elefant.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Drum bun  -  Aer  -  Povestea unui suflet  -  Cristerra  -  Zona 25  -  Damnarea numelui  -  Poetul cerşetor  -  Cum să te fereşti de urs  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Avatarul  -  Mutare disciplinară  -  Clocitorul Josh  -  Coana mare se mărită  -  Puroi II  -  Ultimul Paradis  -  Orb  -  Jurământul  -  Păsări de pradă  -  Valea însângerată  -  Greaţă  -  Scrisoarea  -  Turnul de calcar  -  Circ  -  Enigma de cristal  -  Aripile din cer  -  Andru  -  Ignis  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Anul 10000  -  Masa de duminică  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Casa galbenă  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Text experimental  -  Sindrom de plecare sau Povestiri dintr-o cârciumă de la marginea galaxiei  -  Triunghiul roşu  -  Muza  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Depozit.02  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Duel în Lumea Visurilor  -  Vânătoarea  -  Noapte bună, Andrei  -  Colecţionarul  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Timpul  -  Pure Evil  -  Arma secretă  -  Visând cu ochiul deschis


Hora Ielelor, Pensiune

Hora Ielelor, Pensiune
  Diana Alzner
Liber arbitru
Fotografii
Iza
Praf minune (III)
Praf minune (II)
varianta print

Diana Alzner



Publicat Duminică, 1 Februarie 2009, ora 10:43

      I

     

      - E minunat, e cu adevărat magnific locul acesta!

      Veneau cu maşina mică, era ultimul drum de la oraş la ţară; de-aici înainte, aveau să locuiască în acest peisaj de-o frumuseţe sălbatică.

      -Auzi, Claudiu, asta e casa morţii mele.

      -Ei, na! Ce vrei să spui?

      -Că nu mai plec de-aici niciodată. Nu vreau să ne mai mutăm.

      -Nu cred c-o să se mai ivească astfel de ocazii. Am băgat toţi banii în pensiunea asta, plus nişte fonduri europene.

      -Am emoţii în privinţa clienţilor. Oare vor veni? Nu se vor speria văzând pagina de internet?

      -Tocmai pe sperietură am mizat, aminteşte-ţi. Sunt oameni care simt nevoia să se sperie. Senzaţii tari, brrr!

      -Oare s-a auzit în România de pensiuni tematice?

      -Hai, dragă, îţi faci prea multe griji. Bineînţeles că se ştie. Tu gândeşte-te la nişte meniuri adecvate. Va trebui să pui la bătaie toată măiestria ta, ca să avem succes.

      -Mamă, mi-i foame.

      -Te-ai trezit, Andreiaş?

      -Ăsta e feciorul tatei, face ochi când aude de mâncare.

      -Mai avem mult de mers?

      -Nu, puişorul meu, acum ajungem. Vezi ce frumos e pe aici? Ia uită-te în dreapta! Ai văzut mânzul?

      -Mamă, o să avem şi noi un cal?

      -Nu m-am gândit la asta, nu ştiu. Priveşte sus, pe deal. Aceea e pensiunea; îţi place?

      -Seamănă cu un castel. Acolo o să stăm?

      -Nu. Noi vom locui în casa de alături. O vezi? Căsuţa albă cu ferestre…

     

     

      Aseară se culcase cu un nod în gât, dar astăzi se vor certa. De-abia se aşezaseră lucrurile, de-abia intraseră în normal, trecuseră doar două zile de la plecarea primului grup de turişti, iar Claudiu a şi început să aducă vorba de fiică-sa. Nu era suficient că i-a plătit cincisprezece ani pensie alimentară? Că i-a lăsat fostei neveste apartamentul din centru cu tot ce era în el, fără să ceară partajul? Cât timp considera că mai e nevoie s-o ducă de mână? Fata avea nouăsprezece ani, terminase liceul şi n-avea chef să mai înveţe. Nu ştia să facă nimic, singurul lucru la care părea să se priceapă cu adevărat, era cheltuitul banilor. Maică-sa se recăsătorise în Germania şi îi trimitea bani, desigur, însă nu-i ajungeau. Claudiu contribuia şi el, deşi se jura că nu, dar ştia ea mai bine!

      Fătuţei nu-i plăcea niciun serviciu. Mami şi tati, daţi-mi bani. Ăsta era refrenul zilnic. Slavă Domnului, după îndelungi şi descurajante încercări, acum opt ani se născuse Andrei, altfel ar fi fost posibil ca bărbatu-so să dorească să-şi crească fiica. Dar cum de ce ţi-e frică nu scapi, aseară, înainte de culcare, când ea se plângea de oboseală, el zise cu seninătate:

      -Ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute? În felul acesta nu mi-aş mai face griji că stă singură în apartament, ar avea şi ea de lucru, iar tu te-ai descurca mult mai uşor.

      Cuvintele lui îi urcară la cap ca o maree cu ardei iute. Venise momentul să pună capăt acestei situaţii enervante, să taie monstruosul cordon ombilical care încă o mai ţinea pe Miruna în preajma lor, gravitând la oarecare distanţă, dar suficient de aproape încât să fie vizibilă tot timpul…

      Dar, în loc să izbucnească, trase adânc aer în piept, numără în gând de mai multe ori până la zece şi mormăi ceva neînţeles, amânând răspunsul. Nu voia să se certe. Învăţase din experienţă că certurile pe această temă îl făceau pe Claudiu să fie rece şi distant mai mult timp. Dar el se părea că nu înţelege jocul: mai las şi eu, mai lasă şi tu, până cădem la un acord. Depăşise limita. Ea n-avea deloc intenţia s-o includă pe fiică-sa în familia lor.

      Asta a fost aseară; acum trebuia să apuce taurul de coarne.

      -Andrei, scumpule, n-ai ce căuta în pijama la masă. Hai, du-te şi îmbracă-te. Vrei ochiuri sau crenvurşti?

      -Şi şi.

      -Super! Un mic dejun sănătos. Chiar nu vrei nici măcar să încerci cerealele cu lapte?

      -Mamă, alea-s pentru slăbănoage.

      -Mi-am făcut datoria. Dacă-s pentru slăbănoage, am să mănânc eu. Încet, încet, trebuie să mă învăţ să renunţ la plăcerile vieţii.

      -Cu cine te cerţi, iubito?

      -Cu inventatorii cerealelor şi probabil în curând şi cu tine.

      -Cronica unei morţi anunţate, nu? Ce te supără?

      -Nu acum, că ne aude Andrei.

      -E la baie, n-aude nimic. Ce-i?

      -Claudiu, ai vorbit serios când ai spus că vrei s-o aduci pe Miruna?

      -Eşti de acord, iubire?

      -Nu cred că e cel mai potrivit lucru.

      -De ce nu? Ne ajută. Te ajută pe tine. Să nu vă prind că sunteţi geloase una pe alta!

      Aşa se întâmpla întotdeauna cu Claudiu. Se prefăcea că nu pricepe aluziile; sau chiar nu le pricepea?! Avea de ales între a fi bădăran de tranşantă, ori a accepta ceea ce dorea el. Asta era o manipulare lipsită de delicateţe din partea lui.

      -Claudiu, fă cum vrei. Dar s-ar putea ca două femei în aceeaşi casă să scoată scântei. Şi din capul locului vreau să reţii că mamă-sa n-are ce căuta la noi.. Să-ţi iasă din cap imaginile idilice din filmele americane în care soţii divorţaţi se vizitează sau asistă prietenoşi la recăsătoria celuilalt. La mine nu merge aşa.

      -O, ce dragă-mi eşti! Stai liniştită, o să fie bine. Mă duc chiar azi să-i spun Mirunei.

      Nu mai suferea amânare! Doamne! Cum de acceptase?

      -Claudiu, încă ceva. Dacă treaba nu merge, dacă nu ne înţelegem, cade tot.

      -Va fi totul perfect.

      Optimismul ăsta al lui era enervant. Nu putea să admită c-ar fi posibile şi neînţelegeri?

      Până după-amiază terminase cu ştersul prafului şi împrospătarea florilor din camerele pensiunii; putea în sfârşit să se ocupe de grădină, cu toate că o cam durea spatele. Ce bine ar fi fost să-şi poată permite un angajat permanent! N-ar mai fi stat ea aplecată peste straturile de flori, aleile ar fi fost impecabile tot timpul… Claudiu mai avea o jumătate de normă la serviciu, o ajuta cu aprovizionarea, cu contabilitatea, nu-i putea cere mai mult.

      -Mamă, hai c-a venit tata cu o fată.

      -Asta-i prea de tot!

      Nu fusese vorba nicio clipă s-o aducă taman azi. Mai erau multe lucruri de stabilit. În primul rând, ce-i vor spune lui Andrei; nu ştia că are o soră. Soră vitregă, e altceva. E posibil să aibă un şoc când va descoperi că tatăl său nu e doar al lui, aşa cum crezuse, că a mai avut o nevastă înainte ca mama să-i fie soţie… ba chiar că mai are un copil. Claudiu trecea în mod repetat peste voinţa ei. Ar fi fost normal să discute mai întâi împreună toate aceste detalii, să cadă de acord în privinţa unor aspecte, să stabilească ce vor răspunde la anumite întrebări. Ce-i va spune lui Andrei, că-n mai bine de zece ani nu dorise s-o cunoască pe fiica soţului ei?! Ah, cum reuşea Claudiu să le încurce întotdeauna!

      -Bună ziua, doamna Irina!

      -Bună, Miruna, nu credeam c-o să vii chiar azi. Ce idee pe tine, Claudiu!

      -Să nu vă supăraţi pe tati, eu am insistat să vin imediat. Mi se pare extraordinar ceea ce faceţi aici şi sunt gata să mă implic.

      -Nu e nimic fantastic, e doar o pensiune.

      -Dar e plină de fantome, aşa am citit pe net.

      -Miruna, asta e publicitate. Haideţi să intrăm; Andrei, tu du-te puţin să te joci.

      -Vai, dar lăsati-mă să-l cunosc! Andrei, noi suntem fraţi, ştiai? Hai, ajută-mă să despachetez şi prezintă-mă fantomelor de serviciu.

      -Ha! Ia uite-i ce bine se înţeleg, Irina!

      -Nu cred că există posiblităţi de comunicare între o domnişoară de nouăsprezece ani şi un băieţel de clasa a cincea… Plus de asta consider că mai erau de clarificat nişte lucruri…

      După masă, pe când pregătea cafeaua, inspiră adânc şi încercă să facă ordine în propria-i minte. Trebuia să admită că nu Andrei, ci ea era cea derutată. Ia uite-i cum se plimbă fericiţi prin livadă! Parcă s-ar cunoaşte de când lumea! După cum dă din mâini, Andrei se pare că-i explică Mirunei ultima lui invenţie, iar ea reuşeşte să pară foarte interesată. Cât despre Claudiu, se vede de la o poştă că este în pragul euforiei. Nu, din păcate, nu avea cum s-o placă pe Miruna. Tânăra asta era mult prea sigură pe ea, iar această siguranţă friza impertinenţa. Fusese impertinentă de când venise şi până în acel moment? Ei, nu chiar, ca să fie sinceră cu ea însăşi, dar nici nu va mai trece mult timp până să se confirme opinia sa. Apoi, felul cum se purta cu Claudiu o scotea efectiv din sărite. La vârsta ei se mai alinta ca… o pisică sau… ca o iubită, oricum ea personal nu vorbise niciodată pe nota aceea cu bărbat-so. Ca o femeie fatală căreia nu-i poţi refuza nimic! Păi dacă pe tonul acela îi cerea bani, nici nu-l vedea capabil pe bietul om s-o refuze. Şi uite-o cum e îmbrăcată. Rochie neagră pe căldura asta, rimel şi tuş negru din belşug, cât despre colierul cu capete de mort de la gât, exista un singur cuvânt: dezgustător. O fi emo? Claudiu n-o vede, ce dracu, e fie-sa.

      -Mami, mami, I-am arătat Mirunei capcana mea. A zis că-i marfă!

      -Vai, doamna Irina, Andrei a construit o capcană de prins particule…Cum ziceai că se numesc, Andrei?

      -Tahioni.

      -Ca să construiască o maşină a timpului. N-am crezut că un băiat de vârsta lui ştie asemenea noţiuni…

      -A văzut filmul de curând şi de atunci nu i-a mai ieşit din cap chestia asta. Claudiu, ce facem? Te uiţi acum peste registrul de cheltuieli, sau mai târziu? Vreţi să bem o cafea?

      -Da, uite aici, pe terasă.

      -Doamna Irina, pot să-mi aduc şi eu şevaletul? Tati, dacă vrei, te las şi pe tine să mai pictezi. Ţii minte că pictai când eram mică?

      -Da, te murdăreai toată cu vopselele mele…

      -Şi mama ne certa, dar o convingeai tu să ne ierte… Ea mi-a trimis şevaletul din Germania. Mă duc să-l aduc!

      -Claudiu, e mai rău decât am sperat. Acum evocaţi figura luminoasă a mamei…

      -Hai lasă şi tu. E maică-sa. Pentru mine nu mai înseamnă nimic.

      -Mamă, vreau şi eu să desenez maşina timpului!

      -Aşa, dragă, apucaţi-vă toţi.

      -Doamna Irina, pot să pun şevaletul aici? Se vede perfect, lumina e cea mai potrivită acum.

      -Poţi, dar stai cu spatele spre peisaj; ce vrei să pictezi?

      -Părul din centrul curţii. E foarte expresiv. Aţi observat ce furnici mari ies de sub rădăcinile lui? Cred că-i foarte bătrân; are un aer ciudat. Ce zici, tăticule?

      -Să fii atentă la gros-plan. Direcţia din care îl priveşti nu mi se pare cea mai indicată.

      -Andrei, te rog să te speli pe mâini. Nu pune mâna pe prăjituri. Hai, fuga la baie!

      -Auziţi, doamna Irina, tata e de părere să pictez pensiunea în spatele părului. Pomul îi dă un aer aşa… medieval.

      -Mamă! Mamă!

      -Ce e dragă, ce-ai mai făcut?

      -în baie a ieşit o apă neagră de sub vană.

      -Nu se poate!

     

     

     



     

      II

     

      -Te rog, nu-i mai ţine partea! Nu încerca s-o scuzi. Uită-te puţin în jur: se vede clar c-a fost ea.

      -Eu nu ştiu de unde se vede aşa de bine; vrei să dai vina pe Miruna, fiindcă n-o suporţi. De când a venit îi cauţi nod în papură.

      -Eram sigură c-aşa o să zici. Când e vorba de fie-ta tu nu vezi nici ce-ţi atârnă la un metru în faţă. Păi la baie, ea a înfundat toaleta.

      -Cum naiba poţi să faci asemenea afirmaţii? Cu ce să înfunde ea canalizarea?

      -Ei, bravo! Cu ce-aruncă fetele, inocentule!

      -Dragă, e înfundat sifonul de scurgere de sub chiuvetă, nu veceul. Aşa că revizuieşte-ţi acuzaţiile.

      -Da? Şi praful acesta de cărbune de pe tavan şi pereţi e de origine cosmică, desigur; nici vorbă c-ar fi din trusa ei de desen. Ai tăcut?

      -Probabil nu l-am observat până acum.

      -Bună încercare. N-am observat nici aceste simpatice urme de pisică pe care ni le-a pictat cu trei degete unite.

      -O fi intrat mâţa din vecini, mare scofală.

      -Întocmai! Şi s-a plimbat cu capul în jos pe tavan din pur amuzament.

      -Ştii ce? Gata. Mă duc să-l sun pe Dinu să vedem dacă ne poate trimite un instalator.

      Cum se face că întotdeauna când îşi spune că problemele s-au terminat, se iveşte ceva care să-i dea de lucru? Ce simplu e pentru Claudiu! Cheamă un instalator; cine o să facă ordine şi curăţenie după aceea, se ştie.

      Ei, acum era momentul să vadă dacă Miruna este dispusă să ajute cu ceva; că în afară de nenumărate talente nu le-a arătat nimic până acum.

      Unde putea fi fata asta? Uite cum şi-a lăsat şevaletul în soare! N-a strâns şi ea o ceaşcă, a lăsat vraişte totul. Şi unde-o fi Andrei?

      -Irina! Am rezolvat. Dinu a spus că trimite doi băieţi mâine la prima oră. Ştii ce mă bucură?

      -Sunt foarte curioasă.

      -Dincolo, în pensiune n-a ieşit nimic; fosa fiind comună, ne puteam aştepta şi la asta. Aşa! Verifică-ţi mesajele; am auzit când a intrat unul nou. Mă uit şi eu un pic la meci, te superi?

      -Doamne fereşte! Cum aş putea să fac una ca asta? Care a intrat încălţat la mine în birou?

      -Eu, nu; sunt în papuci, mă vezi… mă duc, c-a marcat Argeşu.

      -Claudiu! Uite ce zice mailul ăsta: Avem o rezervare! Trei familii, zece persoane, de joi până luni.

      -Poftim, ziceai că n-o să vină. Trebuie să ne mişcăm rapid, să terminăm cu baia în patru zile. Aoleu, cât am de lucru!

      -Da, iar eu am şi mai mult de atât. În consecinţă, te rog demonstrează-mi că Miruna e aici ca să ne ajute.

      -Stai liniştită, că-i spun. N-ai decât s-o transformi în Cenuşăreasa, dacă vrei. Unde-or fi copiii ăştia? Că eu nu mai apuc să văd niciun meci…

     

      -Miruna, tu eşti?

      -Ce faci aici, Andrei?

      -Nimic.

      -De ce plângi?Ai păţit ceva?

      -Mi-a murit iepuraşul.

      -De ce?

      -Nu ştiu. Poate a mâncat lucernă udă.

      -I-ai spus lui tata?

      -Da, s-a dus să-l îngroape.

      -Şi nu te-ai dus cu el?

      -Nu.

      -Trebuie să te obişnuieşti cu moartea, Andrei. Nu te întrista când cineva moare. Sufletul său intră în Sinele Universal.

      -În ce?

      -Eşti prea mic, nu pricepi. Am să-ţi spun altfel. Moartea nu e rea. Ai crezut că e rău să mori, dar nu e adevărat; sau ţi s-a spus că moartea e ca somnul. Nici asta nu e adevărat. Moartea e o altă parte a vieţii, e împlinirea ei. Prin moarte accedem la adevărata cunoaştere prin sufletul zeiţei.

      -Ce zeiţă?

      -Zeiţa Mamă.

      -N-am auzit de ea.

      -Când mori, te duci în braţele ei ca un copil în braţele mamei. Îţi mai este teamă de moarte acum? Ţi-e frică să mori?

      -Eu n-o să mor. Când vine la mine, îi dau una!

      -Toţi murim, Andrei. Chiar şi tu, doar că nu poţi înţelege deocamdată. Dacă ai şti ce bine e în braţele Zeiţei, ai vrea să mori.

      -Mi-ar place să văd cum e pe acolo, adică să explorez, înţelegi, dar să mă întorc înapoi.

      -E posibil şi acest lucru, dar numai pentru iniţiaţi.

      -Ce sunt ăia?

      -Nişte oameni deosebiţi care ştiu lucruri deosebite.

      -Tu eşti aşa?

      -Aproape.

      -Mă înveţi şi pe mine?

      -Vrei? Să nu spui la nimeni, auzi? Sst! Vine tata.

      -Hai, copii, hai s-o ajutăm pe mama. Joi ne vin musafiri. Miruna, fă-te şi tu utilă.

      -Iar s-a luat nevastă-ta de mine?

      -Ai grijă la exprimare, domnişoară. Să păstrăm relaţiile amiabile, da? Implică-te şi tu puţin pe la bucătărie sau la curăţenie; oricum nu e mulţumită decât de ceea ce face ea însăşi şi te va da la o parte în scurt timp, aşa că n-o să ai ocazia să te speteşti.

      -Claudiu! Claudiu!

      -Ne-a reperat.

      -Haideţi acasă!

      -Mami, a murit iepuraşul!

      -Vai, sărăcuţul, ce-o fi avut? Auzi, Andrei, am o treabă pentru tine.

      -Stai, mami, să văd şi eu scorurile.

      -Of, că şi tu eşti sămânţă de microb ca taică-tău. Dă-le-ncolo de meciuri şi du-te cu bicicleta până la tanti Lenuţa.

      -Mă laşi cu bicicleta?

      -Da. Du-te şi spune-i să păstreze ăia doi curcani, că-i cumpărăm noi, că ne vin turişti. Are baba telefon mobil şi pleacă cu el la sapă, da’ nu-l aude când îi sună în buzunar, „din cauza zgomotului de fond”.

      -Mamă, pot să-mi iau o îngheţată?

      -Da, mai ai bani?

      -Are, că m-a bătut la ultima partidă de şah. Tu Irina, ce-o fi avut iepurele? Nu cumva e gripă aviară?

      -Gripă aviară la iepuri?

      -De ce nu? I se înnegriseră ochii complet. Nici nu l-am lăsat pe Andrei să-l vadă.

      -Doamna Irina, pot să vă ajut cu ceva?

      -Acum nu mai ai cu ce, că am strâns eu masa, am făcut curat în baia pe care a vizitat-o pisica imponderabilă, iar cina e deja gata.

      -V-aţi gândit la un meniu pentru musafiri?

      -Păi… ştiu şi eu… ciorbă de burtă, că mai am un pachet în congelator, fripturi, trebuie să fac nişte prăjituri de casă…aperitive multe…

      -N-ar fi bine să gătiţi ceva în ton cu tema pensiunii? Ceva… mai special. De exemplu măduvioară prăjită cu sos roşu…ca sângele, fructe de mare cu pepene roşu, supă din ochi, limbi de gâscă cu sos tartar…

      -Păianjeni pane şi greieri traşi în ciocolată. Foarte amuzant, Miruna, ce să-ţi spun. Doar că eu vreau ca vizitatorii să revină.

      -Mamă! Nu-mi găsesc bicicleta!

      -Cum aşa? Am văzut-o ieri lângă fântână. Claudiu! Doamne! Iarăşi e la meci. N-au mai trecut ălea nouăzeci de minute?

      -Ce e?

      -Unde-i bicicleta lui Andrei?

      -Trebuie să fie în şopru.

      -Tati, acolo m-am dus de prima oară.

      -Bine. Hai s-o căutăm. O să aflu rezultatele la jurnal deseară.

      -Ştiţi, doamna Irina, eu cred că cei care vin aici, o fac tocmai pentru că vor ceva inedit. Dacă-i primiţi cu ciorbă de burtă ca la toate motelurile din drum, se vor simţi frustraţi, îşi vor zice c-au dat banii degeaba.

      -Şi ce-ai vrea, Miruna? Să mă îmbrac în negru ca tine, să-mi machiez nişte cearcăne emo şi să le gătesc sepie cu ananas? O să avem succes atunci? Sau poate ar fi interesant să-l deghizăm pe Claudiu în stafie?

      -Eu nu sunt emo, dacă asta aţi vrut să sugeraţi. Eu port stilul gothic.

      -O.K. Mâine să vii să mă ajuţi la sarmale. Apoi să vedem ce mai este de făcut prin pensiune.

      -Dragă, nu găsesc bicicleta băiatului.

      -Cine putea să o ia de ieri până azi? Ieri am văzut-o eu la poartă, lângă fântână.

      -Nu-mi amintesc să fii venit cineva la noi de ieri până azi.

      -Ba da. Poştaşul.

      -Mamă, poştaşul mi-a luat bicicleta?

      -Nu ştiu, dragă. Te-ai jucat ieri cu vreun băiat? Eram în balcon şi te-am auzit vorbind cu cineva.

      -A! Daa, era un băieţel… nu l-am mai întâlnit până acum. M-a întrebat dacă am văzut-o pe maică-sa. Cred că n-a avut ocazia să se dea vreodată pe o bicicletă, că se uita foarte curios la a mea.

      -Păi el o fi luat-o. Nu te mai duce nicăieri, încerc iar la telefon.

      -Doamna Irina, era să uit! Am adus de la vecina din vale nişte tuberoze. Le-am scos cu mult pământ, sunt în roabă; pot să le plantez în grădină?

      -Ce repede te-ai împrietenit cu vecinii! Pune-le la umbră şi nu pe gazon. Găseşti hârleţul în magazie. Claudiu! Iar ai dispărut?

      -Fii liniştită, că nu stau degeaba! Am vorbit cu Stelică a lu’ Speriatu să aducă încă doi lăutari pentru vineri. Pentru sâmbătă dimineaţa am tocmit şareta ca să plimbe oamenii pe la muzeu, măcar că nu ştiu cum îi înghesuie pe toţi…

      -Bine, dragule, văd că funcţionezi. Ar fi frumos şi-un foc de tabără. Eu mă duc la bucătărie să încep. Poţi să-i comunici Mirunei că aceste momente nu sunt cele mai potrivite pentru grădinărit şi că i-aş fi recunoscătoare dacă s-ar ocupa cu alesul frunzelor de viţă pentru sărmăluţe?

      -Sigur, iubito.

     

      Nimic nu se compara cu o dimineaţă de iunie la ţară. Ea, Irina, era năsută şi educată la oraş; iubea asfaltul, sesiunile de shopping şi animaţia. Nu crezuse niciodată că se va îndrăgosti atât de repede şi de iremediabil de natură.

      Iată ce răsărit măreţ! Ce aer curat! Mii de păsări cântătoare s-au trezit în pădure.

      Iar ea trebuia să intre în bucătărie. Îşi va face o cafea mare, pentru curaj. Astăzi veneau instalatorii; apoi Claudiu va merge în oraş pentru aprovizionare ( să nu uite de sucul de fructe!); va merge la oraş fără Miruna… mai avea de copt două tăvi de prăjituri, timp în care fata va şterge praful în camerele pensiunii. Să vedem, o să facă şi treaba asta tot în rochie neagră?

      -Claudiu, hai, sus! Că imediat apar băieţii. În caz că e nevoie, tu mai ai ceva soluţie de lipit ţevile?

      -Poxilină. Este cafea făcută? Copiii s-au trezit?

      -Andrei se uită la televizor, dar nu ştiu nimic despre Miruna. Poate e prea devreme pentru ea.

      -Tati! Pe Discovery am văzut un ligru. Ştii ce e ăla?

      -Nici nu vreau să aflu, Andrei.

      -Mamă, azi-noapte mieuna o pisică în baie.

      -E pisica din imaginaţia lui taică-tău.

      -Mami, da’ ce face Miruna pe pajişte?

      -Claudiu, vino un pic s-o vezi pe fiică-ta; instalatorii ar putea intra la idei dac-ar vedea-o în cămaşă de noapte practicând yoga.

      -Miruna, vino, tată, în casă! Ce faci acolo dezbrăcată?

      -Nu te-aude, tati.

      -E-n transă, Claudiu, las-o. Dac-o vede, poate se hotărăşte vecina Mărioara să se mute la bloc.

      -Miruna, vino sus, n-auzi?!

      -Uu! Acum cred c-ai supărat-o. Vine. Sper să nu trântească uşa la intrare.

      -Ce e, tată? M-ai întrerupt exact când rosteam cele nouă mantre ale marii invocări.

      -Miruna, cred că ţi-am explicat ce înseamnă pericolul sectelor.

      -Nu e nicio sectă, eu sunt adeptă a religiei wicca.

      -A! În cazul ăsta, m-am liniştit! Maică-ta ştie?

      -Ea a trecut prima la wicca, convertită de Hans. Apoi m-au iluminat şi pe mine.

      -Hans…

      -E soţul lui mama.

      -Practicaţi sacrificii umane?

      -Nu fi absurd! Noi suntem protectorii Pământului.

      -Iertaţi-mă că întrerup o discuţie de asemenea profunzime spirituală, dar n-aţi vrea să trăim aceste revelaţii mai târziu, că tocmai au intrat instalatorii pe poartă…

      Poate că în sfârşit Claudiu va deschide ochii! Atâta încredere avea în fetiţa asta a lui! Cine ştie ce alte secretuţe bine păzite mai are…

      A! oare chiar era necesar să mai intre muncitorii în baie? Ea făcuse curat. Cum pot muncitorii să găsească noroi când n-a mai plouat de-o săptămână? Mai exista o lege a lui Murphy neînregistrată: cei cărora nu le poţi cere să se descalţe, au întotdeauna încălţămintea plină de noroi. E axiomă. A trebuit să vină să constate singur ceea ce oricum i se spusese: şi anume că cea mai timidă picătură de apă face sifonul să se reverse. O fi mulţumit acum? Bineînţeles că la căminul de jos trebuie săpat, dar nu puteau începe fără să facă puţină mizerie şi aici, nu?

      -Miruna, azi mizez pe ajutorul tău. Dacă mantrele pot să aştepte, aş vrea să verifici în pensiune cameră cu cameră, să fie totul perfect, băile să strălucească, să fie flori în camere, să funcţioneze toate televizoarele, să…

      -Irina, ne mai trebuie un târnăcop. Pământul e tare ca piatra.

      -Şefule! Cereţi şi o bere la doamna! Că ne-am uscat aici.

      -Berea la sfârşit, că nici n-a dat căldura ca lumea. Şi săpaţi mai cu nădejde.

      -Aoleo! Cucoană, e tare ca sarcofagu de la Cernobâl, zău!

      -Daţi-ne o bere să ne întărim, că dacă nu, eu nu mai pot, aşa pe uscat.

      -Cred că Dinu ne-a trimis două lehuze din concediu de maternitate, nu doi bărbaţi. Săpaţi de jumătate de oră şi nu se cunoaşte.

      -Auzi, doamnă, dacă nevastă-mea m-ar canoni atâta până să beau o bere…

      -Claudiu, am spus nu.

      -Lasă dragă! Hai băieţi dintr-o sorbitură, că e bere scumpă. Şi arătaţi-mi ce puteţi, că dacă se face cald…

      -Ce trozni aşa, măi frate-mio? Parcă se lovi târnăcopu în ceva.

      -Claudiu, dacă ăştia sparg ţeava…

      -Ştiu care sunt consecinţele. Vezi, Ionele, peste ce ai dat.

      -Pfui! Da ce pute!

      -E ţeava, bă, că iote ce mâzgă neagră curge.

      -Ce-ai, bre, că tu dăduşi în partea aia.

      -Staţi, nu vă certaţi, măi băieţi. Luaţi lopeţile acum şi daţi uşor…

      -Ţeava e şefule, ietă capătu.

      -Bă, Vasile, eşti prost. Îndoitura aia n-are cum să fie ţeava de scurgere.

      -E o ţeavă de metal, dar e prea mică. Trageţi-o afară dacă se poate, că vă încurcă. Bine că nu e ţeava!

      -Ce noroi negru iasă! Ne facem ca porcii, şefule. Să ne lase şi pe noi doamna la baie să ne spălăm la urmă.

      -Ce naiba e asta? Ce e aşa de mare?

      -Bă, Ioane, să n-am noroc! Găsişi o bicicletă!

      -Şefule, ce gaură e acolo de încăpu troleu ăsta în ea?

      -O bicicletă?

     

© Copyright Diana Alzner
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online