evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
În vizită la psihiatru  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Ankirah  -  Text experimental  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Theron Girradus  -  Pasomii  -  Secretul  -  Luminile oraşului XXXIII  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Luminile oraşului II  -  Casa libertăţii  -  Dansând pe sârmă  -  Delir  -  Luminile oraşului XXVI  -  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre  -  Mergem acasă  -  Plasa pe jăratic  -  Starea de trecere  -  Înălţarea  -  Mamă de duminică  -  Parte din mintea ta  -  Tarsius  -  Poveste de culcare  -  Vid imprevizibil  -  Recreaţia  -  Proză absurdă  -  De o sută de ori Adrian  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  Cadoul  -  Învingătorul ia totul  -  Fragmentalism  -  Servisul Auto  -  Valea blestemată  -  Tolaie  -  În umbra deasă a realităţii  -  Pierduţi în ceaţă  -  Sete  -  Brăduţul  -  Luminile oraşului  -  Povestea gândacilor  -  Începutul  -  Catedrala  -  Duhovnicul  -  Reactorul  -  Cursa  -  Criminali Umanitari  -  Turnul de calcar  -  Interferenţe


Ancheta

Ancheta
  Dana Mîndru
Întreg
Detenţie
O viaţă fără început şi fără sfârşit
varianta print

Dana Mîndru
www.acvaria.com



Publicat Miercuri, 5 Februarie 2003, ora 10:05

      Intotdeauna l-am considerat un tip ciudat. Vorbea tot timpul atat de afectat si avea o fantezie, ceva de speriat! Cusurul lui cel mai mare era ca ne credea pe toti niste cretini. Daca il luam peste picior si radeam de aberatiile lui interminabile caci avea mereu ceva de zis facea un semn de lehamite cum ca tare mai sunteti prosti si se ducea acolo, in banca lui, in banca a treia de langa usa, si scria. Scria in nestire, caci il vedeam mereu rupand foi din caiet, mazgalindu-le cu putere, de se zgaltaia si banca, le impaturea neglijent si apoi le inghesuia in buzunarul de la haina. Iar cand nu scria dar asta destul de rar isi infigea privirea intr-un punct inainte si nu-si dezlipea privirea de acolo minute in sir. Era sinistru, fara viata. Era tare dubios, si, ca sa va spun drept, nici nu prea mi-am batut capul sa-l inteleg. Intai mi-am batut joc de el, dar tot degeaba. Ramanea rece la orice remarca, fie rautacioasa, fie prietenoasa. Cand am vazut ca nu stie de gluma, l-am lasat in plata Domnului.

     

     



     

      Mie mi s-a parut complexat tocmai de faptul ca nu-l bagam in seama, ca nu remarcam noi, prostii, ce geniu nedescoperit era el. Stia ca nu credem o iota din tot ce ne povestea el, dar o tinea pe a lui, cu inversunare. La inceput, l-am ascultat si eu, din curiozitate, auzind de faima ce-i mergea prin scoala ca ar fi putin intr-o ureche. Imi ziceam ca oi fi eu prea ingust la minte si, ascultandu-l, o sa ma mai luminez. Credeam ca, oferindu-i un auditoriu, o sa-l mai scot putin din starea aceea a lui, din apatia lui fara noima. Da de unde! Cu cat randurile publicului sau scadeau, cu atat el debita lucruri mai absurde, parca pentru a ne face in ciuda. Stiti? El nu radea niciodata. Nici nu plangea. Cand se lovea, nu arata nici un semn de durere. Cand il jigneam, ne privea fara expresie si nu ne spunea nimic. Dupa cum ne-am purtat cu el, am fi meritat o bataie zdravana sau macar o injuratura. Nimic. Avea doar crize ciudate de isterie sau, dimpotriva, de izolare in sine. Ori asa ori asa Aa, l-am invitat o data, dintr-o curiozitate feroce, la mine la un chef, Povestisem prietenilor mei de el si-i facusem pe toti curiosi sa cunoasca specimenul. Da, inchipuiti-va, a venit, poate tocmai pentru ca s-a gandit ca unde-s multi, si puterea lui de seductie poate creste. A stat tot timpul pe canapea si n-a baut, n-a mancat, n-a fumat, n-a dansat. Nimic din ceea ce ceilalti invitati faceau. In schimb a vorbit. Fie ca avea cui, fie ca nu. Daca prindea vreo victima in plasa, ii vorbea fara intrerupere, dar fara sa-si priveasca interlocutorul. Alteori vorbea singur Dar credeti ca mi-am pierdut timpul si buna dispozitie sa-i ascult balivernele? Oricum era muzica prea tare si nici nu ma interesa. Ii vedeam doar buzele miscandu-i-se. Poate ca el mai credea ca inca se afla cineva in jurul lui sa-l asculte. Si stiti ce mi s-a parut mai ciudat? Am observat de mai multe ori asta in seara aceea. Desi era singur, privea intens intr-un punct cu o figura satisfacuta, dadea aprobator din cap, isi muta privirea in alt punct si repeta totul in acelasi mod, iar si iar, fara intrerupere. Apoi incepea sa vorbeasca din senin, privind inspre directiile spre care isi concentrase atentia cu cateva clipe mai inainte. Lasa impresia ca vorbeste cu cineva, ca il asculta si el, dupa care raspundea iar punctelor nevazute. Dar nu era nimeni acolo A vorbit o vreme cu o fata. Am inteles ca ea chiar tinuse la el si asculta cu placere ce spune. Pana la un moment dat, insa, cand nu stiu ce s-a intamplat, si nu I-am mai vazut impreuna. Nu am insistat sa aflu adevarul, pentru ca incepea mereu sa planga de fiecare data cand venea vorba despre asta. Si apoi nici pe ea n-am agreat-o prea tare. Cine se aseamana se aduna, nu-i asa? Ce sa va mai spun? Niciodata n-am stiut ce-i in capul lui. Uneori ii trebuia foarte mult timp de gandire, de parca inainte de a deschide gura astepta o confirmare exterioara, nu stiu de la cine. Nu, nu de la Dumnezeu, pentru ca nu credea in El. Credea doar in el insusi.

     

     


     

      Am fost colegi de banca anul trecut, intr-a unspea. N-am vrut sa stau cu el, dar Desi ori cu mine, ori fara mine, lui ii era totuna. Vorbea cu cineva, dar nu cu mine. Privea in directia mea, dar nu la mine. Evita orice atingere intre noi. Avea oroare sa-l ating, tocmai de aceea pastram intre noi o distanta apreciabila si de-a dreptul caraghioasa. Avea un scris total necitet, ca nu puteam niciodata sa copiez de la el la teze, dar avea note foarte mici la lucrari. Totusi era un tip inteligent. Depinde ce intelegeti prin asta. Mi-am dat seama ca e un tip deosebit, ca nu seamana cu noi, ceilalti. Catre sfarsitul clasei a unspea, incepusem chiar sa-i descifrez foarte vag scrisul. Cu greu, ce-i drept, dar am remarcat ca nu scria niciodata ceea ce ni se preda la ora, ci cu totul altceva. Era o insiruire de termeni ciudati si de semne necunoscute mie, cifre si calcule astronomice, totul intr-o dezordine fantastica, fara cap si fara coada. Daca I se dadea cuvantul la vreo ora, acapara toata ora ca nu-l mai putea nimeni opri si vorbea, domle, vorbea! Dar nu imi pot aminti acum nici o idee Nu ne-a chemat niciodata la el. Parca se temea sa nu aflam unde locuieste. Pleca ultimul de la liceu, ca nu cumva sa vedem incotro o apuca. Totusi, noi I-am facut intr-o zi figura si s-a trezit cu noi la usa. A intredeschis-o cu lantul pus si, cand ne-a zarit, s-a crispat si ne-a inchis usa in nas. L-a apucat atunci una din celebrele lui crize de isterie si a inceput sa urle ca un bezmetic: Plecati! Vreti sa ma omorati! Nu aveti ce cauta aici! Plecati! Am crezut ca ne scoala in cap tot blocul si am fugit. Ne tratase ca pe niste hoti. A doua zi, la scoala, nu I-am mai dat nici o atentie. Si nici el noua. I-am cunoscut pe parintii lui. Sunt oameni absolut normali. Nu stiu cum a putut iesi un asemenea om din ei

     

     


     

      Da, eu sunt cea cu care a vorbit o vreme. De fapt, eu am insistat sa ma apropii de el, ca, din partea lui, nici o sansa. Am vrut sa aiba si el o prietena, prea era insingurat si ingandurat. Si, intr-un fel, ma vedeam in el si pe mine. Cred ca semanam De fapt Cum sa va spun eu? Nu am mai avut nici un prieten pana la el. Mai bine zis a fost singurul M-am amagit singura ca l-as putea face sa tina la mine. Era chiar tandru uneori, desi unii nu l-ar fi putut crede in stare. Imi vorbea atat de calm, de apropiat Nu, nu despre dragoste. N-a rostit niciodata cuvantul acesta Imi vorbea despre lume, despre cer, despre umbre Ne intalneam doar o data pe saptamana. Imi spunea doar atat, Joi, fara macar sa ma intrebe daca vreau, daca pot, daca imi convine Totusi ma duceam. Cu el nu-mi puteam permite sa fac nazuri Ne intalneam in centru, in parc, intr-un loc anume. N-a venit niciodata sa ma ia de acasa si nici nu m-a condus. Habar n-avea unde locuiesc. De fapt, cred ca nu stia foarte multe despre mine. Nu punea niciodata intrebari. Flori? Glumiti Tandru? Adica ma privea mai altfel pe mine decat pe ceilalti. Adica vreau sa spun cand se uita la mine, ma si vedea! Pe mine ma observa ca exist, pe cand pe ceilalti ii strapungea cu privirea. Nu m-a atins insa niciodata. Statea departe de mine si, cand ghicea ca intentionez sa ma apropii, intindea rece bratele spunand: Nu, ramai unde esti!. Imi vorbea despre lucruri foarte neobisnuite Am crezut, mai intai, ca sunt simple inventii ale fanteziei sale, dar le descria atat de amanuntit si de real, incat ma facea sa cred ca le vedea aievea. Eu, desigur, nu vedeam nimic din ceea ce-mi spunea, cum le-as fi putut vedea? Dar el ma indemna sa privesc ba intr-o parte, ba intr-alta, ca un ghid intr-un muzeu ale carei exponate mie imi ramaneau invizibile. L-am crezut si eu, din cauza aceasta, nebun, asa cum il considerau toti, dar, spre deosebire de ceilalti, pe mine ma atragea misterul pe care il degaja. Si ma amuza, de ce sa nu recunosc? Dar ma si inspaimanta uneori Intr-o zi mi-a propus sa facem o calatorie mai aparte. Din curiozitate am acceptat. Mi-a spus sa il urmez la cativa pasi in spatele lui, dar nu a privit nici o clipa in urma sa vada daca mai eram sau nu acolo. Am colindat aceeasi strada de cateva ori, dintr-un capat intr-altul. Ma simteam atat de ridicola! Ne privea lumea ca pe doi lunateci! Cred ca asta si eram! Avea privirea incetosata, parca intrase in panica, aratand ca si cum ar fi pierdut ceva. Dar brusc, s-a oprit si s-a luminat la fata, ca la o asteptata reintalnire. Mi-a zis: Acum vezi? L-am intrebat: Ce sa vad?. Lumea!, mi-a raspuns, iar ochii ii sclipeau de exaltare. O vad, I-am spus. Sunt oameni ca si noi. S-a uitat la mine cu dispret : Nu oamenii, ci lumea! Cand am ridicat ochii de la asfalt, s-a intamplat ceva cu totul deosebit. Toata agitatia strazii s-a oprit in loc asa cum o surprinsesem ridicand privirea. A intins mana in fata spunand: Acolo e o poarta. Daca ai curaj, vino cu mine. L-am urmat, nu pentru ca as fi avut curaj, ci dintr-o nevoie ciudata de cunoastere sau de aventura. Stop cadrul strazii a ramas la fel si dupa ce am trecut de acea poarta nevazuta pentru mine. Iar a inceput sa vorbeasca, dar nu cu mine, ci cu umbre vagi, pe care le simteam ca pe o briza suflata cand mai tare, cand mai lin, imprejurul nostru. Rostea lucruri neintelese de mine, franturi de fraze si franturi de cuvinte, dar tonul sau trada o mare fericire. Am inceput sa plang, ma speriasem ingrozitor. Prezenta acelor umbre nu-mi parea deloc placuta. Plansul meu nu l-a impresionat catusi de putin, ba mai mult, l-a iritat, de poarca l-as fi deranjat dintr-o treaba foarte importanta. M-a privit ca pe o mare victorie de-a sa, apoi am simtit vantul dimprejurul meu intensificandu-se, ravasindu-mi parul si hainele. Am inceput sa strig, ca vreau sa plec, sa ma lase in pace. A dus mana la frunte si am crezut ca se va prabusi. Cand a deschis ochii, toata agitatia strazii reveni la normal. Mi-a facut atat de bine vacarmul acela cotidian. Era cel mai placut sunet care-mi mangaia din nou auzul. Mi-a zis surd, dezamagit, abia auzit in forfota strazii care continua ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat: Credeam ca vrei sa ramai acolo cu mine. Am fugit acasa, lasandu-l unde era, iar de a doua zi l-am parasit. Mi se facuse frica de el si de umbrele ce-l inconjurau agitate. Acum, dupa ce stiu ce s-a intamplat, imi pare rau. Poate si eu port o parte din vina. Le-am povestit unor prietene ce mi s-a intamplat si s-a raspandit zvonul ca si eu as fi intr-o dunga. Ne catalogau pe amandoi la fel, cu aceeasi expresie. Mai spuneau ca, cel putin din acest punct de vedere, eu si cu el ne potriveam de minune. Dar de cand am terminat-o cu el, au revenit cu totii la parerea initiala despre mine. Acum ma simt si eu mai naturala. Daca si el ar fi revenit cat de cat la normal, mi-ar fi placut sa ramanem impreuna. Cand eram cu el, eu nu mai existam. Eram ca hipnotizata, ii eram complet subjugata, nu aveam pareri, nu puteam lua decizii. Dupa ce s-a sfarsit totul, m-am simtit eliberata. Abia acum simt pentru el mila.

     

     


     

      Ce v-as putea spune eu? Ca profesor, am fost interesat ca elevii mei sa inteleaga filosofia, obiectul pe care il predau. Daca am reusit sa o fac intr-o anumita masura, ma bucur. Despre elevul in discutie va pot spune, din cat am reusit sa-l cunosc in acesti ani, ca nu era un copil obisnuit, ca toti colegii lui. Scria groaznic, vorbea incoerent, trecea de la una la alta fara nici o legatura. Il vedeam uneori extrem de preocupat de o problema si propunea subiecte foarte stranii si interesante la ora de filosofie. Imi aduc aminte ca, nu de mult, m-a intrebat daca un om poate trai in doua dimensiuni in acelasi timp: intr-una materiala si intr-alta temporala. Am incercat sa explic, cu acea ocazie, intregii clase ceva despre legatura intre timp si spatiu, dar el m-a intrerupt si a zis ca el, ca om, si a subliniat acest cuvant, stie mai bine decat Dumnezeu ce este timpul. Colegii lui au vociferat alarmati. Un om care indrazneste sa se compare cu Dumnezeu nu stiu cat de normal poate sa fie. In continuare a zis ca, atata timp cat un om poate gandi, inseamna ca material exista intr-o lume ochi, maini, inima si spiritual in alta, cea creata in mintea fiecaruia din noi. Deci omul ar trai in doua lumi in acelasi timp: o data real, in lumea creata de Dumnezeu, si a doua oara spiritual, in ceea ce el singur, ca om, a creat: gandirea. Cred ca el rationa mult prea repede decat se exprima, si de aceea trecea peste unele etape ale rationamentului ca si cum de la catedra pana la banca n-ar mai exista si parchetul. Cat despre ce sa intamplat cu el daca as putea face o legatura intre ceea ce il preocupa in acea vreme, eu cred ca a hotarat sa renunte la una din aceste lumi simultane si a ales-o pe cea in care se simtea cel mai bine. Si aceasta nu era in nici un caz cea din care a disparut, ci cea in care s-a retras definitiv.

     

     


     

      Nu stiu ce sa va spun despre copilul meu Sunt prea nenorocita acum ca sa ma mai gandesc la felul lui de a fi. I-au slabit nervii, se enerva prea des. Nu mi-a zis niciodata ca e nefericit sau ca nu-i place ceva. Inainte de de a se sinucide, in seara aceea, a venit la noi in camera sa ne ureze noapte buna. Ne-a spus de mai multe ori si, inainte de a iesi, ne-a privit intr-un mod ciudat. Atunci am simtit ca I se intampla ceva, dar nu am stiut ce sa fac. Stiu ca era mai diferit de ceilalti copii, dar nu am putut afla ce il doare, de ce sufera. De fapt, nici nu stiu daca suferea de ceva. Nu mi-a cunoscut indeajuns copilul. Timp de 18 ani, nu am reusit sa-l cunosc. Eram ca niste straini. Iertati-ma, dar nu mai pot vorbi despre el. E prea dureros pentru mine.

     

     


     

      Domnule, nu stiu ce v-au spus ceilalti despre fiul meu. Ei nu aveau de unde sti ce-i cu el. Nici sotia mea nu stia. Nu I-am spus, pentru ca nu ar fi inteles probabil. Baiatul meu nu traia ca noi. Nici macar nu traia CU noi. El se afla in alta lume. Spunea deseori ca se va retrage in lumea lui, dar nu credeam ca o va face. Am vrut sa-l duc la doctor, dar cand hotaram s-o fac, se comporta atat de firesc, incat renuntam. In orice imprejurare se purta ciudat. Doar in camera lui era altfel. Intrai inauntru si te simteai total relaxat. Doar mie imi permitea sa intru in camera lui. Acolo vorbeam numai eu. El tacea. Da, nefiresc lucru pentru el, dar acolo nu mai avea nimic de zis. Acum, daca intru in camera lui, nu mai e la fel. E o atmosfera apasatoare, moarta. El influenta pana si aerul din jurul sau. Cand era mic, era un copil normal. Totul a inceput acum opt ani, cand a disparut o saptamana de acasa. Nu am aflat niciodata unde a fost. Totusi, cand s-a intors, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, a sustinut ca nu s-a abatut nici o clipa de la drum si ca vine de la scoala. Nu am putut sa-i suport minciunile, mai ales dupa ce am trecut prin atatea cautandu-l si i-am tras cateva palme. Baiatul meu nu mai era acolo Mana mi-a trecut de obrazul lui fara sa-l atinga. Si totusi, el era absolut convins sa nu lipsise nici o ora de acasa. Pe urma am inceput sa cred si eu asta. In rest, zic eu, era un copil obisnuit. Stiu ca la scoala nu se putea intelege nimeni cu el, dar acasa, in camera lui, vorbea despre lucruri atat de interesante Dar nu le intelegeam nici eu. Pur si simplu ma depasea Unde era scoala acum opt ani? Pe bulevardul principal, de la librarie spre dreapta porneste o straduta. Printre blocuri, pe o alee, se ajunge la scoala. Stateam acolo inainte de a ne muta aici. Ne-am mutat ca sa fim siguri ca nu se va mai repeta disparitia lui misterioasa.

     

     


     

      Eram pe bulevard, intr-adevar Era locul lui preferat si revenea mereu pe strada aceea. Locul exact pe trotuar nu il mai stiu. Eram prea emotionata ca sa mai fiu atenta si la detalii. Ceva mai incolo e si o librarie

     

     


     

      - Trebuie sa recunosc ca e unul din cele mai complicate cazuri din cariera mea. Atat cazul, cat si concluzia.

     

      - Aveti deja o concluzie?

     

      - Da, dar e prea ciudata ca sa o pot accepta.

     

      - Tot ce era legat de el era ciudat.

     

      - El n-a murit de tot. Dincolo el exista. Acolo e ,lumea lui. Traieste acolo de opt ani. Aici a existat doar imaginea lui, de aceea nici nu era capabil sa simta ce se petrece in jurul lui. Formele concrete il deranjau. A trebuit sa aleaga una din cele doua forme ale sale in favoarea uneia singure.

     

      - Se poate intoarce?

     

      - Trupul lui e mort. L-a ucis cu mana lui. O data cu trupul, a disparut si imaginea sa. Poate ca dincolo se simte mai bine. Poate ca dincolo este inteles. Astfel, cele doua existente au fost separate.

     

      - Inseamna ca m-a iubit Asa ciudat, cum a fost el, dar m-a iubit. Mi-a propus sa raman cu el. Doar mie mi-a aratat secretul. Spera sa-mi placa, dar m-am speriat atat de tare Domnule, daca as fi ramas atunci cu el, dincolo de poarta, ce s-ar fi intamplat?

     

      - As fi facut acum doua anchete.

     

© Copyright Dana Mîndru
Comentarii (1)  
Sabadac Stefan Ionut
Sâmbătă, 22 Noiembrie 2008, ora 23:11

Ciudat.....Dar si foarte interesant.....As fi vrut sa stiu daca sa sinucis in luna ianuarie?.....In aceiasi luna si an mam nascut si eu.....Unele obiceiurisunt asemanatoare cu ale mele....Parca semanam din anumite aspecte...As putea stii mai multe despre aceasta poveste ?Contactatima la urmatoarea adresa in caz ca sunteti disponibil(i)ID:esteffan_s2008@yahoo.com

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online