|
|
|
|
| | Paradox |
|
| |
|
|
|
|
|
Paradox
Publicat Sâmbătă, 14 August 2010, ora 18:08
Se învârtea în cercuri.....din ce în ce mai largi, din ce în ce mai încet...
A câta zi era,în ce an,în care din lumi? Nu știa, cum nu știa cum ajunsese acolo, în acel pustiu nesfârșit. De unde venise, cine era.....Nimic....
De pretutindeni pustiul. Își lepădase mai întâi sacoul, într-un punct oarecare.....
Și cercurile se înmulțeau pe nisipul din ce în ce mai fierbinte.
Liniște, o liniște ciudată care o sfărâma.Undeva, în vârful cerului, soarele refuza să se miște, refuza să apună, continuând să o ardă tot mai adânc, tot mai aprins....
Apoi își aruncă cămașa, pantofii, fusta...Trebuia să fie goală, la fel de goală cum era ea însăși, la fel de goală precum pustiul care o înconjura de pretutindeni.
Obosii si țipă...un țipăt lung de fiară încolțită. Dar nu se auzi.
Sunetul refuză să se miște în pustietatea aceea. Întrebările se izbeau de ea, grele, și se prelingeau de pe trupul epuizat, pe nisip.
Privi înapoi, acolo unde ar fi trebuit să fie urmele tălpilor sale pe nisip. Miile, sutele de mii de urme rânduite cu grijă în cercuri largi....
Dar nu văzu nimic. Nisipul nu-i păstrase nici o urmă.
Simții că înnebunește, că nu există...Și alergă...alergă mult, până când picioarele i se frânse, într-un punct oarecare, acolo unde își lepădase hainele și pantofii. Nu se mișcase deloc. Sau pustiul fugise odată cu ea....către unde? Ar fi vrut să se-ntâmple ceva, orice, chiar să moară...Să se facă întuneric, să se facă frig, să se miște ceva...
Își privi hainele, și i se făcu rușine de goliciunea ei. Se îmbrăcă meticulos, și se întinse pe nisip cu fața în sus...
* * *
Își aminti că începuse să urce, din pântecele mamei. Mai apoi, singură, se agățase de fiecare frunză, de fiecare copac, în strădania ei de a ajunge acolo...
Acolo de unde venea chemarea, ca o ploaie caldă de vară. Se contopise cu existența pietrei, a copacului, a nimicului orb...Nu mai avea timp, purta în sânge chemarea, ca o poezie sculptată pe brațele sale, ca o muzică pictată pe genele ei....
Sus, tot mai sus.
* * *
Se trezi în aceiași poziție, în mijlocul aceleiași nemișcări. Fusese convinsă că adormise îmbrăcată, însă era goală, plină de zgârâieturi și de răni. Își căută hainele disperată....Inutil, dispăruseră....
Soarele, ea și pustiul. Apoi înțelese:aici nu se născuse TIMPUL, sau ceva îl împiedica să se nască. Era prizonierul propriului ei “eu”.
Pentru a evada trebuia să inventeze timpul...
* * *
Da, învinsese ... Undeva, cândva fusese acolo ... [continuare]
|
|
fantasy 
sferaonline.ro
SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie