evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Vrăjitoarea  -  Poveste cu un cui  -  Alfa şi Omega  -  Mamal - Beciul  -  Jocul Zeilor (II)  -  Poză de buletin  -  Un pahar de vin  -  Sender: High_Orbit_God  -  “Virusul”  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Printre oameni  -  Experimentul  -  Nevastă rea  -  Cercul  -  Lacul negru  -  Aether pro narcosi  -  Cerc la persoana întâi  -  Luminile oraşului VI  -  Tentaţia continuă  -  Virus de sticlă  -  Mămica şi El Diablo  -  Sindrom de plecare sau Povestiri dintr-o cârciumă de la marginea galaxiei  -  Capsula  -  Sinucigaş plătit  -  Nopţi albe, zile negre  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (V)  -  Gândacul  -  Delir  -  Fotografii  -  Cel care nu mai e  -  Resacul Timpului  -  Melodia care nu se aude  -  Ignis  -  Apocalipsa  -  Visul  -  Outland  -  Colecţionarul  -  Întunericul de dincolo  -  Obsesia  -  Vatmanul - Mass Media  -  Pierderea  -  Colecţionarul de îngeri  -  Puterea pereche  -  Povestea gândacilor  -  Fabrica de vise  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Gol  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Luminile oraşului 2 (II)


Fereastra din spate

Fereastra din spate
  Diana Alzner
Liber arbitru
Fotografii
Iza
Praf minune (III)
Praf minune (II)
varianta print

Diana Alzner



Publicat Miercuri, 3 Septembrie 2008, ora 09:56

       -Andu, trebuie schimbată fereastra asta, e atât de stricată, încât o să ne cadă în cap!

      Îşi amintea perfect, aşa începuse totul. Acestea au fost cuvintele care au produs acea modificare infimă, dar care, din aproape în aproape, i-a adus unde se aflau acum. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme; era ceva ce ar fi fost interesant de ascultat în legătură cu alţii, dar niciodată cu tine şi ai tăi.Totul pornise de la o chestie atât de banală, un fleac! Fereastra băii fusese prost montată; echipa aceea de muncitori merita să fie arsă pe rug pentru toate dezastrele comise când au construit casa…În fine, era de domeniul trecutului.

      Canatul din lemn vopsit se desprinsese de zidărie la două luni după ce s-au mutat. L-au suportat mult timp în starea aceea incertă, nici fix, nici cu totul căzut. Ba uitau, ba nu aveau timp de el. Până in ziua când ea se enervase cu adevărat: bucăţi mari de tencuială i-au căzut în chiuvetă când a vrut să deschidă geamul. Atunci a rostit acele cuvinte ultimative care l-au determinat pe el să ia problema în mână.

      Câteva zile la rând a căutat un canat potrivit cu dimensiunea de acasă, dar nu l-a găsit. La târg, un tâmplar s-a oferit să i-l facă pe comandă, dacă plăteşte în avans. Era şi scump şi nici nu putea să aibă încredere că săptamâna viitoare îl va mai găsi pe meseriaş. Îi expuse dilema nevestei, riscând s-o vadă iarăşi dând ochii peste cap în semn de exasperare faţă de „neputinţa” lui.

      -Păi, îl avem pe Nelu. îşi aminti ea.

      -Care Nelu?

      -Vecinul de dincolo de pădurice, băiatul lui Titel pe care mi-ai povestit că l-ai luat la

      ocazie… E tâmplar de meserie. Cum de-am uitat? E drept că am auzit că lucrează cam scump, dar ne rezolvă.

      -Şi cum îl găsim?

      -Facem o plimbare pâna acolo, ca-n reclamă. „Plimbare! Plimbare!” maimuţări ea vocea căţelului de la televizor.

      Nelu s-a arătat dispus să execute comanda, deşi se vedea de la poartă cât are de lucru. Andu îl consideră generos, dar ea pufni:

      -S-o crezi tu! E atât de lacom, încât nu refuză pe nimeni. N-ai observat cum pâlpâie seara toate becurile?

      Nu, el nu băgase de seamă, se mutase aici doar de-un an, de când se căsătoriseră şi iar îşi aminti că stă în casa nevestei şi se indispuse.

      -Şi care-i treaba cu becurile? întrebă pe un ton superior, ca un om căruia nu-i place să pălăvrăgească fără rost.

      -Pune abrigul în funcţiune, ce să fie?

      -Şi-l foloseşte numai seara?

      -Ei, na! Lucrează toată ziua, dar seara observăm noi,când aprindem luminile. Câteodată, noaptea, se şi aude.

      -N-are serviciu? De ce munceşte noaptea?

      -Cred c-a renunţat la serviciu, lucra la un patron. Câştigă mai mult aşa. Nu vezi ce casă şi ce maşină are?

      Ba da, văzuse. Şi simţise şi aluzia. Femeile astea! Bani, bani şi iar bani. O să câştige şi el atâţia bani, încât va transforma complet amărâta aia de casă şi va schimba maşina hârbuită şi o să-i cumpere haine şi bijuterii şi...

      -He! La ce te gândeşti?

      -Ai spus ceva?

      -Cu cât îţi face fereastra?

      -Unde erai când m-am tocmit cu el?

      -Maică-sa m-a dus în magazie să-mi arate ce mobilă de bucătărie face Nelu.

      „Şi mobilă.” continuă el lista de realizări pe care şi-o propusese.

      După două zile, Nelu a adus canatul, cu geamul gata fixat; era un bonus. Andu ar fi vrut să li-l şi monteze, dar vecinul n-a dorit nici măcar o cafea: era prea grăbit, avea de lucru.

      -Aş fi fost foarte încântat dacă nu l-ai fi privit aşa de fascinată.

      -Ei, bravo! Am copilărit împreună, la ce te gândeşti?

      -Îmi închipui că atunci încep marile pasiuni.

      -Decât să te prosteşti, mai bine ai pune fereastra.

      -N-am făcut facultatea împreuna cu Nelu, aşa că nu mă pricep să pun ferestre; trebuie adus un meseriaş.replică el ofuscat.

      -O.K. Găseşte un exemplar din specia asta şi termină treaba; până aici am cam făcut-o eu.

      Nu era bine să intre în dispute verbale cu Mia; niciodată nu ieşea învingător în faţa logicii ei alunecoase, a cuvintelor cu mai multe şi neaşteptate înţelesuri pe care ea le stăpânea cu perfecţiunea caracteristică femeilor. În consecinţă, va căuta un zidar? Sau cine montează ferestre? În fine, un muncitor, nu putea fi mare lucru să pui o fereastră; ar încerca şi singur dacă nu s-ar teme de ironiile ei drăgăstoase şi totuşi înţepătoare. „Eşti tu prea sensibil!” se îmbufna ea, dar el gândea că puţină indulgenţă din partea ei l-ar fi ajutat să înveţe mai repede anumite chestii.

      O săptămână, atât i-a trebuit să convingă un tip de la oraş să se lase adus până în sătucul lor şi să le facă imensul serviciu de a le fixa fereastra; pentru asta l-a plătit regeşte, l-au ospătat şi l-au dus cu maşina înapoi în centrul oraşului, după cum s-au înţeles. Bine că reuşise! Săptămâna aceea fără geam la baie părea s-o fi îmbolnăvit pe Mia, care prezenta o simptomatologie O.R.L. de speriat, plus nişte junghiuri ciudate în regiunea inimii şi la şale; el o rugase să renunţe la băile zilnice, dat fiind că era atât de fragilă, dar nu avusese cu cine să se înţeleagă. Bătuse - în gaura mustrătoare unde ar fi trebuit să fie fereastra - o pătură groasă şi absolut opacă, deşi nu aveau vecini care să-i fi putut vedea, şi-şi lua băiţa de fiecare seară, după care se plângea de dureri şi bineînţeles că nu mai puteau face nimic toată seara, decât el s-o compătimească şi să-şi pună cenuşă în cap pentru incapacitatea evidentă de a rezolva o problemă minoră, iar ea să se victimizeze…Dar iată că s-a terminat! S-a terminat! Acum rămânea de văzut ce altă sarcină îi va găsi nevasta, probabil se va inspira din muncile lui Hercule, fără să ţină cont că el nu era decât un biet expert IT.

      Au trecut câteva zile fără să se întâmple nimic. Sau aproape nimic; o pană pe spate dreapta, tocmai în dimineaţa când era de serviciu şi se grăbea; pisica rămasă într-o stare de cvasi-imponderabilitate în vârful teiului şi nevrând să mai coboare; ( s-a urcat el, a convins-o pe Mia, deşi isterizată, să nu cheme pompierii creând astfel un precedent periculos în sat ); butelia goală- fix când trebuia introdusă în cuptor „prăjitura pe care o făcea mama”…adică flecuşteţe. Prima problemă curioasă s-a ivit tot din zona băii. Nu putea pricepe cum simţise imediat că va fi „o problema”. Fapt e că în seara când a auzit-o pe Mia ţipând uşor la duş, s-a alarmat inexplicabil.

      -Eşti bine, dragă? întrebă îndatoritor cu obrazul lipit de uşă.

      -M-am speriat groaznic, stai că ies acum. Mia întotdeauna se speria „groaznic”, nu acesta a fost elementul care l-a alertat. Dar atunci ce? se strădui el să-şi amintească. Poate că avusese şi ea puţină dreptate, poate că fusese ceva…nu, nu găsea cuvântul potrivit. În clipa următoare Mia ieşise în capot, cu prosopul înfăşurat în jurul capului cum îi stătea ei atât de bine, înmiresmată şi ispititoare, încât nu mai prea ascultă atent povestea despre „cineva care s-a uitat la mine pe fereastră”. La etajul întâi, fără pomi în jur, cine te-ar putea privi pe fereastră? Eventual un ins izgonit de tehnologia în dezvoltare tocmai pe satelit. Dar oricât de simţitoare ar fi femeile şi Mia în special, nu credea că ar fi fost capabile să simtă o privire din satelit, indiferent cât de pofticioasă ar fi fost! Iar el nu se afla pe satelit, era aşa de aproape de ea, încât nu va lăsa nicio poveste stupidă să-l încurce în seara asta!

      Exact în ziua următoare, da, îşi amintea perfect, Mia îl aştepta în prag când s-a întors de la serviciu; aşa îl aştepta când nu era supărată pe el sau când era foarte nerăbdătoare să-i spună ori să-l întrebe ceva. Îşi tot propusese să-i găsească o ocupaţie nevesti-si, că nu-i făcea bine să stea atâta vreme acasă fără altă treabă decât să clocească o sumedenie de gânduri năstruşnice; din orele acelea de singurătate se năşteau acute crize de gelozie, idei de genul „ hai s-o luăm pe mama la noi şi să vindem casa de la Arad”, sau lacrimi pentru garderoba prea săracă … În ziua aceea însă, Mia avea obrazul cu adevărat răvăşit! Se întrebă ce-o mai fi de data asta, pe când aduna pachetele de cumpărături de prin portbagaj şi încerca totodată să-şi compună o mină senină.Ea nu mai avu răbdare:

      -Auzi, dragă!

      -S-a întâmplat ceva? se interesă cu politicoasă îngrijorare.

      -A murit Nelu!

      -Nelu? Care Nelu?

      -Vecinul – cu fereastra.

      -Păi, cum aşa? Era tânăr. A avut un accident?

      -Da. Un accident cerebral .mormăi ea începând să plângă.Îţi dai seama? Avea vârsta mea! Am copilărit împreună!

      -Da’ era bolnav? Avea tensiune?

      -Nu ştiu toate amănuntele, mi-a spus tanti Anişoara când a venit cu laptele; a murit de ieri de la prânz.

      -Dumnezeu să-l ierte, ce să zic. Şi mie mi-a murit un coleg în liceu şi-am fost foarte afectat, te înţeleg.

      -E groaznic! Groaznic! şi Mia începu să suspine din nou.

      S-au dus într-o seară la priveghi, doar erau vecini şi, plus de asta, Mia „copilărise” cu defunctul. Ba a pretins ca el să-şi ia liber ca să poată participa şi la înmormântare, dar a refuzat-o în termeni foarte clari: era la sfârşit de lună şi trebuia să-şi termine lucrările, oricum era în urmă din cauza alergăturii după meseriaşul specializat în ferestre. Nu, se bosumflă ea, singură nu putea să se ducă, fiindcă era prea deprimată, avea nevoie de un suport moral, dar, dacă el nu putea face atâta lucru, va renunţa; vecinii n-aveau decât să bârfească!

      Abia week-end-ul următor s-au topit de tot tensiunile; avusese el grijă să vină acasă cu un Recaş demidulce pe care-l savurară în tihnă, iar ea se arătă conciliantă; a început chiar să schiţeze vag unele dintre ideile ei despre viaţă şi moarte, despre vremelnicia omului în lume…Tocmai se pregătea să se întrebe a nu ştiu câta oară dacă există sau nu reîncarnare, când Andu se făcu vinovat din nou de acel grav păcat: lipsa de sensibilitate! Îndrăznise să se intereseze la ce oră începe meciul. Când înţelese că ea nu era dispusă să meargă cu îngăduinţa chiar până acolo, declară cu seninătate că el nu e interesat de meci, c-a întrebat doar aşa, într-o doară, că-şi va petrece seara cum vrea iubiţica lui, însă fără supărare, îi era cam foame. Mia se potoli şi începu să pună masa, deşi pe undeva încă îl mai suspecta că nu fusese dornic să asculte părerile ei despre migraţia sufletelor. Dar, din fericire, grătarul de mânzat cu garnitură de legume şi tortul de îngheţată ( vanilie şi caramel ) au aplanat toate animozităţile. Nici măcar la baia din acea seară nu s-a mai petrecut nimic. Abia marţi s-a declanşat într-adevăr furtuna …

      De data asta nu s-au auzit ţipete, dar Mia a venit cu prosopul în jurul capului şi capotul descheiat, până în dreptul fotoliului din care Andu se străduia să se uite la televizor fără să adoarmă (nu era frumos să-şi aştepte nevasta sforăind); zise pe un ton alb, total descumpănit:

      -Andu, dincolo de fereastra băii nu mai este nimic!

      -Ce-i drept, la banii pe care i-am plătit ca să ne-o pună, ar fi trebuit să ne asigure şi peisajul. mormăi el, dar privi îndată spre nevastă-sa, mirat că ea tace. Mia avea un tremur.

      -Iubito, ţie ţi-e frig! încercă el să se indigneze; de fapt nu era sigur că înţelesese ce-a vrut ea să spună.

      -Andu, ai auzit ce ţi-am spus?

      -Ceva de fereastră; nu se închide bine?

      Mia se aplecă spre el şi-i repetă privindu-l în ochi:

      -Dincolo de ferastra băii nu mai este nimic.

      -Păi ce să fie? Nu înţeleg ce vrei să spui. Mai bine ne-am culca; e târziu şi mâine…Mia îi întoarse spatele tăcută şi cercetă cu privirea holul dinspre camera de baie. Andu izbucni exasperat:

      -Doamne, când te văd asa, îmi vine să-mi iau câmpii! Ce s-a mai întâmplat, ce-are blestemata aia de fereastră?

      În loc să dea drumul bogatului ei repertoriu de reproşuri, Mia sări să-l apuce de mânecă:

      -Fii atent, nu intra aşa!

      -Ei pe naiba, o să am grijă să nu mă pape bau-bau.

      În baie era într-adevăr foarte cald; poate de aceea deschisese ea geamul…Pe geam se contura dreptunghiul de întuneric corespunzător –doar era noapte –ceea ce dovedea clar că Mia nu dorea decât puţină atenţie.

      -Uite, dragă, o chemă el înăuntru, e totul în regulă, nu ştiu ce-ai văzut.

      Mia îi arătă fereastra:

      -Tu nu vezi că ăla nu e întunericul normal, obişnuit?

      -O să dau comanda să ne furnizeze nuanţa clasică, O.K.?

      -Andu, te rog uită-te atent, lasă circul.

      Cu o expresie de imens plictis, Andu se apropie de ferestră. Se înălţă pe vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Era întuneric, probabil era şi ceaţă, nu se vedea nimic afară. Tocmai deschidea gura să emită un raţionament logic, dar Mia îl trase de mână la fereastra bucătăriei. Dădu perdeaua la o parte şi îi arătă curtea scăldată în clarul de lună:

      -Cum îţi explici asta?

      -Simplu: în partea cealaltă cade umbra casei, asta-i tot.

      -Ai văzut ceva când te-ai uitat pe fereastră? Ai auzit vreun greier, vreun sunet oarecare?

      -Hai, vino afară, chiar cu riscul de-a răci după băile tale permanente. Am să-ţi demonstrez că toate sunt la locul lor.

      Afară era totul în regulă, desigur, ba chestia cu umbra era perfect valabilă. Mia nu mai zise nimic şi se întinse în pat înfrigurată. Andu se culcă alături cu gesturi precise, de om conştient de dreptatea pe care o are. Mia începea să devină iritantă, te pomeneşti că va face o depresie, după cum a mai ameninţat…Asta îi mai lipsea: halucinaţii! El mâine mergea la lucru şi-şi pierduse un sfert din noapte bâjbâind prin curte. Femeia are nevoie de-o ocupaţie; sau de-un copil. El era fraier că se lăsa înduioşat…

      Andu adormi şi sforăi toată noaptea pe un ton declamativ-retoric, dar dimineaţa se trezi uimit când Mia îl scutură de umăr:

      -Andu, vino putin.

      -E devreme, mai stau un pic. E gata cafeaua?

      -Vino când îţi spun!

      -Nu se poate! Iar te-a apucat.

      Se ridică somnoros şi se opri în balcon. Se anunţa o zi splendidă, soarele deja răsărise şi inunda valea râului cu o lumină aurie.

      -Vii odata?

      Mia era în pragul băii . Îi arătă spre fereastră. Privi docil în direcţia indicată. Atunci îl luă ameţeala: dreptunghiul ferestrei era tot întunecat.

      -Nu se poate! Tu ai vopsit geamul, dar e o glumă proastă, să ştii.

      Ar fi vrut ca ea să fi vopsit geamul, dar ştia că n-o făcuse. Bine, dar ce altă explicaţie raţională ar fi putut exista? Se apropie să privească mai bine; Mia îl opri cu un ţipăt ascuţit

      -Nu! Nu-ţi dau voie să te apropii!

      -Păi atunci cum dracu vrei să înţeleg ce se întâmplă?

      Văzu după uşă mopul; băţul cu pămătuf umed i se păru tocmai bun pentru o încercare; era suficient de lung ca să-i asigure o operaţiune în deplină siguranţă. Întâi îndepărtă foraibărul care închidea fereastra, apoi propti băţul în perete şi împinse în canat ca să se deschida. Era atât de concentrat la ceea ce făcea, încât nu mai auzi ţipătul nevesti-si în spate. Ferestra se deschise lin şi dureros: sticla geamului era transparentă, dar dreptunghiul negru persista. Simţi un junghi trecându-i din inimă până în stomac; privea absolut fascinat acea oază de haos căscată în geamul băii lor…Întunericul acela morbid părea să fi căpătat o tentă cumva cenuşie prin care se putea desluşi la distanţă silueta a ceva ce semăna cu nişte copaci. Mia îl atinse trecând pe lângă el; o apucă de mână:

      -Era vorba că nu ne apropiem.

      -Tu nu vezi? E magazia noastră pe care am dărâmat-o anul trecut. Vreau să mă uit!

      -Unde?

      -Se vede acolo.

      -Hopa! Mia, fii atentă! Când un lucru te atrage atât de mult, încât curiozitatea îţi învinge teama, trebuie să te smulgi de acolo şi să fugi, fiindcă înseamnă că e foarte periculos.

      -De unde ştii că e periculos?

      -Dupa reacţia pe care amândoi am avut-o: am vrut să ne apropiem în ciuda…

      -Hai să vedem ce se întâmplă! Scoate mopul pe fereastră.

      Da, la asta nu se gândise. Probabil că i-a părut ridicol cu teoriile lui, când ea avea la îndemână o soluţie practică.

      Scoase prudent capătul mopului în întunericul sinistru şi-şi spuse că nu şi-ar dori cu niciun preţ să fie acum în locul vreunui acarian amărât atârnat de şireturile umede şi scos brusc undeva în afara existentei… Deodată percepu o vibraţie în palme şi trase băţul înapoi: capătul cu şireturi lipsea cu desăvârşire.

      -Pentru Dumnezeu! îi scăpă printre dinţii pe care oricum şi-i simţea dârdâindu-i într-un mod destul de lipsit de demnitate.

      -Închide! Închide repede! articulă Mia cu greutate de undeva din spatele lui. Ar fi vrut să se întoarcă s-o privească, să vadă de ce are vocea aceea moartă, dar întelese şi el imediat: printr-un colţ al ferestrei, probabil mai înclinat din constructie, întunericul începea să se prelingă în baie.Cu capătul ciuntit al mopului trânti fereastra peste ceea ce părea să se afle dincolo. Scursura neagră se retrase subit şi el avu senzaţia că o făcuse cumva cu indignare răutaciosă. Răsuflară fără să fie cu adevărat uşuraţi; se întoarseră în bucătărie. Mia se sprijini de bufet strângându-şi capotul la piept; el se încăpătână să privească undeva în podea, ca şi cum acolo ar fi găsit ceva ce-i absorbea toată atenţia. Îşi aprinse cu gesturi mecanice o ţigară. Mia îi puse o cană cu cafea în faţă. Îi era recunoscător că putea să tacă, să-l lase câteva minute să rumege în tăcere ceea ce vazuse în baie. Toată viaţa avusese probleme, constatase că persoana lui avea un inexplicabil magnetism faţă de ghinioane, neşanse şi pierderea ocaziilor favorabile. Niciodată nu trecuse însă prin aşa ceva. Astea erau chestii de citit în revistele de paranormal ale nevestei, sau de ascultat în legătură cu alţii, dar nu cu tine şi ai tăi. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme. Se simţea atras de gaura aceea neagră, îi venea să meargă din nou acolo s-o privească. Brusc înţelese că viaţa i s-a schimbat iremediabil şi definitiv din dimineaţa asta.

      -Astăzi vii cu mine. N-ai cum să rămâi aici.

      -Trebuie să mă duc la toaletă; cum să fac?

      -În pădure, doar n-ai de gând să mai intri în baie.

      -Da’ nu m-am spălat pe dinţi.

      -Atunci intră şi spală-te, la naiba. Îţi lipseşte chiar de tot instinctul de conservare?

      Abia în maşină, la doi kilometri de casă, ea îl întrebă ce aveau să facă.

      -Ştiu exact ce-o să facem. Vindem tot şi ne mutăm cât mai curând posibil.

      -Fii serios, nu plec din casa mea pentru o porcărie pe care nu mi-o pot explica. Nu mă dau bătută aşa uşor.

      -Eşti proastă. Nu-ţi dai seama că e ceva ce ne depaşeşte?

      -Tu esti laş! De fapt cred că abia aşteptai să găseşti un motiv ca să plecăm din casa făcută de mine. Orgoliul tău masculin sângera.

      -Tacă-ţi gura aia spurcată; n-am văzut femeie mai proastă ca tine! Du-te şi stai în casa ta cu toţi dracii pe care i-ai înmagazinat în pereţi la construcţie.

      -Nu intra în depaşire acum! Andu, te rog, stai că-mi vine rău!

      Maşina depăşi tirul ce mergea cu viteză exact în ultima secundă rămasă înainte de-a se ciocni de un alt camion ce venea din sens opus.

      -Gata, gata, nu mai fac! Am luat-o la mustaţă, recunosc.

      -Fii atent, câinele!

      Andu nu mai putu evita impactul şi maidanezul a fost aruncat ca o treanţă dincolo de şanţul de pe marginea drumului. Preţ de câteva clipe îl auziră schelălăind.

      -Ai lovit câinele, idiotule! Te-am rugat să mergi încet, unde dracu goneşti? Ce e cu tine? Ţi-e frică să nu te ajungă din urmă?

      -Termină sau te dau jos chiar aici!

      Era atât de nervos, încât îi venea s-o strângă de gât. Se săturase de istericale. Câţiva şoferi care veneau din faţă îi făcură semne concludente cu un deget îndreptat spre tâmple, spre obraz, sau ridicat vertical în sus. Cretini. Bineînţeles că nu vrusese să lovească bietul câine Acum Mia începuse să plângă! Se abţinu de la orice comentariu şi în oraş se despărţiră cu câteva cuvinte vagi în legătură cu ora şi locul de întâlnire.

      A urmat o zi ciudată: la birou totul era ca întotdeauna –muncă şi un şef cicălitor –doar că în plus, îşi mai amintea din când în când, ca prin vis, de camera de baie în care clipea un ochi al iadului…

      În pauza de masă s-au întâlnit la Pizza O.K.; ea părea gânditoare şi mult mai liniştită, ceea ce îl calmă şi pe el. Tăcură. Apoi el întinse mâna peste masă şi îi mângâie umărul. Ea îi zâmbi:

      -Am fost la biserică. Mă simt mult mai bine, cred că până la urmă n-ar fi rău să vorbim cu un preot.

      -Dacă simţi că te ajută, n-am nimic împotrivă. declară el sec. Înghiţi ultima picătură din sticla de Schlossgold şi zise pe un ton alb:

      -Dar insist în continuare să te gândeşti serios la un compromis; cel mai bine ar fi să ne mutam.

      -Bineînţeles că ne vom muta, dacă nu se poate altfel. admise ea împăciuitoare. Însă trebuie să fim convinşi că nu există altă soluţie.

      -Sunt sigur că plănuieşti niscai exorcisme; eşti însetată de senzaţii tari, nu? E un bun prilej de-a simţi că trăieşti.

      -O, nu! Efectiv n-aş vrea să capitulez fără luptă, e casa noastră…

      -Te-ai gândit cu ce te lupţi?

      -Chiar aşa, cu CE mă lupt? Tu ce crezi că este?

      Privi pe lângă ea spre strada animată, la oamenii care treceau în sus şi-n jos fiecare cu grijile lor, cu vieţile lor în spate, sub forma unei nevăzute poveşti pe care o purtau în propria aură . Ce era negreaţa din baie? Poate era un reziduu de viaţă, de trăire, un fel de gaze nearse; lucruri pe care ar fi putut, ar fi trebuit să le facă şi nu le-a făcut. Un fel de…

      -Nu ştiu ce este. declară el învins. Şi nu vreau să aflu.

      -Efectiv nu te înţeleg! Nu eşti dornic să cunoşti? Credeam că eşti altfel…

      Întoarse capul spre ea şi-o privi adânc, încât Mia se intimidă.

      -Tot timpul eşti nemultumită de ceva; niciodată eu n-am fost suficient de bun pentru tine. Acum nu pricep ce doreşti. Ai vrea să fiu un fel de Indiana Jones şi să te târăsc într-o fantastică aventură pe tărâmuri necunoscute în ţara umbrelor? Hai, zi! Nu eşti capabilă să apreciezi faptul că sunt responsabil şi am grijă să nu păţim ceva?

      -Ce-am putea să păţim? oftă Mia cu nedisimulat dispret. Spune tu de ce ţi-e teamă că ar putea să ţi se întâmple?

      -Atunci ne-am înţeles! Mergem acasă şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

      -Nu vreau aventuri şi nici nu cred că sunt iresponsabilă dacă încerc să descopăr ce se petrece.

      -E-n regulă. Dă-i drumul, baby, apucă-te de descoperiri ştiinţifice. Fă un contract de colaborare cu revista de paranormal, vezi ce scoţi din subiectul ăsta.

      -Andu, ce e cu noi de nu ne mai înţelegem?

      -Ţi s-a părut că ne înţelegem; de fapt am cedat eu mereu.

      -Oh, martirule!

      Nu o mai asculta; îşi adună ţigările de pe masă şi strigă chelnerul.

      Când au ajuns acasă, toate păreau la locul lor prin curte. Înăuntru era un usor iz de aer închis, dar de dimineaţă nu aerisise nimeni, deci era normal. Au înaintat prudent, Mia păşind în spatele soţului şi privind în toate părţile. Nimic. În bucătărie au lăsat pungile de cumpărături nedesfăcute şi s-au îndreptat spre baie. La uşă, s-au postat de-o parte şi de alta, cum văzuseră prin filme că fac agenţii FBI. Pe Mia o umflă râsul:

      -Intră, că te acopăr eu. îi şuieră bărbatului palid care stătea cu mâna pe clanţă fără s-o apese

      Andu deschise uşa, care scârţâi exact cum era de aşteptat într-un astfel de moment, şi cercetă cu prudenţă, din prag, interiorul camerei de baie. Mia observă înaintea lui:

      -Fereastra e deschisă! Ai lăsat-o tu deschisă?

      Nu, n-o lăsase deschisă, îşi amintea perfect; era ultimul lucru pe care l-ar fi făcut! Mia însă deja începuse să-i bage de vină că nu e atent, că el e întotdeauna cu capul în nori, că de când îl ştie nu închide geamuri sau uşi în urma lui…

      Şi, ca să fie treaba treabă, deodată s-a auzit un mieunat jalnic.

      -Missi! Asta e Missi! Unde eşti iubire mică? se îngrijoră Mia.

      Din păcate, iubirea mică părea să miaune de dincolo de fereastră, din întunericul cel fără de întoarcere. Cu o remarcabilă intuiţie maternă, Mia detectă direcţia şi începu să se agite.

      -Ai lăsat geamul deschis şi-a ieşit pisica! Ştii cât de mult o iubesc şi-ai făcut-o înadins! De ce nu poţi şi tu o dată să fii atent? Nici în astfel de împrejurări limită nu ţi-a dat în minte să închizi fereastra? Acum să-mi spui cum o recuperăm?

      Andu încercă să se gândească la o soluţie, deşi se simţea răscolit de o furie neagră: nu era vinovat, iar femeia de lângă el nu mai tăcea! Cum să ajute pisica? Cu mopul? După uşă. Acolo însă nu era mopul, ci toporul cu care se străduia uneori să spargă lemne pentru încălzirea cazanului de la baie. Ce naiba căuta acolo? Niciodată nu-l aducea în baie, locul lui era în magazia de lemne; în plus, putea să jure că azi dimineaţă nu era acolo.

      -Fii atent unde-ai lăsat toporul! îl surprinse Mia din nou. Şi mai spui că ştii ce faci!

      Andu apucă obiectul acela de uz gospodăresc, un obiect paşnic. Paşnic? Apoi îl privi cu mirare în propriile mâini. Pisica, sărmana de ea, încă se auzea mieunând, dar parcă tot mai îndepărtat, iar Mia întreba ţipând pe un ton din ce în ce mai înalt şi mai îngrozit ce are de gând cu toporul?

     

© Copyright Diana Alzner
Comentarii (4)  
speranta
Sâmbătă, 4 Mai 2013, ora 13:06

Genial! Felicitari!!!

vasvari alexandru
Luni, 12 Iulie 2010, ora 21:47

Am sosit.

Diana Alzner
Luni, 9 Februarie 2009, ora 22:23

Da, este exact mesajul pe care doream sa-l transmit, ati intuit. Violenta prolifereaza, se diversifica si ne urmareste. Povestirea pe care ati citit-o e doar începutul, iar celelalte din pagina mea de autor sunt continuarea. Daca lasam doar latura fantastica, obtineam un basm sau o proza S.F. Intentia mea este sa vorbesc despre felul în care anormalitatea ne invadeaza viata de zi cu zi.
Va multumesc pentru lectura.
Diana

Cristian-Silviu Copilas
Luni, 9 Februarie 2009, ora 20:20

Violenta genereaza Violenta, chiar si subinteleasa.Atrage cititorul, dar nu este decat UNA din STIRILE pe care le vedem adesea la STIRI, ar fi trebuit sa lasati doar latura FANTASTICA, era mult mai frumos.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online