5-“Policier”-ul lui Chandler: Crima şi America americanului

      Ne întoarcem la ceea ce am promis - opera “policier” a americanului Raymond Thornton Chandler(1888-1959). Autor foarte în vogă, în S.U.A., prin anii '40-'50, lăudat de ziare(a se vedea aprecierile din Daily Telegraph - dar nu s-a făcut, încă, nici un studiu amănunţit al operei lui Chandler, deşi merita din plin acest prinos al cititorilor-critici!), dar, mai cu seamă, citit de public - la câţiva ani după moartea sa, voga s-a stins, numele său nu mai e pomenit decât de istoricii fenomenului “policier”. De ce oare? S-au înşelat cronicarii literari, publicul? Nu credem - ci considerăm că publicul de după dispariţia fizică a lui Chandler a cedat tentaţiilor romanelor mult mai facile şi mai erotizate, nonartistice, nonestetice - romanelor de serie. Or, Chandler tocmai “serialist” nu este: a scris extrem de puţin şi extrem de elaborat şi greu, în comparaţie cu majoritatea confraţilor săi într-ale “policier”-ului . A rezistat cu brio tentaţiei cantităţii, şi-a pregătit, cu extremă grijă, fiecare frază sau expresie(foloseşte cu succes argoul, diferenţiat pe zone ale Californiei…) , fiecare nume, fiecare secvenţă - exersându-şi mâna - întâi, în nuvele, utilizate drept ciorne - apoi, abia, dezvoltând nuvela, cu tandreţe şi nemulţumire estetică nestinsă, spre romanul deplin încheiat narativ şi semnificativ. Romanul Somnul de veci e pregătit de nuvela Ucigaş în ploaie, splendidul roman Adio, frumoasa mea, e , cu migală, întâi bruionat în nuvelele Colierul de jad şi Caută femeia etc.

      Îl admirăm neprecupeţit pe Chandler, pentru că nu a vrut să se regăsească în fraza lui Doyle-Holmes: “Toate fărădelegile au o puternică asemănare între ele, un fel de aer de familie şi, dacă posezi în vârful degetelor detaliile a o mie dintre ele, este aproape imposibil să n-o poţi dezlega pe cea de-a o mie una”. Nu: Chandler individualizează, temeinic, fiecare carte a sa, deci şi fiecare caz poliţist, într-o structură care are şi n-are de a face cu romanul poliţist: nu sacrifică, în defavoarea esteticului, nimic!Înainte de orice abilitate - scrierea chandler-iană este ARTĂ. Niciodată, citind romanele lui Chandler, nu ne-am propus, la final, să refacem, din memorie, raţionamentul detectivistic al lui Philip Marlowe(mărturisim că nici nu-l urmărisem prea atent, de-a lungul lecturii romanului, şi nici nu ne interesa cine este criminalul adevărat) - ci ne părea rău, când lăsam romanul din mână, că s-a terminat…şi mai citeam o dată, cu nostalgie recapitulativ-emoţională, frazele de finaluri, fraze totdeauna amare(de fiecare dată, personajul-detectiv rămâne singur, absolut singur, în finalurile de roman, precum acei nostalgici pistolari-”goods”, justiţiari solitari ai Vestului Sălbatic, după ce-şi împliniseră doar misiunea-datoria de onoare, nefăcându-şi nici o clipă şi niciodată iluzia că vor fi răsplătiţi-admiraţi etc.), dar extrem de sensibile, de timide, rănite şi de o nobilă şi înăbuşită discreţie, retractil-romantice: “Am impresia că cineva şi-a irosit un vis - spuse internul. Se aplecă şi închise ochii lui Dolores”(Sora cea mică); “Era o zi rece şi foarte senină. Se putea vedea până departe - dar nu chiar până acolo unde ajunsese Velma…”(Adio, frumoasa mea); “Am rămas lângă chiuvetă, sorbind din pahar şi privindu-mi faţa în oglindă.-Tu şi Capablanca, am zis”(Fereastra de jos); “În drum spre centru m-am oprit la un bar şi-am băut câteva whisckiuri. Nu m-au ajutat deloc. M-au făcut doar să mă gândesc la Peruca Argintie, pe care n-am mai văzut-o niciodată”(Somnul de veci); “De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Pe nici unul din ei nu l-am revăzut - cu excepţia poliţailor. Încă nu s-a inventat vreun mijloc de a-ţi lua rămas bun de la ei”(Rămas bun pentru vecie). Finaluri siropoase? Nu: umane, căci reflectă sentimentele, foarte personalizate(nu “matematizate”) ale unui anume şi “foarte anume” om, cu dezamăgirile, deci şi cu visele lui: omul(non-ostentativ întru nimic) Philip Marlowe - detectivul despărţirilor amare. Credem ori că lumea era mai bună în anii '30-'40, dacă se cereau astfel de romane pe piaţă - ori Chandler chiar a reuşit să facă, pentru câţiva ani, lumea mai bună, dacă se cumpărau şi citeau cu fervoare romanele sale.

      Cine este Philip Marlowe?Un EU etern reflexiv(un pic cinic, mascând, de fapt, prin cinismul afişat, revolte interioare multiple), individ înalt, arătos(între două vârste, cum e mai ispititor, dar şi mai riscant, pentru “gustul de cenuşă” al dezamăgirii… ), dar, chiar dacă-i plac femeile frumoase, este foarte rezervat şi ironic, faţă de ele - căci, nu-i aşa?în fiecare se poate ascunde - ce amărăciune!dar ce amar adevăr… - Infractorul faţă de Ordinea Frumoasă şi Dreaptă(evident, Ideală…şi idealistă pretenţie, pentru care îşi atrage detestarea, ura - ghiciţi a cui? Chiar a poliţiştilor, mult prea insensibilizaţi, prin “hârşeala” profesională[comodă sau plăcut acomodantă], faţă de idealul spiritual al meseriei lor). Şi-apoi, Marlowe e un detectiv cu mari precarităţi la nivel financiar(ca să nu zicem “sărac de-a binelea”: acceptă un caz ce se arăta - din debut! - dubios, pentru că n-avea bani “nici cât să-şi hrănească pisica” - Adio, frumoasa mea) - şi e un individ cu capul pe umeri, chiar dacă şi-l pierde(cu sentimentul datoriei cavalereşti şi profesionale) în timpul misiunilor: femeia americană nu-l iubeşte pe bărbatul sărac, ci-şi satisface capriciile cu el - experienţa cu surorile bogatului general Sternwood, din Somnul de veci, i-a fost o lecţie dură, şi, tocmai de aceea, pe parcursul investigaţiilor criminalistico-detectivistice din Adio, frumosa mea, nu acceptă nici măcar avansurile insistente, dar foarte sincere, ale voluntarei, foarte inimoasei şi inteligentei Anne Riordan(“Să nu-mi spui Annie”).Şi, tocmai aici este problema: ce vede OCHIUL SFINXULUI-DETECTIV - căci, în cazul lui Chandler, avem de-a face, ca şi în cazul unui Dupin, sau “father Brown” - cu un om întreg, cu un ochi proaspăt. Ba, chiar Marlowe e mult mai “întreg” şi “proaspăt” decât Dupin, căci e un tip realist, uşor cinic - care umblă enorm “pe teren”(ca un modern Lecoq), şi observă atât de multe şi colaterale lucruri, încât i se urăşte şi lui - dar are şi camera proprie de (auto)“tortură”(biroul…), unde-şi frământă gândurile despre caz - dar şi îşi linge rănile “sociale”, îşi contemplă visele, sfărâmate cu consecvenţă diabolică, de destin şi de răul din oameni…Nu chiar o viziune filosofică (s-ar putea spune şi-aşa, dar cu oarecare exagerare, chiar dacă detectivul lui Chandler posedă cultură generală şi, mai ales, cultură muzicală şi şahistică) - dar o viziune globală, de foarte mare perspectivă, Marlowe chiar are.

      Ce vede americanul Marlowe, într-o pseudo-ţară, cum sunt S.U.A.? Multe - iar pentru că locuieşte în California - are în faţă atât frumuseţile Creatorului, cât şi falsele frumuseţi ale Dumnezeului de celuloid, care domneşte la Hollywood. Are, permanent, în faţă, atât grădinile din Idle Valey(Valea trântorilor), dealurile verzi - cât şi “catedralele” fără alt Dumnezeu decât banul, banul câştigat murdar şi cinic - “catedralele” fărădelegii propagate şi instigate de la studiourile hollywood-iene.

      Marlowe ştie să contemple un fluture(“Un fluture mare, negru cu auriu, a aterizat pe o tufă de hortensii, aproape de cotul meu. Şi-a mişcat uşor aripile în sus şi în jos, de câteva ori, apoi a decolat greoi şi s-a îndepărtat prin aerul înmiresmat, fierbinte şi încremenit”). Ştie să vorbească, mai ales, cu toţi, de la tot felul de licheluţe murdare şi sinistre, strângători de “cotizaţii” pentru mafioţi, sau amici de circumstanţă, de la care, prin “trocul” cu umor(“bancuri”), obţine suplimente de informaţie profesională - până la statueta solitară(ca şi detectivul încă viu…),înfăţişând un negru, din capătul aleii casei unei cliente extrem de viclene şi dificile: “M-am dus să-l mângâi pe micuţul negru: “-Frate dragă, amândoi avem aceeaşi soartă!” - iar când iese de la discuţia cu clienta, confesiv:”-Frate dragă, e mai rău decât m-aşteptam, i-am spus”. Această confesivitate ciudată(pe jumătate reflexivă, pe jumătate disperată) trădează nu doar solitarul, ci chiar timidul, disimulat cu înverşunare. Căci Marlowe nu e un rafinat de salon(n-are nici introvertiri maladive şi nici “freudisme”), n-are snobisme în maniere(le urăşte cordial!), dar e foarte atent ce zice şi cum se poartă, şi foarte admirativ(până la lacrimi interioare), când descoperă, în alţii, disimulate sensibilităţi(mereu “disimulate”, căci se trăieşte într-o lume a maximei durităţi egoiste). Marlowe e generos, până la nebunie - nu doar pentru că i-o cere datoria de detectiv particular, ci pentru că vrea, cu înverşunare, să rămână OM, într-o lume-junglă, în care te poţi aştepta ca propria soră să te înjunghie, pe la spate - sau să determine pe alţii s-o facă, dacă din asta îi ies o mie de dolari(a se vedea romanul Sora cea mică). Marlowe n-are nimic din rigiditatea ţâfnoasă şi arogantă a lui Holmes - Marlowe nu intră în competiţie cu nimeni - de fapt, intră într-o competiţie donquijotescă atât cu Crima, cât şi cu el însuşi, Şi pierde mereu, încasează lovituri dure şi injecţii cu narcotice de la bodigarzii mafioţilor de tot felul şi rangul - dar se ridică, puţin buimăcit, scutură din cap, şi continuă, până la sfârşitul “meciului”. Un “meci” odată început, trebuie şi sfârşit - asta ţine de ambiţia şi onoarea “firmei” Marlowe. Nu e aristocrat social, ca Dupin, dar are multă şi ambiţioasă demnitate - ceea ce-l fereşte de orice corupţie - mafiotă şi feminină, egal! Nu că ar fi un înger - Doamne păzeşte! - îi place “păhărelul”, dar nu atât cât se “laudă”… - iar, uneori(extrem de rar, parcă “demonstrativ”…), se odihneşte, câteva ceasuri, în braţele unei femei inimoase şi cinstite - “cinstite”, în felul în care înţeleg americancele voluntare(neexcluzând, ci incluzând “păcatul”). Niciodată în timpul misiunii - niciodată înainte de a-şi “verifica” sufletul, cu discreţia omului de bun-simţ înnăscut(am spune că părinţii lui Marlowe trebuie să fi fost ţărani, munteni şi mineri, de prin Pennsylvania). Nici o ostentaţie în comportament, riscând, des, să fie luat de “prost” - dar are grijă, în timp, să le corecteze, tuturor, părerile (fără gălăgie, dar ferm). Aşa că, cei care sunt de bună-credinţă(puţini - foarte puţini prieteni are Marlowe, printre poliţişti aproape deloc - numai pe cei care nu vor avansa niciodată, din pricina prea marii “încăpăţânări”, de fapt, “suferind” de demnitate şi de profesionalism adânc, nehârşit) îl simt pe Marlowe ca pe un reper major moral-sentimental-ontologic.

      Cum judecă americanul Marlowe - America? Uneori, cu duritate maximă, fără menajamente, cu exasperarea celui care descoperă că iubita îl înşală(de aceea, probabil, se creează impresia că Chandler l-a “favorizat”[romanţat] pe uriaşul Malloy - figura uriaşului Moose Malloy, cel trădat şi înşelat şi ucis de iubita sa, are în ea mult dramatism amar şi chiar ceva sublim - mai cu seamă în sacrificiul final, când, cu bună ştiinţă, se lasă împuşcat cu 5 gloanţe în stomac de fosta şi etern visata iubită trădătoare - trădătoare pentru bani şi o situaţie care să-i şteargă trecutul de prostituată; ciudată e firea umană, observată, cu patetism bine temperat-înnăbuşit, de Chandler-Marlowe: această iudă feminină se sinucide, la rândul ei, în momentul arestării, pentru a nu-l face de râs, prin proces, pe bătrânul bogat care a înălţat-o din mocirlă; romantic şi incredibil, nu? - atunci, mai bine nu mai ieşiţi în stradă, unde, mereu şi cumplit de discret, se întâmplă astfel de monstruoase minuni de periferie, a societăţii şi a conştiinţei - dar minunea rămâne minune, oriunde se petrece…):”Programele TV comerciale erau de o calitate menită să îngreţoşeze până şi o capră crescută cu sârmă ghimpată şi cu cioburi de sticlă” (…)datorită reclamelor TV, care, până la urmă, te fac să urăşti orice lucru pe care vor să ţi-l vândă. Dumnezeule, probabil că, după părerea lor, publicul e alcătuit doar din debili mintali” ; “Toţi bogătaşii frecventează acelaşi club. Fireşte, există o concurenţă - o concurenţă aspră şi crâncenă pentru tiraje, pentru zonele şi domeniile reportajelor (…) atâta vreme cât e vorba de lucruri care nu dăunează prestigiului şi situaţiei proprietarilor acestor ziare. Dacă însă lucrurile stau altfel, gata, se pune capacul “ ; prin gura magnatului tradiţionalist, finanţator de partide victorioase, Harlan Potter, cu care se “întrevede” Marlowe:”Eu unul sunt familist într-o epocă în care aceast cuvânt nu mai înseamnă aproape nimic. (…). Trăim în ceea ce se numeşte o democraţie, domnia majorităţii poporului. Un ideal splendid, dacă poate fi tradus în viaţă. Oamenii sunt aleşi , dar numai maşinăria partidului propune candidaţii, iar maşinăriile partidelor din S.U.A. trebuie să cheltuiască sume imense ca să poată fi eficace. Cineva trebuie să le furnizeze aceşti bani şi acest cineva - indiferent dacă e un individ, un grup financiar sau orice vrei dumneata - se aşteaptă în schimb la oarecare consideraţie. Lucru la care mă aştept eu - (…)e să ni se permită să ne trăim viaţa în singurătate şi discreţie decentă. Posed mai multe ziare, dar nu le consider pe gustul meu(…).Chelălăielile lor neîncetate despre libertatea presei înseamnă - cu câteva excepţii onorabile - libertatea de a se face negustorie cu bârfeli, crime, pornografie, lucruri de senzaţie, ură, insinuări, precum şi foloasele politice şi financiare ale propagandei. Un ziar este doar o afacere creată pentru a scoate bani de pe urma reclamelor(…). Creşterea populaţiei, costul uriaş al războaielor , presiunea neîncetată a impozitelor, care ajung să însemne confiscarea averilor - toate acestea îl fac pe om mai venal. Omul de rând e obosit şi speriat, iar unui om obosit şi speriat nu-i dă mâna să aibă idealuri[n.n.:excepţional de precis formulat!]. Trebuie să cumpere hrană pentru familia lui(…). Moda - o escrocherie comercială, destinată să producă o demodare artificială. Producţia de masă n-ar putea să-şi vândă la anul mărfurile, dacă n-ar face ca ceea ce a vândut anul ăsta să pară demodat peste câteva luni(…)deodorante, laxative, somnifere(…)produsele acestei escrocherii pe scară internaţională, care se numeşte industria cosmetică. Ştii, d-le Marlowe, noi facem cele mai frumoase ambalaje din lume, dar marfa dinăuntru e, în cea mai mare parte, bună de aruncat la gunoi” ; apoi, meditaţii tip Marlowe:”Legile nu sunt altceva decât prilejuri pentru onorariile juriştilor. Câtă vreme credeţi că ar putea să reziste bandele de gangsteri de înaltă clasă, dacă avocaţii nu i-ar învăţa cum să opereze?” ; “Americanii sunt în stare să mănânce orice, cu condiţia să fie pe pâine prăjită prinsă cu două scobitori şi să vadă frunzele de salată verde ieşite pe la margine, de preferinţă niţel veştede” ; “Poate că tipul din vârful piramidei socoate că are mâinile curate, dar undeva pe filieră se mai întâmplă ca nişte indivizi să fie puşi la zid(…)nişte oameni de treabă îşi pierd slujbele(…)se fac speculaţii de bursă, agenţii fiind cumpăraţi cu o uncie de aur vechi(…).Banii înseamnă putere şi puterea dacă e mare nu mai e folosită cinstit: ăsta e sistemul, ce vrei”. ”Am trecut de reclamele stridente de neon şi de falsele faţade din dosul lor, de localurile împuţite unde se servesc hamburgers şi care seamănă, sub avalanşa de culori, cu nişte palate, am trecut de restaurantele în aer liber, de formă circulară, vesele ca nişte circuri, cu chelneriţe cu priviri dure şi supărăcioase, am trecut de tejghelele strălucitoare, de bucătăriile încinse şi îmbâcsite cu mâncăruri care ar otrăvi şi o broască râioasă(…). Locuinţele vedetelor de cinema. Halal de-aşa vedete. Veteranele a mii de paturi(…). O masă proastă, dar rapidă: dă-le să mănânce, şi pe urmă afară cu ei. Afacerile merg din plin. Nu ne dă mâna să vă lăsăm să beţi încă o ceaşcă de cafea. Ocupaţi un spaţiu care înseamnă bani(…). Sunt victimele escrocilor care au pus mâna pe restaurante(…). California, statul magazinelor universale: tot ce-ţi doreşti, şi nimic bun(…)”

      Credem a fi demonstrat, fie şi prin aceste citate, că Ochiul Sfinxului chandler-ian vede mult mai departe, cel puţin în societate, decât oricare alt ochi de sfinx, de până la Chandler. Mai mult: Chandler-Marlowe are o viziune clară, patetică, asupra Crimei(pe care o consideră ca pe un dat fatalist, dar legat, totuşi, de istoria oraşelor şi statelor), ba chiar asupra Statului Criminal, posibil de denumit şi Stat-Crimă, pe care americanul Chandler îl justifică, dar nu-l iartă. Iată Crima Americană(Crima Modernă…), în tot dinamismul ei dramatic, aproape cosmicizat, cu o logică sălbatică, primitivă, în plin secol (modern!)XX - de observat că noaptea nu mai e teritoriul viselor(ca la Dupin), ci al Crimei şi al întâlnirii omului cu Destinul(se vede aici sumbra Pronie protestantă…):”Douăzeci şi patru de ore pe zi cineva fuge şi altcineva încearcă să-l prindă. Acolo, în bezna nopţii a o mie de crime, erau oameni care mureau, erau mutilaţi, răniţi de geamuri sparte, turtiţi de volan sau zdrobiţi sub roţile automobilelor sau camioanelor. Erau oameni bătuţi, jefuiţi, strangulaţi sau ucişi, femei violate. Oamenii erau flămânzi, bolnavi, plictisiţi, deznădăjduiţi din pricina singurătăţii sau remuşcărilor, sau fricii, sălbatici, scuturaţi de friguri ori zguduiţi de suspine. Un oraş care nu era mai rău decât altele, un oraş bogat şi viguros şi orgolios, un oraş pierdut şi plin de goliciune.”

      Iar luciferismul Oraşului(Bay City-Beverly Hills-Los Angeles) se extinde asupra Poporului babilonic al S.U.A.:”Suntem un popor mare, aspru, bogat şi nesăbuit - şi crima este preţul pe care-l plătim pentru aceasta.” Nu este scăpare, nu sunt nicăieri germenii umani, sănătoşi? Ba , probabil, da - şi anume(ni se sugerează) în cei ce muncesc cinstit:”Delincvenţa organizată este doar reversul murdar al dolarului muncit” . Socialism? Poate. Adevăr, mult şi dramatic adevăr, în primul rând - şi Sfinxul a ieşit din muţenia sa - poate sacră, poate neghioabă şi neştiutoare?! Marlowe detectează, în primul rând, adevărul despre societatea în care trăieşte şi se mişcă. Şi spune, nu strigă - dar dă mărturie: “Am prins infractorul. El e - şi iată argumentele!” Infractorul prins de Marlowe şi dovedit ca infactor se numeşte “societate umană a secolului XX”, în general , şi “societate americană a secolului XX”, în particular. Chandler-Marlowe şi ochiul său scot Sfinxul, din muţenia sa ambiguă.

      Chandler-Marlowe arată clar că Sfinxul ŞTIE. Şi chiar poate dezvălui - dar (Casandră-Sfinx!!!) nu prea sunt ascultători în jur - sau indivizi dispuşi să-l asculte pe Marele Singuratic din Pustiul Lumii. În romanele lui Chandler, epopeea (personal-interioară)-Marlowe ajunge să se confunde cu epopeea Americii(şi lumii “liberal-consumiste”), de la jumătatea secololului XX. Dar şi cu boarea fatalităţii insinuate, în omenire. Dacă există ceva să-l salveze pe Marlowe - se sugerează că, acest ceva, în cazul când chiar ar exista, e (potenţial) salvator pentru oricare locuitor al Pământului: contemplativitatea discret-romantică, consecutivă fatalei acţiuni umane, provocată de circumstanţe independente de idealul (voinţa-dorinţa) uman. Dar, cu eroism discret( şi el…) - asumată(fatalitatea acţiunii) frontal. Şi până la capăt - indiferent unde ar fi acel capăt.

     

     

      6.CONCLUZII PROVIZORII DESPRE OCHIUL SFINXULUI

     

      Ce-ar mai rămâne de zis? Probabil, foarte multe lucruri de amănunt. În rest, genul poliţist , din teren literar exclusivist al Vechii şi Noii Lumi(Europa-America de Nord), a ajuns să prolifereze până în îndepărtata Japonie, căpătând acolo chiar note specifice(mai e, însă, drum lung, pentru specia sus-amintită, într-o ţară care şi-a “făcut” romanul abia cu Yasunari Kawabata şi Yukio Mishima, în secolul XX) - de felul dramatismului şi introspecţiei, introduse de un Seicho Matsumoto. Specia “policier” va avea, în mod sigur, într-o lume a globalizării, un viitor destul de înfloritor, mai ales în patria samurailor, care s-au strămutat în structurile “jakuzei”…

      Dar România , cea atât de europeană şi de fertilă în toate celelalte genuri literare? Ei bine, deocamdată, la acest capitol(“policier”) rămânem nişte perpetui amatori. Începuse ceva Rebreanu, prin romanul său antebelic Amândoi - dar, după războiul al 2-lea mondial, nici Haralamb Zincă, prea “politizant”, în romanele sale poliţiste(gen Moartea vine pe bandă de magnetofon) şi neconstruind un tip de detectiv-revelator(ci doar”organele” tovărăşeşti…), nu se fixează definitiv în “clasic” - nici doctorul Tudor, detectivul lui Constantin Chiriţă, cu tot succesul de “piaţă”(la vremea ei) al Trilogiei în alb (Pescăruşul alb, Trandafirul alb, Îngerul alb), nu rămâne decât un ilustru amator(şi nu convinge deloc, prin “personalitate” - o personalitate absolut inexistentă! - sfidăm pe oricine să ne spună cum arată, interior şi exterior, doctorul Tudor! - e o voce portabilă, de ici până colo - atât!) - iar Melania scriitoarei(?) Rodica Ojog Braşoveanu (cu ale sale 320 de pisici negre…), simpaticul Lupin feminin, senect şi incredibil de capricios-“zburdalnic”, fie şi pentru o bătrână aflată în plin proces de defulare a vreunei tinereţi-copilării netrăite ca lumea… - nu s-a impus, nici ea, cine ştie ce, în memoria cititorilor. Aşteptăm, cu viu interes şi speranţă . Căci “policier”-ul , după cum am remarcat la începutul studiului de faţă, poate(dacă vrea) să reveleze zone extrem-umbroase, abisale, atât ale ontologicului uman, cât şi ale spiritualităţii, caracterului şi mentalităţii omeneşti(individuale şi sociale) - dar, în primul rând, se poate institui într-un ochi de priveghere, discretă şi secretă(mai mult sau mai puţin), ochi de sfinx, zonă de avertizare asupra deraierilor sociale şi spiritual-mental-abisale, cele care furnizează CADAVRUL şi penibilitatea stărilor (particulare şi generale), de tip absurd-ionescian.

      Şi-atunci, de ce vom fi scris noi prezentul material? Pentru că e bine să ştim, din când în când, cum stăm.

     

     

     

      -Eugen Ionescu, Amedeu sau Cum să te descotoroseşti, în vol. Cântăreaţa cheală, Minerva, Buc., 1970, p.291.

      -Cf. Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983, p. 192(Legendă): “-Acuma ştiu că m-ai iertat, în adevăr, spuse Cain, căci a uita înseamnă a ierta. Voi încerca să uit şi eu. Abel spuse încet:-Aşa este. Câtă vreme durează remuşcarea, durează şi vinovăţia.” Ceea ce, aparent, cel puţin( şi teologic, în mod cert), face ca misiunea poliţiei, justiţiei umane EXTERN-SOCIALE etc. să fie inutilă, futilă, anulată semnificativ, iar romanul poliţist - o naraţiune patologică, naturalistă, pentru obsedaţi vicioşi, sado-mazochişti(dacă nu există în el ARTA viziunii general-expiative - sau, măcar, încercarea de justificare a neputinţei de a capta această viziune).

      Cf. Ovid S. Crohmălniceanu, în revista Secolul 20, pp. 159-160:”Nu Poe e adevăratul strămoş al romanului poliţist, ci Dostoievski, fiindcă în toate cărţile acestuia din urmă(Idiotul, Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Posedaţii) există un cadavru adevărat, care creşte, creşte mereu, înfricoşător…”.

      -Cf. Fiodor M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă (cazul Raskolnikov), Fraţii Karamazov(cazul reverberat Mitea-Ivan-Aleoşa Karamazov), Posedaţii(cazul Stavroghin) etc.

      -Afirmaţia aparţine lui Pierre Lazareff, prefaţatorul volumului Arsène Lupin, gentlemanul-spărgător, Moldova, Iaşi, 1992.

      -Maurice Leblanc, Arsène Lupin - gentlemanul-spărgător, Moldova, Iaşi, 1992, p. 164.

      -Cf. Maurice Leblanc, Afacerea Kesselbach, Una din porţile infernului etc.

      -Cf. Povestiri dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar, Univers, Buc., 1973, şi Holmesiana, din revista Secolul 20, nr. 7/1968, p. 33.

      -Cf. Karel Èapek, Povestiri dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar, Univers, Buc., 1973, Poetul, p. 94.

      -Idem, Tribunalul suprem, p. 190.

      -Idem, Urmele, p. 150.

      -A.C.Doyle, Un studiu în roşu, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 170.

      -Cf. Roger Caillois, Romanul poliţist. Jocul şi drama, în revista Secolul 20, nr. 7/1968, p. 45.

      -Deşi contemporan cu Charles Darwin(1809-1882), e greu de crezut că E.A.Poe a putut cunoaşte opera fundamentală a biologului englez(Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă) - apărută abia în 1859(Poe a murit în 1849…), când a făcut ca uranguranul să ucidă cu BRICIUL UMAN…

      -E.A.Poe, Crimele din Rue Morgue, în vol. Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 394.

      -A.C. Doyle, Un studiu în roşu, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 171.

      -Idem, p. 176.

      -G.K.Chesterton, Omul invizibil, în vol. Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown, ELU, Buc., 1966, p. 108.

      -A.C.Doyle, Semnul celor patru, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 275.

      -Prefaţa la E.A.Poe, Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 35.

      -E.A.Poe, Cărăbuşul de aur, în vol. Scrieri alese, Univers, Buc., 1979, p. 251.

      -E.A.Poe, Crimele din Rue Morgue, în vol. Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 407.

      -După trustul “Sandra Brown”, se înţelege…

      -Rolul, cinematografic, al lui Sam Spade, i-a venit lui Humphrey Bogart “ca o mănuşă”…, mai puţin “sardonicul”(dorit de autor…) al personajului.

      -Dashiell Hammett, Şoimul maltez, Datina, Buc., 1990, p. 7.

      -Ex. romanele Adunătură de lichele, Încurcă-i drace, Moarte de calibrul 45, Fă-mi plăcerea şi crapă! etc.

      -Cf. Ellery Queen, Misterul crucii egiptene, Lovitura de graţie etc.

      -Să nu uităm că Peter Cheyney este şi autor de romane de spionaj, de bună calitate, tip Misiunea cea mare, Ultimul pahar (ambele cu acţiunea plasată în Anglia)etc.

      -Nici măcar în romanul de război(şi de aventuri) Tunurile din Navarone…

      -Cf. Ross MacDonald, The Dark Tunel, The Barbarous Coast, Black Money, The Underground Man etc.

      -Juan Angel Cardi, Cheia aurită, , Colecţia romanului poliţist”Crime new-yorkeze”, Mondial-Press, Buc., 1993.

      -A se compara textele: Roy Vickers, Mortul cu braţul ridicat, din antologia ENIGMA, EPL, Buc., 1969, pp. 22-40, cu Gerald Barrymore, Fantoma maşinii de scris, din vol. Un act de caritate, Antet, 2000, pp. 28-47. Ca mostră (pentru “meditaţie”), redăm finalurile: a- la Vickers:”Inspectorul începu să bată cu degetul mare în capac: trei lovituri scurte…trei lungi…trei scurte…”; b- la Barrymore:”Degetul inspectorului începu să bată în buton: trei puncte…trei linii…trei puncte…” E posibil ca Barrymore să fie pseudonimul lui Vickers, sau viceversa…Sau, un ban în plus nu strică, ori pentru editori, ori chiar pentru nişte autori “famelici”…sau datornici…sau…?

      -Mai mult decât oricare alt scriitor de “policier”, Agatha Christie are nevoie de “ţarcul” concentric, extrem artificial, al casei-camerei, pentru a “nu o lua razna deducţiile”. Or, aceasta falsifică( prin relativizare extremă, împinsă până la instaurarea hazardului), din start, latura generală a adevărului deducţiilor detectivistice. Separarea de cosmic, dar şi de social - face ca toată “afacerea” detectivă să pară, şi chiar să fie, un simplu joc absolut steril(şi cititorul are intens sentimentul zădărniciei şi ineficientului - al realităţii că, dacă citeşte, o face pentru că nu are de făcut sau nu vrea să facă altceva - iar nu că participă la drama lumii umane), de o abstracţiune matematică, dar nu şi de o aplicaţie matematică. Bineînţeles, latura estetică lipseşte, din “romanele” Agathei, cu desăvârşire!

      -Cf. Edgar Wallace, Omul de la Carlton, Legea gangsterilor, Secretul cheii de argint, Misterul narcisei galbene, Arcaşul verde, Substituirea, Măştile morţii, Scaunul morţii, Castelana din Ascot etc.etc.etc.

      -Suflul epic al lui Leblanc este foarte scurt, talentul, destul de modest, simţul estetic - slab, iar cel etic - alterat . Rezultă: cvasi-rebuturi literare.

      -Gen Paul Kenny, Coplan nu iartă…Mai rău decât atât - fireşte că există(oricând!), dar nu ne permitem să cităm.

      -Anthony Burgess, Monstrul care fumează pipă, în vol. antologic Clasicii romanului poliţist, Iaşi, 1990, nr. 2, p. 169.

      -G.K.Chesterton, Paşii ciudaţi, în vol.Înspăimântătorele aventuri ale maiorului Brown, EPL, Buc., 1966, , p. 47.

      -Idem, Cele trei unelte ale morţii, finalul, de la p. 178.

      -Idem, Chipul de pe ţintă, p. 283.

      -Idem, Cea mai sinistră crimă din lume, p. 265.

      -G.K.Chesterton, Ciocanul lui Dumnezeu, în vol. Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown, ELU, Buc., 1966, pp. 142-143.

      -Raymond Chandler a scris şapte romane şi 23 de povestiri(au fost traduse, în româneşte, din câte ştim, până la ora aceasta, 6 romane şi un volum masiv cu 8 povestiri: Somnul de veci, Sora cea mică, Fereastra de sus, Adio, frumoasa mea, Avantaj…Marlowe şi Rămas bun pentru vecie - iar volumul de povestiri se intitulează Ucigaş în ploaie).

      -“Are vârsta iniţierii”, cum observă, cu deosebită fineţe, Liviu Papuc, în volumul antologic Clasicii romanului poliţist, Iaşi, 2/1990, p.160:””[Detectivul]nu poate iubi(iubirea presupune un viitor, iar el trăieşte în prezent), nu poate întineri(este deja iniţiat), nu poate îmbătrâni(căci n-a fost niciodată tânăr), nu poate trăi(viaţa cere repaos, continuitate, iar el este într-o veşnică mişcare), nu poate muri(pentru că n-a trăit încă). Menirea sa e să ispăşească perpetuu o vină pe care o recepţionează ca şi cum el însuşi ar fi comis-o”.”

      -E posibil ca numele lui să nu fie atât de inofensiv, ci ales cu tâlc: e omonimul dramaturgului englez (Christopher Marlowe,1564-1593) , eternul resemnat, bănuit a fi etern nedreptăţit şi furat(?) de Shakespeare-cel-în-vogă…

      -Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Buc., 1993, p. 100.

      -Idem, p. 337.

      -Idem, p. 68.

      -Reţeta acestei societăţi o experimentăm, din plin, astăzi, şi noi, românii. Se putea altfel, oare?

      -Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Buc., 1993, 316

      -Idem, p. 331.

      -Idem, p. 278.

      -Raymond Chandler, Sora cea mică, Datina, Buc., 1991, p. 81.

      -Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Bucureşti, 1993, p. 275.

      -Idem, p. 353.

      -Ibidem.

      -Şi, tot cam pe-atunci, se citea(“furibund”) un obscur roman “policier” de colecţie - Beladona…

     

     

© Copyright Adrian Botez

Nu există nici un comentariu

Comentează articolul	Spune-ţi părerea
Toate câmpurile sunt obligatorii.     Comentariul nu poate include link-uri.     Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.     Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare. Nume : Email (nu va fi afişat) : Comentariu :