elefant.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Parte din mintea ta  -  Luminile oraşului XV  -  Salvatorul  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Labirintul de gheaţă  -  Zona 25  -  Jocul Zeilor (III)  -  Natură moartă, cu portret  -  Ciorna  -  Sete  -  Metastază  -  Legendele Căutării  -  Cu preţul morţii  -  Luminile oraşului XIX  -  Vânzatorul  -  Arătarea  -  În căutarea zborului  -  Criminali Umanitari  -  Toate celelalte popoare  -  Al nouălea iad  -  De profundis  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Liniştea  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Luminile oraşului VI  -  Războiul lumilor  -  Orb  -  Citadela Asociaţiei  -  Nebunii lui Arrianus  -  Geneza  -  Mergem acasă  -  BO  -  Ea, eu şi ei  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  Piese de muzeu  -  Fălci însângerate  -  Curcubeul  -  Cine sunteţi?  -  Învingătorul ia totul  -  Oglinda îngerilor  -  StarCraft : Musafiri nepoftiţi  -  X Factor  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Dansând pe sârmă  -  Poveste de mahala IV : A înnebunit lupul!  -  Unii îmi zic Charon...  -  Luminile oraşului V  -  Rapsodia  -  Accidentul


Casa de la marginea pădurii

Casa de la marginea pădurii
  Diana Alzner
Liber arbitru
Fotografii
Iza
Praf minune (III)
Praf minune (II)
varianta print

Diana Alzner



Publicat Duminică, 28 Septembrie 2008, ora 13:14

      Se mutaseră de-o săptămână şi nu reuşise să pună ordine în lucruri. E adevărat că avea spaţiu mai mult decât la bloc, dar în unele momente asta părea s-o încurce. Cele trei camere mari erau de-a dreptul goale, covoarele erau ridicol de mici şi nici nu lăsau la vedere parchet laminat, ci o banală duşumea de stejar. Foştii proprietari închiseseră balconul în termopan, dar se limitaseră la atât şi uşile din interior arătau vechi. Bineînţeles că ar fi fost normal să înceapă cu zugrăvitul, dar Roni a zis că n-are chef de tămbălău şi că e mult mai important să se mute cât mai repede. De ce graba asta?

     

      Ha, ha ! Bănuia ea ceva, dar mergea pe nisipuri mişcătoare. Roni era un tip impulsiv şi nu ar fi dat dovadă de înţelepciune dacă-l zgândărea; avea să prindă ea clipa favorabilă şi va descoperi tot adevărul. Oricum, ştia cu siguranţă că banii lui nu proveneau din surse ortodoxe. Până una, alta, bine că era dispus să-i cheltuiască cu ea. Nu erau căsătoriţi, însă pentru el acesta era un amănunt lipsit de importanţă; dacă afacerile ar cere-o, ar părăsi-o fără să pregete, fie că ar fi existat acte, fie că nu.

     

      „Si eu atunci ce m-aş face?” se întrebă ea aruncând nişte prosoape în fundul dulapului. Ar ajunge din nou pe internet la vânătoare de bărbaţi dispuşi s-o întreţină. Iar timpul curgea în defavoarea ei. Avea 32 de ani, ce naiba! Venise momentul unei chestii stabile. Nu mai erau rude sau părinţi să-i poarte de grijă, trebuia să facă singură acest lucru; şi-l va face cât poate ea de bine. Roni, cu sumele ameţitoare de bani pe care le învârtea, era desigur un dar de la Dumnezeu. Se cunoşteau de mult timp, dar numai de doi ani o luase el cu adevărat în seamă. Da, chiar aşa, dintr-o dată! Prea târziu ca să mai poată spune că ar fi fost un „coup de foudre”. El s-a justificat dând vina pe timiditatea născută din dragoste. Era plăcut să audă asta, dar nu credea o iotă! Aşa s-au cuplat, după care ea s-a întors în ţară, la cererea lui. „Pregăteşte cuibul nostru” a spus el. Dar când să-l pregătească, nu i-a mai dat voie. Nu, că e mai bine să fie împreună când cumpără casa visurilor. Ea să pună toţi banii care vin în bancă, într-un cont. L-a ascultat. Nici la telefon nu-i dădea voie să vorbească despre bani. Ştia ea de ce! Erau sume ce n-ar fi putut fi câştigate prin muncă cinstită, că a fost şi ea pe-afară şi ştie. Iar el nu era vreun doctor ori vreun inginer. Astea erau şmecherii ce făcea el. Ba mai mult ; infracţiuni. Dar ce-i păsa? Va profita cât poate. Şi nu era floare la ureche, dat fiind că Roni o ţinea din scurt cu orice sumă cheltuită. Nu mai departe decât casa asta; nu fusese alegerea ei. Ea visase o casă mai mare, în oraş sau, cel puţin, mai aproape de oraş, cu toate facilităţile. Iar el a cumpărat această gospodărie ţărănească într-un sat la treizeci de km. de oraş, fără drum asfaltat şi dosită la marginea unei păduri bătrâne. Îi dau fiori stejarii aceia înalţi şi foşnitori care menţin o umbră deasă şi în cele mai luminoase zile! Era cât se poate de clar: Roni a vrut să se dea la fund! L-a întrebat o dată ; nu i-a răspuns. Nu avea rost să-l mai descoase; ce nu dorea el să-i spună trebuia să afle singură.

     

      Doamne! O îmbolnăveau pereţii aceştia albi şi goi pe care se desluşea urma unde fuseseră tablouri. Ce mare lucru ar fi fost să dea cu var? Şi baia! Cum putuseră trăi oamenii aceia într-un asemenea hal de mizerie? Igrasia acoperise tavanul complet şi până şi rosturile dintre plăcile de faianţă erau înnegrite de mucegai gros. O să stea o sută de ani să le frece. Măcar bine că exista faianţă. De la ţăranii ăştia proşti te puteai aştepta la orice! Noroc că venea apă la robinet, că veceul era funcţional. Cada trebuia schimbată chiar şi cu riscul unei despărţiri.

     

      Şi, în ciuda uşii deschise în permanenţă, aerul din baie era mai rece şi avea un miros nedefinit.

     

      -Doamna Angelica!

     

      „Baba Anişoara cu laptele.”

     

      -Da, tanti, sunt aici. Intraţi!

     

      -Bună ziua, bună ziua! Ce frumos v-aţi aranjat!

     

      -Vai, tanti Anişoara, e o mizerie că nu ştiu ce să mai fac. Nu putem găsi o fată să mă ajute şi pe mine?

     

      -Găsim, mamă, cum să nu? Ce-aţi vrea să facă?

     

      -Păi şi pe-afară bălăriile astea din jurul casei…

     

      -Lasă, fata mea, că aicea, dacă vrei, intru eu cu vaca, nu mai da banii. Uite,

     

      ţi-adusei lapte.

     

      -O, mulţumesc! Hai să beţi o cafea.

     

      -De-mi dai o cafea îţi zic săru’ mâna, că am prins şi eu năravu’. Şi ce să mai muncească fata de vreţi s-o luaţi?

     

      -Aici în casă…ştiu şi eu… aş fi dat cu var măcar jos în bucătărie, da’ numai când nu e bărbatu-meu acasă, că nu suportă deranjul…Şi să mă ajute la curăţenie în baie; e mult de frecat.

     

      -De, mamă, ce să zic…ca să lucreze aici în casă, mai ales în baie, nu prea cred c-or vrea.

     

      -De ce? Că plătesc!

     

      -E proaste, maică. Că ce-a fost a trecut, o făcut şi popa agheazmă de-o stropit… s-o dus răul.

     

      -Ce rău? La ce vă referiţi?

     

      Baba Anişoara sorbi din cafeaua fierbinte strângând din pleoape:

     

      -Eu ziceam că ştiţi.

     

      -Ce să ştiu?

     

      -Poate ştie domnu’. Da’ nu trebe să luaţi în seamă…

     

      -Hai că sunt curioasă! Ziceţi, tanti, de ce e vorba?

     

      -De stăpânii dintâi ai casei.

     

      -Ce-i cu ei?

     

      -Cum au găsit-o pe doamna moartă în baie.

     

      -A murit cineva în baie? Atunci cine era femeia de la care am cumpărat casa?

     

      -Aia era nepoata doamnei. Nepoată de frate. A înmormântat ce-au mai găsit poliţaii, a luat câteva lucruri şi-a dat la vânzare.

     

      -Stai puţin, că nu pricep. Ia-o de la început. Cine a făcut casa? Că pare destul de nouă.

     

      -Moarta. Taică-său se trăgea de prin părţile noastre; au avut aici, chiar sub poala pădurii, o casă bătrânească, da’ au dărâmat-o când au făcut-o pe-asta. Au venit de la oraş că nu mai puteau plăti la bloc, ştiţi dumneavoastră…

     

      -Bine, şi?

     

      -Ăl bătrân, de era profesor o murit după trei ani. Domnişoara o rămas singurică şi până la urmă s-o măritat cu un domn de la oraş, bun băiat, săracu’, numa’ că l-o înnebunit nevastă-sa. Că şi ea era profesoară…

     

      -Tanti, nu mai înţeleg. Nu-mi povesti toată viaţa lor, zi cum a murit femeia.

     

      -Nu ştie nimeni, mamă. Se căsătorise de câţiva ani, patru sau cinci să fi fost. Au drişcuit casa, or pus ferestre de-astea de se poartă acum, au adus apa în casă… Mergeau înainte, că nu aveau copii.

     

      -Şi ce s-a întâmplat?

     

      -Păi am venit eu cu laptele de vreo două ori şi nu mi-a răspuns nimeni. Atunci

     

      l-am trimis pe Vasilică- îl văzurăţi- să intre în casă, să vadă ce-i. A găsit uşa deschisă, da’ n-a avut curaj să se bage în casa omului. Că ştii cum e lumea… A zis că s-a uitat aşa, hoţeşte prin gaura cheii şi-a văzut că ardea o lumină în baie. A strigat, a bătut la uşă, n-a răspuns nimeni, deşi se auzea cineva parcă umblând prin-năuntru.

     

      -Şi ce-aţi făcut?

     

      -După câteva zile ne-am dus la poliţai şi i-am povestit. A zis c-or fi plecaţi în concediu. A promis că trece pe la ei când are treabă prin sat pe la noi. După o săptămână, ne-a chemat să fim martori când intră în casă. Io n-am vrut, da’ Vasilică s-o dus. Şi numa ce l-am auzit odată răcnind. Doamne, Maica Domnului, că şi acum mi încreţeşte pielea pe mine, doamnă dragă!

     

      -De ce? Ce era?

     

      -Or ieşit afară amândoi val vârtej, şi Vasilică şi dom’ poliţai. Io, cu gura pă ei, că ce-or văzut? N-aveam cu cine mă-nţălege, că poliţaiu’ vorbea la mobil, iar Vasilică al meu îşi vomita maţele, scuzaţi de expresie… Aşa că m-am uitat un pic din uşă, de la intrare şi mi-o fost de-ajuns! Doamnă dragă, cu mâna pă inimă vă spui, era numa’ sânge şi bucăţi de carne. Şi-o duhoare…

     

      -Unde?

     

      -Cum unde, ia acilea în baie.

     

      -Şi ce s-a mai întâmplat?

     

      -O vinit poliţaii de la oraş, or încercuit tăt locu’ cu o bandă galbină şi n-o mai dat voie la nimini să treacă. Ştii cum e oamenii: se-adunaseră ciopor.

     

      -Şi?

     

      -Pe-urmă or apărut nişte domni îmbrăcaţi în costume de hârtie şi tot adunau în plicuri fel de fel de lucruşoare; după ei o sosit o dubă de la morgă şi-o băgat-o pă doamna în cutie şi-or dus-o.

     

      -Doamne fereşte!

     

      -Da, mamă, da. Să ferească Ăl de sus, că dacă-şi bagă necuratu’ coada… Că şi pe noi ne-o canonit poliţaii, măiculiţa mea! Pe toţi ne-o luat la cercetări. Că cum de n-am auzit nimic, că de ce n-am anunţat mai devreme, unde eram în ziua aia şi ce-am făcut la nu ştiu ce oră. Păi zi şi dumneata, doamnă, că eşti femeie cu carte, poci eu la anii mei să mai am aşa ţinere de minte? De! Întreabă-mă ce mâncai azi dimineaţă şi nu mai mi-aduc aminte, apăi acu’ o lună!

     

      -Şi-au găsit vinovatul?

     

      -E cu cântec, maică. După ce-or purtat jumate din sat pe la post pentru diclaraţii, s-o auzit că domnu’ ar fi cremenalu’.

     

      -Bărbatul moartei?

     

      -Da, da. Da’ io am altă părere şi, de n-o fi ca mine, capu’ mi-l pui! Ei or zis că domnu’ o fugit după ce-o săvârşit fapta. Îl caută încă, da’ n-o să-l găsească. Domnu’ era şi el fărâme fărâmiţe lângă nevastă-sa.

     

      -Tati Anişoara, criminaliştii fac tot felul de analize complexe. Îşi dădeau seama dacă erau două cadavre; în primul rând ar fi trebuit să găsească două capete, patru mâni, patru…

     

      -Aoleo, domniţa mea, taci, mamă că mă ia cu friguri, numa’ când mă gândesc! Io zisăi că pricepuşi cuvintele mele: fărâme, fărâmiţe! Ce mâini, ce picele… Poliţaiu’ o zis în bar la Titircă- unde-şi trag sufletu’ bărbaţii noştri-că nici nu s-o găsit vreo căpăţână.

     

      -Vai de mine!

     

      -De-aia spun: iera şi domnu’ acolo, Dumnezeu să-l ierte!

     

      -E groaznic!

     

      -Crezui că ştiţi.

     

      -De-unde era să ştiu?

     

      -Amu’ să nu vă supăraţi cu domnu’… Cum îl chamă? Că uitai.

     

      -Roni.

     

      -Aşa. Nu vă faceţi păreri, că doamna Loredana o făcut sfeştanie şi-o pus cântăreţu’ de-o citit şi din psaltire. O trecut ce-o fost, aveţi încredere.

     

      -Lasă tanti, că nu credem noi în de-astea, nu suntem superstiţioşi, dar este neplăcut să afli că…

     

      -Ştiu, mamă, ştiu. Săru’mâna de cafea. Foarte bună! Noi o bem ca ţăranii din căni mari, să ne-ajungă, da’ nu e bună ca asta de-o servirăţi dumneavoastră. Când să mai viu cu lapte?

     

      -Tanti, când aveţi. Uite banii.

     

      -Fără bani, dacă mă primiţi cu vaca.

     

      -Bine, atunci.

     

      -Hai pa! Şi spor la lucru, să nu vă fie urât, că unde ceteşte Mitică al nostru piere necuratu’.

     

      E înfiorător ce limbute pot fi babele astea de la ţară! Auzi! Încă mai bodogăneşte pe lângă gard despre virtuţile preotului. Rele, bârfitoare şi superstiţioase. Oricum, asta era prea de tot! Asta a fost picătura care a revărsat paharul. Anişoara poate că le-a mai înflorit, dar e destul de sigur că în mare aşa s-au petrecut faptele. Iar Roni a tăcut. Deşi, această casă probabil că se bucură acum de o anumită publicitate… nu, Roni n-a ştiut nici el, altfel n-o alegea. A picat ca prostu’. Să vezi când o să-i spună! În sfârşit, un motiv ca să plece de aici. Pentru că de plecat trebuia să plece. Cum să locuiască în asemenea condiţii? Totul are impregnat un soi de…voinţă; uşile se deschid cu greutate, geamurile rămân pe jumătate opace în ciuda celor mai grozavi detergenţi, pragurile îţi pun piedică…iar baia, dumnezeule! Baia! Îi fusese scârbă de la bun început, dar acum era imposibil să frece pereţii, faianţa şi gresia. Mucegaiul acela gras s-a hrănit din foştii locatari.

     

      Ce se mai auzea? A! Maşina lui Roni. S-a şi întors, iar ea nu gătise nimic. A uitat; ei nu-i trebuia mereu mâncare, numai el voia să mănânce ciorbă de trei ori pe zi ca ţăranii. Şi plus de asta îi era urât, abia acum a realizat, îi era urât să întoarcă spatele unei camere şi să iasă, la fel cum nu-i plăcea să deschidă o uşă şi să intre în altă încăpere. Bine că l-au adus pe Pichi! E un căţeluş viteaz şi-o să aibă grijă de mămica lui!

     

      -Angelă, unde eşti, fată? Hai, vino de ia plasa, că ţi-am luat nişte cumpărături; dacă e ceva ce nu-ţi place, să te duci tu altă dată.

     

      -L-ai adus pe Pichişor?

     

      -E la maşină, fi-ţi-ar javra a dracu’. A lătrat toate cotarlele de pe drumuri. Nu pui şi tu să mâncăm?

     

      -O pun pe mama! Ce să pun? Că toată ziua am făcut la curăţenie. Mâncăm nişte salam, uite, văd c-ai luat şi brânză…

     

      -O să mă îmbolnăvesc de stomac cu tine.

     

      -Te-a îmbolnăvit nevastă-ta cu cartofi prăjiţi. Am auzit una…

     

      -Lasă, nu te mai lua tu de nevastă-mea, că nu eşti mai vrednică.

     

      -Eşti sigur că ştii tot în legătură cu casa asta? Pichi! Pichişor! Hai la mama, pui mic! Cine e inima de leu a lui mami? Ce faci puişorul meu, de ce nu vrei să intri?

     

      -A făcut jigodie, ce să aibă!

     

      -Roni, uită-te la el, nu vrea să intre în casă. Fii atent ce poate să facă. Cred că are legătură cu… Pichi! Pichi! Vino înapoi!

     

      -Lasă-l morţii şi hai să mâncăm, că n-are unde se duce. Parc-ai fi aia cu căţelu’ din tren de ne tot punea profa de română s-o citim. O isterică cu un câine ca al tău.

     

      -Gata, gata. Stai să-ţi spăl şi câteva roşii.

     

      -Bagă şi-o manea să-mi meargă la inimă. Dă drumul la aparat.

     

      -Roni, a fost aicea Anişoara să ne-aducă lapte.

     

      -Las-o să cotizeze!

     

      -Ni-l dă fără bani, dac-o primesc cu vaca pe-aicea. Eu am zis da, că mai toacă bălăriile.

     

      -Aşa. Bine. Ia auzi Angelico! „De-aş fi bunul Dumnezeu, Numai pentru-oră eu, Aş da bani la toţi săracii, Să se bucure fârtaţii!” Ce suflet are omu’ ăsta! Cum le cântă el de-ţi merg fix la inimă! Dă mai tare.

     

      -Roni, Anişoara a zis că tu ştii. Că ştiai de casă.

     

      -Ce să ştiu, mă?

     

      -Că fostu’ proprietar a omorât-o pe nevastă-sa în baie.

     

      -I-auzi! Şi l-or prins pe amărât?

     

      -Nu. Da’ Anişoara zice c-o fost urât de tot, cu sânge pe toţi pereţii.

     

      -O fi fost gelos, săracu’.

     

      -Roni, în baia noastră, înţelegi?

     

      -Atunci nu iera baia noastră. Lasă prostiile, măi femeie. Mai e ceva de mâncare?

     

      Era ceva tipic pentru Roni. Fapte care ar fi cutremurat pe oricine, pe el îl făceau să chicotească. Când toţi erau scuturaţi de fiori, el se scărpina în cap. Încă nu ajunsese la o concluzie clară în ce-l priveşte: era prea prost sau era nesimţit? Până şi căţeluşul se dovedise mai receptiv. N-a intrat în casă şi pace bună! S-a aşezat în fund la zece metri şi-a început să urle. Deci era adevărat ce-i povestise Anişoara. Instinctul câinelui nu putea să mintă.

     

      Ar fi trebuit să se gândescă mai mult la acest aspect, chiar şi după ce Pichi, ademenit cu o felie de salam, a acceptat să treacă pragul locuinţei. A mâncat-o mârâind înfundat, mai-mai să se înece, cu ochişorii bulbucaţi de pechinez rostogolidu-i-se în orbite, după care a început o temeinică examinare a incintei. Era ceva ce-l indigna încontinuu, astfel că lătra printre dinţi. În mijlocul sufrageriei, pe cel mai bun covor, a marcat km. zero printr-o discretă ridicare a piciorului din spate. Din fericire, Roni era deja în dormitor, cu telecomanda în mână, încercând să descopere pe ce canal e Taraful. Aşa că a reuşit ea să muşamalizeze incidentul cu multă hârtie igienică. Pichi părea să nu recunoască niciun obiect adus din apartamentul de la oraş. A refuzat să ocupe locul din fotoliul care-i fusese consacrat, a pufnit dezgustat sub pat şi, în final, de parcă anume ar fi lăsat-o la urmă, s-a aşezat în faţa băii. Mârâitul gutural a devenit brusc un urlet lugubru.

     

      -Angelă! Aruncă potaia că dacă mă scol eu, e ca şi mort. Cântă Guţă, n-auzi?!

     

      Auzea, auzea. Roni era genul de om căruia nu-i plăcea să fie deranjat în tabieturile lui; plus de asta se arăta gata în orice clipă să asculte „muzică”, să petreacă, să joace, să se distreze. Oricine se împotrivea acestei tendinţe naturale, devenea duşmanul său. Acesta era numai unul din motivele pentru care ea îl bănuia de origini rrome.

     

      N-avea decât să plece puţin cu Pichi afară, până se mai calma bietul sufleţel.

     

      -Hai , îngeraşul mamii. Uite, stăm aici, pe buturuga asta, iar tu o să-mi spui ce te necăjeşte în casă.

     

      Cel puţin Pichi, dac-ar fi vrut, avea cui să se plângă. Ea trebuia să tacă întotdeauna. Încă o dată, era cazul să-şi mărturisească, Roni se dovedea sub aşteptări. Nu mai visa ea de mult la Făt-Frumos pe cal alb; renunţase să mai ia în considerare aspectul fizic la bărbaţi; nu mai conta nici vârsta. Apoi şi-a zis că nu e neapărat să fie om cu şcoală, că ajunge să fie Om. Ei, Roni nu era nici măcar atât. N-o iubea, n-o respecta, se pare că nici nu intenţiona să se însoare cu ea. Dar avea bani, dumnezeule! O sută cincizeci de mii de euro, atâta avea în cont. Aşa o sumă ar fi putut-o scăpa de griji. S-ar fi angajat din nou asistentă la spital, pentru că o astfel de zestre ar fi convins un doctor să observe că e drăguţă, în ciuda celor treizeci şi doi de ani şi că e citită, chiar dacă n-are facultate. S-ar fi îndrăgostit de ea şi ar fi trăit fericiţi. Fiindcă ea avea multă, foarte multă dragoste de dăruit. Păcat că acum o primea numai acest căţel.

     

      -Tu eşti leul cel viteaz al lui mami. Dar ar fi grozav dacă n-ai mai lătra în casă.

     

      „Pentru că-l superi pe nenea cel rău.”

     

      Chiar şi ea învăţase să se ferească de nenea cel rău. De când se întorsese din străinătate, Roni nu mai era bărbatul necioplit, dar tandru, cu care se obişnuise.

     

      Violenţa lui trăda ceva de fiară încolţită, iar ea ştia ce era: banii. Banii aceia nu erau de drept ai lui. Acum se simţea un băiat de băiat. Aspiraţiile lui nu erau înalte, de aceea se mulţumea cu asemenea casă. Încă nu se considera în siguranţă, altfel primul lucru pe care l-ar fi cumpărat, ar fi fost o maşină cu care să rupă gura târgului, nu ca Nova asta ruginită, chiar dacă noaptea s-ar fi dus să doarmă într-un boschet.

     

      S-a mulţumit cu un lanţ gros de aur pe care îl asortează la maieurile colorate şi la pantalonii încheiaţi sub burtă. A uitat că-i promisese şi ei un inel. De fapt a început să uite de ea aşa, în general. Ea e bună la gătit, la curăţenie şi pe post de amantă.

     

      Nu, lucrurile nu pot continua în acest mod. Se va gândi la posiblităţi de schimbare. Până la urmă, era păcat să furi de la un hoţ?

     

      -Ia zi tu, Pichi, o fi voie cu căţei în avion?

     

      Ţârâitul lăcustelor amuţi pentru o clipă. Cel puţin aşa i se păru. Ideea ca un fulger luminos îi aprinse imaginaţia. Chiar… de ce nu? Era în stare să facă asta! Roni nu va fi aşa deştept încât s-o găsească.

     

      În ziua următoare se trezi mai bine dispusă. Roni plecase ca întotdeauna, fără nicio explicaţie, dar astăzi faptul o făcu să zâmbească. De ieri mintea ei nu încetase să întoarcă pe toate feţele gândul că ar putea cu adevărat să-şi ia viaţa în mâini. Succesul e al celor care au curaj să rişte, să lupte, să-şi croiască singuri destinul. De câte ori nu auzise acest slogan şi-l considerase o simplă figură de stil! Acum avea o hotărâre luată. În fond era o ocazie ce n-avea să se mai ivească a doua oară. Ştia ce are de făcut. Important era să n-o cuprindă mila.

     

      -Ce zici, Pichi, mergem să uzi copacii din Hyde Park?

     

      Va fi o doamnă ce călătoreşte singură, discretă, dar nu săracă; fără extravaganţe, însă cu dare de mână. Are să vadă Egiptul şi, de ce nu? America! Îşi va găsi un soţ, iar problemele de acum vor fi uitate. Ca-n melodia aceea din Abba: „find me a wealthy man”.

     

      -Money, money, money!

     

      Perspectiva aceasta îi dădea curaj, o făcea să prindă aripi. Nici nu-şi dăduse seama ce nefericită fusese lângă ţiganul de Roni! Maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, probabil că se răsucea în groapă văzând ce mezalianţă era să facă. Numai că…

     

      -Doamna Angelica!

     

      Iarăşi! Baba asta era insistentă nu glumă. Dacă-i va vizita în fiecare zi, avea să devină în scurt timp o problemă.

     

      -Da tanti.

     

      -Hai bună ziua!

     

      -Bună.

     

      -Venii cu vaca cum vorbirăm. Iacă pe cine ţi-o adusăi.

     

      -…

     

      -E Leana lu’ Ionică Broscaru. Surdo-mută, săraca… ziceaţi că vreţi ajutor…

     

      -A, da.

     

      -E surdă, ea n-a auzit poveştile de le spunea lumea cu casa matale. Face curat unde-o pui tălică.

     

      -Atunci să mergem în baie.

     

      -Ce bine miroase a cafea!

     

      -Poftiţi, hai să beţi şi dumneavoastră.

     

      -Vai, nu vrem să facem deranj, da’ dacă ne invitaţi aşa frumos…

     

      -Şi doamna Leana… e surdă de tot, de tot?

     

      -E surdo-mută de când a trăznit-o la Gherghina, în deal.

     

      -A trăznit-o?

     

      -E poveste lungă, ţi-oi spune-o într-o zi. He, he , omu’ ia ce merită…

     

      -Cum o să mă înţeleg cu ea?

     

      -Las’ pe mine, maică! Hai, Leană, gata cu cafelile, că te domneşti prea rău. Ietă baia lu’ doamna: o faci lună-bec, ai priceput? Daţi-i o cârpă ceva, neşte prafuri să cureţe ca lumea… Auzi, Leano, ăi căpăta o ţuică de la doamna când termini, dacă nu faci de mântuială… Aşa, doamna Angelica, noi hai înapoi la cafea, că ea îşi vede de treabă.

     

      -Şi cum s-a-ntâmplat necazul doamnei Leana?

     

      -A bătut-o Dumnezeu că n-a vrut să crează minunea ce se petrecea la geamu’ preutesii.

     

      -Minunea…

     

      -Apărea sfântu’ Nicolae, mamă, se uita fix în ochii tăi!

     

      -Iar ea nu l-a văzut.

     

      -Cine nu-l vedea, zicea popa că are păcate ascunse…iar ăi de-l vedeau, ierau binecuvântaţi şi-i învăţa numai de bine, să dea bani la biserică, să ajute… Începuse să vie oamenii de prin prejurimi. Pe-ormă moş Miluţă o vorbit cu Domnu Dumnezeu, mare minune!

     

      -Cu Dumnezeu în persoană…

     

      -Da, pe când iera la praşilă, la porumbi, o ieşit o pală de foc din pământ, de-o căzut moşu cu obrazu’-n ţărână. Da’ iera foc de-ăl de nu arde… Porumbii ăia o făcut câte şase ştiuleţi şi-or rămas verzi trei ani de zile; iar moş Miluţă o căpătat daru’ tămăduirii şi-apăi o-nceput să vie lumea puhoi, pe toţi îi blagoslovea moşu, de-i aduceau de toate: mâncare, bani, păsări, iar el se ruga pentru ei. Numa că s-o supărat dom’ părinte, de…

     

      -Părintele de care îmi spuneaţi ieri c-a citit?

     

      -Nu, mamă, nu! Ăsta-i popa ăl tânăr, eu zic de cel ce-o murit…

     

      -A murit preotul?

     

      -Şi popa şi moş Miluţă, da’ se zice că de vină ar fi fost părintele, că prea se înverşunase. Aoleo! Ce făcuşi, Leană, ce-ai spart?

     

      -Vai de mine, tanti, haideţi că îi este rău!

     

      -A! Vai de sufletu’ ei, sărăcuţa de ea, are şi boala copiilor, vedeţi? Ia s-o apucăm să nu se mai zbată. Da’ a făcut curat repide! Lună-bec, c-aşa i-am zis.

     

      Într-adevăr, Roni avusese dreptate şi el măcar o dată: la ţară nu avea cum să se plictisească. La bloc putea să nu interacţioneze cu vecinii luni întregi; aici nu era posibil să evite vizitele Anişoarei, privirile furişate ale femeilor ce-şi făceau de lucru pe uliţa din vale sau caprele ce urcau îndrăzneţe prin livadă până la uşa bucătăriei.

     

      Iar dimineţi ca cea de azi, mai rar! După povestirea exasperantă de la cafea, criza de epilepsie a Leanei garnisită cu urlete, mârâieli şi scheunături din toată gama, marca Pichi. Bietul de el, nu i-a ajuns stresul mutării, trebuia să mai vadă şi pe Leana… Nici acum n-a ieşit de sub pat. Mai scapă câte-un lătrat însoţit de suspine, mai mârâie, se mai scarpină sonor în clipele de linişte. Baia îl enervează la culme. Femeile au plecat de mult, tanti Anişoara probabil că a croşetat deja doi metri de dantelă stând la coada vacii. Baia e problema lui Pichişor, cu toate că mămica lui i-a explicat de mai multe ori că e totul în regulă. Plus de asta, acum e curat, nu mai arată ca înainte. Foarte eficientă Leana! Pichi ar face bine să inspecteze, eventual să marcheze un colţ, până nu vine Roni.

     

      I-auzi, maşina!

     

      -Angelă, treci fă să iei plasele!

     

      -Ai venit devreme.

     

      -Erai cu amantu’?

     

      -De obicei am un singur amant.

     

      -Vezi că poate păţeşti ca aia din baie…ţi-oi crăpa capu’.

     

      -Cred că e mai simplu pentru tine decât să mă iei de nevastă.

     

      -Pune masa, că la patru mă duc înapoi.

     

      -Stai să pun ceva la prăjit, e de-abia unşpe jumate, n-am ştiut că vii.

     

      -Când ţi-oi arde-un dos de palmă, te dau cu roţile-n sus! Ce mama mă-tii ai făcut toată ziua? Iar pierzi vremea cu babele? Mă duc să ascult caseta asta. Dacă n-ai nimic de mâncare când e gata, te scot în şuturi pe poartă să te duci dracu’ unde ştii. Vezi că ţi-am spus cu frumosu. Şi dă javra aia afară.

     

      -Hai, Pichi, vino cu mama!

     

      -Angelă! Vin’ putoareo şi zi ce-i în patu’ ăsta!

     

      Dacă n-ar fi fost pata aceea mare şi mişcătoare întinsă pe toată suprafaţa dormezei şi pe o parte din perete, n-ar mai fi putut să tacă şi ar fi răspuns şi ea urât lui Roni. Cu riscul unei palme grele, că tot nu era prima, l-ar fi împuns în legătură cu diferenţa socială dintre ei doi, că asta îl enerva cel mai tare. Dar având în faţa ochilor acele mii de miliarde de furnici cârcâind, călcându-se în picioare cu un sunet terifiant, se simţi cuprinsă de friguri.

     

      -Când scuturaşi, fă, ultima oară aşternuturile?

     

      -Roni, doar am dormit aici astă-noapte şi nu era nimic!

     

      -Te-am întrebat altceva: când ai scuturat patu’? Toată ziua stai degeaba, vin acasă şi nu e de mâncare, ceşti de cafea peste tot şi muerea cu gust de harţă.

     

      -Dă-mi drumu! Furnicile astea vin de undeva, n-aveam cum să le opresc chiar dacă scuturam patul. Roni, Roni, te rog! Au! Mă doare!

     

      -Numa’ jigodia aia de câine mă inervează mai rău ca tine. Ori scapi de el, ori dispari cu el. La ce latră fir-ar al dracu cu mă-sa! Marş, potaie, nu te stropşi la mine că-ţi dau una de zbori până-n Sicilia. Na! Acu’ ai adus şi-o mâţă şi-a trântit toate sprayurile de pe etajera din baie. Ia-ţi, fă,animalele că asta-i casă de om, nu coteţ. Ce tot stai cu fereastra asta deschisă, faci pe fiţoasa, îţi pute,ai?

     

     



     

      -Bună, Roni. Stai liniştit, e abia doişpe fără un sfert. Noaptea. Ştii, trebuie să plec devreme de tot, că avionul decolează la nouă. Cu rabla ta de maşină fac mai mult de două ore până la Bucureşti. Ai vrut să zici ceva? Da, am biletele rezervate, gândeşte-te la o destinaţie exotică… Nu, nu te agita. Va trebui să mă asculţi, doream să-ţi spun nişte lucruri… În primul rând, să te lămuresc: plasturele ăsta de pe gură e pentru că ai înjurat-o pe mama; cătuşele de la mâini, nu se desfac, ai încredere în mine, sunt pentru toate palmele încasate de la tine. Cătuşele de la picioare sunt pentru şutul cu care l-ai schilodit pe bietul Pichi. Acum că am stabilit o egalitate de forţe, îţi spun ultimele cuvinte din viaţă. Cum adică de unde am cătuşele? Ar fi cazul să ştii mai bine. Hm? Lăcrămioara? Ce-ţi spune acest nume? Fetişcana pe care ai tot vizitat-o în ultimul timp, pentru care erai mereu grăbit. Hai, nu mai face pe inocentu, că ştiu. Lucrează la sexshop, în Lenin-Sud.

     

      Vezi că-ţi aminteşti? Păi cum de unde am aflat? Uite-aşa bine: probabil i-ai spus că n-ai pe nimeni, i-ai spus şi numele exact şi-a sunat acasă, mititica. M-am dat drept soră-ta. I-am spus ce mult mă bucur că Roni a cunoscut o fată cuminte ca ea. Şi bineînţeles că mi-a povestit tot ce-am dorit. O scumpă! Zicea c-ai cerut-o.

     

      Oh, nebunaticule! Ce repede a mers! De-asta începuse să te agaseze prezenţa mea. Acum, gândeşte-te şi tu: mie ce-mi mai rămânea de făcut? Am o vârstă, Roni. Trebuie să-mi iau viaţa în mâini; tu n-ai avut niciodată intenţii serioase. O, nu protesta, e prea târziu. Vezi tu, eu am priceput imediat că banii tăi sunt furaţi; aşa mi-a venit ideea. Care mafiot italian te-o fi căutând? Ha, ha! Te-ngălbeneşti! Duşmanul tău cel mai mare e nivelul de inteligenţă, dragule. Şi faptul că mereu m-ai subapreciat. Dac-ai văzut că poţi să scoţi bani din bancă, n-ai mai verificat cine e titularul contului. O greşeală e-le-men-ta-ră. Acestea fiind zise, trebuie să ne despărţim. A! Era să uit. Acum poţi vedea cât ţine la tine Lăcrămioara, după timpul care va trece până se va interesa serios despre dispariţia ta. Anişoarei i-am spus că sunt plecată la nişte rude, iar tu te-ai întors în străinătate. Ştiu, ştiu c-o să fie un pic greu. Uite îţi aprind televizorul pe canalul acesta pentru adulţi, ca să se asorteze cu cătuşele. Deşi nu ai cum să ajungi la ea, pe capul patului e o farfurie cu frişcă şi căpşuni, c-aşa se face; sunt convinsă: şi după mult timp criminaliştii vor stabili la analiză ce era acolo. Ai înţeles! O seară romantică. Ultimele apeluri de pe mobilul tău sunt spre Lăcrămioara, e perfect. Deşi nu cred că se va merge atât de departe. Şi ştii de ce? Pentru că furnicilor le place dulcele. Dar mai mult decât dulcele, le place carnea; am testat. De frica ta, tot scuturând şi încercând să le stârpesc, am reuşit să le studiez temeinic.

     

      Crede-mă, am găsit exemplare de doi centimetri! Şi pişcă rău. În ciuda tuturor prafurilor, revin în două ore. Prizează furnitel şi se simt bine. Acum ai să te convingi că vin dracu ştie de unde şi nu e neglijenţa mea, aşa cum cu fineţe ai sugerat. Dacă stai liniştit s-ar putea să te elibereze din cătuşe. Bine, vor fi şi unele pierderi…Nu, nu mă privi aşa, Roni. Mi se rupe inima! Dacă te purtai frumos, îţi organizam o sinucidere liniştită, în cadă, cu lumânări, cu muzică în surdină. Ai uitat că sunt asistentă medicală. Sau te lăsam cu butelia deschisă…Dar ai fost execrabil. Degeaba clipeşti în felul ăsta disperat, nu mai pot da înapoi… Ce-i? Ce truc ieftin, crezi că dacă mă uit în spate, ai să te poţi elibera? Na! Ce e?

     

      Dar Angela n-a mai avut timp să înţeleagă ce se petrece, fiindcă Întunericul s-a rostogolit peste ei.

© Copyright Diana Alzner
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online