbători, întruniri, prilejuri de apropiere. În special în zilele de Crăciun – sărbătoare cu specific familial – li s-ar da posibilitatea de a-şi ogoi rănile provocate de dispariţia celor dragi, de părăsirea lor de către copii, de ingratitudinea rudelor care se înghesuie doar atunci când se împart averile defuncţilor. Ca la un semn, mirosul fetid al banilor îi atrage magnetic şi se înfiinţează neîntârziat la „împărţeală”. Dar câţi din ei au făcut, fie şi o vizită de Crăciun, rudei lor singure?

      Am petrecut în ultimii ani, sărbătoarea de Crăciun – într-o perfectă singurătate şi tristeţe malignă – Dumnezeu să mă ierte, nimeni n-ar trebui să fie trist în astfel de zile, când Pruncul se naşte şi ne este vestită mântuirea.

      Crăciunul este o stare de spirit. Nu-i poţi ordona sufletului să fie vesel şi fericit, deşi te străduieşti din plin să o faci. Descurajarea însă şi o abisală stare de inutilitate şi deznădejde te cuprind iremediabil. Şi poţi avea pe masă, toate bunătăţile din lume. Ca şi Sfintele Paşti, când nu poţi ciocni de unul singur ouă, rostind: „Cristos a înviat!” – „Adevărat că a înviat!”

      Nimic nu se duce pe gât, din pricina nodului nesuferit care stăruie şi-ţi opreşte parcă şi respiraţia.

      Şi nu poţi să nu te gândeşti că nu e drept, că eşti om, aidoma celorlalţi, că ai vrea să te bucuri, să fii fericit, să simţi o mână caldă pe umăr sau pe frunte.

      O singurătate perfectă, ambalată frumos în staniol şi cu fundiţe roşii, în interiorul căreia, altă singurătate geamănă, în interiorul căreia, altă singurătate, mezină, fiecare tinzând să-şi depăşească propriile limite, dar, fiind înăbuşite, la rândul lor de şirul lung de singurătăţi colective, de singurătăţi împreună.

      Doar ţârâitul strident al telefonului – şi el asuprit de singurătate – în vreo câteva rânduri, cu veşti de peste mări şi ţări, din Canada, America, din Germania, a spintecat în fâşii egale singurătatea din Noaptea cea Sfântă.

      Oameni în căutare de oameni.

      Oameni uitând de ceilalţi oameni, suficienţi loruşi, ghiftuiţi de propria imagine din oglindă.

      „Te simţi cam singur în pustiu” – a constatat Micul Prinţ.

      „Singur te simţi şi printre oameni” – i-a răspuns, înţelept, şarpele.

      Singurătatea duce inevitabil la frângere, la rupere, la alienare.

      Trebuie să fii foarte puternic ca să-i străbaţi potecile labirintice.

      De aceea, voi, oameni, care aveţi influenţă în foruri înalte, propuneţi, cereţi, luptaţi pentru instituirea unei ZILE MONDIALE A OMULUI SINGUR, a unui CRĂCIUN PENTRU CEI SINGURI.

      Şi veţi vedea ce roade frumoase veţi avea. Fructele acestei singurătăţi maligne, nu vă vor mai strepezi dinţii. Şi veţi avea mulţumirea, de a vedea chipuri înseninate, împăcate, zâmbitoare, încurajate să lupte mai departe cu destinul care le-a fost nefavorabil încă de la început, pe parcurs sau la sfârşit.

      Şi veţi afla în sufletul lor, floarea neasemuită a recunoştinţei şi rugăciunile înmugurite pe buzele lor, pentru voi, cei care aţi luptat, care le-aţi întins o mână, un deget, pentru a nu se mai simţi copii părăsiţi de Dumnezeu şi de semeni….

      Astăzi, în Ziua în care s-a născut Domnul nostru Isus Cristos, un prieten, un distins medic şi scriitor din Lugoj mi-a trimis, providenţial, un mesaj cu vorbele Parohului de la Rohia, pliate pe sufletul meu.

      A fost ca o binecuvântare. Şi nu pot să nu-i fiu recunoscătoare, acestui om, care, deşi la câteva sute de kilometri distanţă, deşi nu mă cunoaşte, a binevoit să-mi trimită un cuvânt de mângâiere în Zi de Naştere Sfântă.

      ”…Apoi, simt încă -— ceea ce nu-i deloc conform cu spiritul monahal — nevoia de afecţiune, de niţică atenţie, de o vorbă bună, cînd şi cînd. Nu mă pot descotorosi întru totul de această lumească şi ridicolă nevoie de puţină simpatie şi căldură. De o vorbă, de o vorbuliţă bună. Ridicol, stupid, abject!

      Deşi, deşi…

      Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit El vorba bună a bunului tîlhar cu făgăduinţa extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai?!

      In vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legămînt mai zăceau încă în iad!

      Oare ce făcuse tîlharul cel bun? Îl desferecase pe Hristos? Îl dăduse jos de pe cruce? NU! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul — în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocurii de pe infectul maidan al Golgotei — cu o vorbă bună. De care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

      Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar cîte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun.

      Să ne rugăm Domnului să ne acorde un anotimp de liniştire şi tihnă spre a putea întîmpina cum se cuvine dulcea, duioasa Sărbătoare a Naşterii Sale. Şi, în general, să ne acorde un mai acut simţămînt al vremelniciei şi deşertăciunii aşa-ziselor noastre treburi preaomeneşti (pentru ca, apoi, cîndva, cînd va fi să fie, să putem muri îndestulaţi de dulcele şi teribilul joc al acestei vieţi). (PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT).

      Aferim! Subscriu total acestor cuvinte ale Parohului Nicolae de la Rohia.

      Şi-mi rezerv un gând luminos şi pentru cel care mi le-a trimis.

      „Cristos se naşte/ Domnul coboară / îngerii cântă / magii îl adoară / Păstorii cântă / ieslea-nconjoară / mari minuni se întâmplară”.

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Comentarii (1)  
ionut caragea
Duminică, 9 Ianuarie 2011, ora 22:56

Hm, greu subiect singuratatea asta. Dar singuratatea iti poate aduce acea revelatie de care ai nevoie pentru a INTELEGE. Trebuie sa invingi singuratatea prin puterea constienta a eului, trebuie sa descoperi ce este aceea o constiinta superioara si acest lucru il poti face numai singur. Eu cred ca Dumnezeu, cel perfect, este o entitate singura. Comuniunea cu Dzeu se face in act intim, in rugaciune, in meditatie, in comunicare cu constiinta superioara suprema, un act al singuratatii. Singuratatea nu trebuie blamata pentru ca este o forma de indumnezeire. Desigur, multi vor spune ca iubirea intre oameni indumnezeieste. Si totusi iubirea are un grad superlativ, platonicitate la infinit.

Da, aici sunt de acord:

Trebuie sa fii foarte puternic ca sa-i strabati potecile labirintice.

Si, paragrafandu-l pe Nietzsche:

Eu sunt singuratatea devenita OM.

Frumos eseu,

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online