evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Omu' nostru de "sus"  -  Ultima eclipsă (I)  -  Un singur trup, un singur suflet  -  Lunea Maniacilor  -  Vikingul  -  Lumina de jad  -  Mamal - Oraşul  -  The Alien Revolution  -  Secretul  -  X Factor  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Blasfemii : Globul de Crăciun  -  Luminile oraşului XIII  -  Destin  -  2 fast 4 you  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Canicula  -  Drum bun  -  Boaba de spumă  -  Nick  -  Străinul  -  Exterminatorul  -  Coconul  -  Portiţa  -  Drum fără întoarcere  -  Dl. Ics  -  Marea Neagră. Iulie  -  Iluzia viselor  -  Iubirea de pe Venus  -  Luminile oraşului XV  -  De aici, de sus...  -  Visul  -  Apocalipsa  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Solilocviu  -  Povestea trenului  -  Ion cel fericit  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Dispariţia  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Revederea de 20 de ani  -  Luminile oraşului XXI  -  Ulysse şi Hector  -  ªarpele de aramă (I)  -  Lumea de sus  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  Între două lumi  -  Criminali Umanitari


Hora Ielelor, Pensiune III

Hora Ielelor, Pensiune III
  Diana Alzner
Liber arbitru
Fotografii
Iza
Praf minune (III)
Praf minune (II)
varianta print

Diana Alzner



Publicat Duminică, 1 Martie 2009, ora 10:10

      CINCI

     

      În sfârşit, linişte! Deşi fuseseră doar trei zile la mijloc, ajunsese să creadă că n-o să mai scape niciodată de „încă trei porţii, te rog”, hard rock şi fiţe. E adevărat că încasările erau şi ele pe măsura efortului, însă acum urma curăţenia; n-avea rost să mai comenteze despre ceea ce găsise prin fânar… sau că în camerele pensiunii se fumase, iar dozele goale de bere îşi aflaseră un loc discret după un dulap… Bine că maşinile plecaseră, motocicletele cu motoare ca de avion nu mai împrăştiau aşchii de sunete iritante şi pacea coborâse din nou peste sat.

      -Hei! Răspundeţi careva la telefon! Claudiu! Miruna! Nu e nimeni pe aici? Sunteţi fantastici! Trebuie să mă cobor eu de sus ca să răspund. Vin, uite că vin! Alo! Da, pensiunea Hora Ielelor suntem. Bună ziua. Da, sigur, doar eu sunt gazda. Indira? Mi se pare că a plecat un pic mai devreme… de fapt, a plecat din prima seară… era ziua ei de naştere, ştiu. Da, cu un băiat pe nume Lucian. Spuneau că vor să ajungă la oraş… eu am zis că pleacă, pentru că se ciondăniseră aşa,

      în glumă, nu, nu era nimic serios! Şi ei ca tinerii, doamnă, se ceartă ca să se împace după aceea. Probabil s-au oprit undeva. Dacă aflu ceva vă sunăm, da mi-am notat numărul. Numai bine vă doresc!

      -Doamna Irina, m-aţi chemat?

      -Da. Era mama Indirei la telefon. Fata aia şi cu Lucian n-au ajuns încă acasă, iar biata maică-sa îşi face griji. Poate tu ai fi ştiut să-i spui mai bine decât mine ce e cu ei..

      -Habar nu am ce poate fi cu ei! Ştiu cât ştiţi şi dumneavoastră. Dacă stau să mă gândesc, Indira s-a purtat ciudat în seara aceea. Vreau să spun că dacă Lili ar fi avut asemenea toane, n-ar fi mirat pe nimeni, dar Indira e serioasă… nu ştiu ce să zic. Voiam de mai mult timp să vă întreb: cum v-a venit ideea asta cu pensiunea horror?

      -Foarte simplu: ne-am gândit la bani.

      -Adică aţi prins-o efectiv din aer?

      -Când am vrut să cumpărăm casa, nişte vecine binevoitoare ne-au ţinut calea ca să ne informeze că nu e bine să ne investim banii aici; că e loc blestemat, că

      s-au petrecut nişte lucruri urâte, chestii băbeşti, înţelegi. Lor le convenea să rămână locul pustiu ca să-şi pască vacile în voie. Claudiu a mirosit ce potenţial are zona, a tot făcut la calcule, după care am hotărât să profităm de fondurile europene şi să dezvoltăm o afacere de familie. Şi cum n-aveam de gând să creştem animale, am ales o pensiune. Muzeul memorial Nicolae Bălcescu mai atrage turişti în comună, locurile sunt frumoase, te-ai convins singură, deci nu ne rămânea decât să exploatăm filonul.

      -Nu v-aţi închipuit că babele acelea ar fi putut avea dreptate?

      -Sigur că da! Frankenstein doarme în fânar când nu e plin cu turişti, vampirul Lestat mai ia uneori masa cu noi, iar fantoma unui preot voo-doo e văzută adesea în nopţile fără lună. Ce zici, Miruna, nu ţi-e dor de mămica ta? Nu vrei să mai mergi puţin şi prin Germania?Că eu una m-am săturat de poveştile tale!

      -Ba da. Văd că nu sunt dorită aici, cu toate că am visat să fim o familie.

      -De ce n-ai vrea să formezi o familie fericită cu mămicuţa ta şi soţiorul ei? De ce neapărat cu noi?

      -Nu ştiu. Îmi semănaţi mai mult.

      -Îţi închipui că-ţi semănăm. Noi suntem oameni normali, Miruna. N-avem nici un chef de incursiunile tale în paranormal. Ori pe tine tocmai asta te atrage aici.

      Te-ai înşelat însă.

      -Da. Am să mă întorc la Vâlcea. Să nu uitaţi ce vă spun acum: în locul acesta este un puternic curent energetic negativ. Poate poveştile lui nea Florea nu sunt simple invenţii..

      -Hai, lasă-mă. Iarăşi sună telefonul! Du-te tu şi răspunde. Sper să nu fie alţi turişti, că înnebunesc!

     

      Doamne, ce insistentă putea fi fata asta! Se ţinea ca scaiul de ei, nu mai pomenise aşa ceva! Vroia cu orice preţ să moştenească pensiunea! Claudiu, el îi băgase în cap toate prostiile. Chiar! Unde era scumpul ei soţ? Se transmitea vreun meci astăzi?

      -Cine era la telefon?

      -Părinţii lui Lucian. Sunt foarte supăraţi, l-au dat dispărut. Au trecut mai mult de patruzeci şi opt de ore, poliţia îi caută.

      -Eh, îşi fac de cap într-un motel, pe-undeva, asta-i tot. Mă duc să-l caut pe Claudiu. Am certitudinea că scumpul de el se eschivează de la curăţenie…

      -Miruna, a plecat mama¬?

      -Unde eşti, Andrei?

      -Aici!

      -Aoleu, dac-ar şti maică-ta că-i mototoleşti hainele prin dulap…

      -M-am ascuns să văd ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni; pe-urmă o intrat mami şi n-am mai putut ieşi.

      -Cum adică ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni?

      -Ştii, am auzit de mai multe ori un zgomot aici.

      -Aici, în camera ta?

      -Da.

      -Ce fel de zgomot?

      -Nu ştiu cum să-ţi zic… ca şi cum cineva ar fi vorbit singur, în şoaptă. Într-o noapte, maşinuţa albastră se plimba pe parchet. De parcă s-ar fi jucat un copil cu ea.

      -Copilul! Dacă băieţelul pe care zici că l-ai observat privindu-ţi bicicleta e de fapt…

      -Ce?

      -Hai să ieşim afară, Andrei. Mă tem că aici ne depistează maică-ta.

      -Mergem la stejarul cel gros din pădure?

      -Nu. Tata e în pădure, adună ielele. Nu stă degeaba săracu, aşa cum credea nevastă-sa. Mai bine hai în livadă. Ia zi, Andrei, ce e cu băiatul pe care l-ai văzut în pivniţă?

      -Nu ştiu. Ce să fie?

      -Ţi se pare real?

      -Vrei să spui că este extraterestru?

      -Nu. Încearcă să-mi răspunzi la ce te întreb. Deci acest copil, are consistenţă, arată normal?

      -Da. Însă eu simt că e speriat.

      -Cum simţi?

      -Am încercat să vorbesc cu el şi de fiecare dată pleacă. Dar înţeleg cumva în capul meu că el ar vrea să ne jucăm împreună. Atunci, în pivniţă, l-am întrebat ce face, iar el s-a retras într-un colţ întunecat. Mie mi s-a făcut urât şi-am urcat sus.

      -L-ai atins vreodată? Ţi-a răspuns?

      -Nu. Auzi, Miruna, povesteşte-mi şi mie despre uşile de care a pomenit nea Florea.

      -De aceste uşi mă tem. Nu cumva copilul să fi venit pe acolo..

      -Ce uşi pot fi astea?

      -Uşi care se deschid spre alte dimensiuni. Spre alte lumi. Sau poate tot spre lumea noastră, dar în alt timp… Sunt portaluri…

      -Oau! Călătorie în timp! Cum am putea găsi o uşă, Miruna?

      -Nu cred că are un loc fix. Eu aş zice că se mută… Este o singură uşă. E prinsă în amprenta acestui loc şi nu se pot deplasa prea mult. S-ar putea ca toate anomaliile de aici să provină.

      -Explică-mi.

      -De când am venit am simţit în curte un fel de energie.

      -În curtea noastră?

      -Da. Venea dinspre păr. Ai văzut ce furnici mari se plimbă pe tulpina lui? Apoi, ceea ce s-a întâmplat în baie şi cu bicicleta…

      -Mama spune că tu ai făcut…

      -Nu, Andrei, n-am fost eu.

      -Te cred. Hai să căutăm uşa! Crezi că este periculos?

      -Nu, dacă ne luăm nişte măsuri de prevedere. Trebuie să mă gândesc. Doar că nu mai am timp. Maică-ta vrea să plec.

      -Eu vreau să stai!

      -Uite-l pe tata!

      -Miruna, haideţi acasă!

      -Tată, ce s-a întâmplat?

      -A sunat un coleg de-al tău, nu te prindea pe mobil. Indira şi Lucian au fost găsiţi. Au avut un accident de circulaţie la Gâltofani, în pădure. Au murit amândoi, nu-mi vine să cred! Le-am spus să nu plece, de ce nu m-au ascultat?

      -Doamne! Ce s-a putut întâmpla? Îl sun pe Vicenţiu, poate ştie mai mult; tată mă iei şi pe mine la Vâlcea? Simt că ceva nu e în regulă.

     

     

     



     

      ŞASE

     

     

      -Mamă, s-a întors Miruna!

      -Da, a venit să-şi ia lucrurile…

      -Şi să-mi iau rămas bun de la tine, Andrei. Doamna Irina, pot să împrumut până la Vâlcea o valiză de-a dumneavoastră?

      -Cea cu care ai venit unde este?

      -A luat-o mămica în excursie. Înainte să plec, m-a sunat să mă întrebe de ea şi a trebuit să i-o duc.

      -A venit mămica?

      -Da, s-a dus cu Hans în deltă.

      -Şi la înmormântare cum a fost?

      -Dacă vă interesează elementele de senzaţional, v-am adus ziarul de Vâlcea.

      -Ia te uită! „Moarte misterioasă la Gâltofani”. I-auzi, Claudiu:

      „ Satul cunoscut până acum numai din cauza alunecărilor de teren, devine cadrul sumbru al unei tragedii încă neelucidate.

      În dimineaţa zilei de 26 iunie, anul curent, Zamfirescu Daniel, domiciliat în localitate, a anunţat la numărul de urgenţă 112, că pe drumul judeţean 6, la kilometrul 8, în mijlocul pădurii Grui, se află două cadavre întinse în afara părţii carosabile, la lizieră. Echipajul Poliţiei Rurale sosit la faţa locului a constatat adevărul celor relatate, iar medicii de pe ambulanţă au confirmat decesul celor doi tineri, care, după verificări, s-au dovedit a fi Indira M., studentă, şi Lucian D., fără ocupaţie.

      Vehiculul cu care se deplasau tinerii, o motocicletă Harley-Davidson, se afla parcată alături, ceea ce exclude ideea unui jaf. De asemenea, nu existau urmele unei posibile coliziuni, cele două corpuri neprezentând traume vizibile.

      În speranţa că organele în drept îşi vor face datoria şi vor dezlega misterul, pedepsind pe eventualii vinovaţi, ne exprimăm regretul pentru cele întâmplate şi transmitem pe această cale condoleanţe îndoliatelor familii.”

      -Ei, Dumnezeu să-i ierte! Miruna, tată, cred c-a fost jale mare la cimitir.

      -Nu se poate spune în cuvinte.

      -Şi asta-i tot? Nu s-a aflat care a fost cauza decesului?

      -Doamna Irina, dacă încep să povestesc ce-am aflat, mă veţi învinui iarăşi de elucubraţii.

      -Zi, dragă, ce ştii? Vrem să auzim, în fond bieţii copii au fost la noi în casă, i-am cunoscut…

      -Autopsia a descoperit cauza decesului: Indira şi Lucian au murit înecaţi.

      -Înecaţi? Mâncau pe motocicletă, s-au oprit să mănânce?!

      -Nu. Înecaţi cu apă. Aveau plămânii plini cu apă.

      -Cum e posibil? Cu cine erau ei certaţi? Asta e o reglare de conturi!

      -Irina, baţi câmpii rău de tot!

      -Ce, crezi că nu e posibil? Am văzut într-un film.

      -Excluzând amănuntul că nu văd nici un criminal autohton să meargă cu imaginaţia până într-acolo, notează că au plecat inopinat; cu o oră mai devreme nu ştiau nici ei înşişi că vor pleca. Cine să stea pe marginea drumului să-i aştepte ca să-i oprească şi să-i înece.

      -Irina, Lucian nu e cumva cel care a înecat cu bere furnicile de la rădăcina părului?

      -Ba da, tată, n-am încercat eu să vă spun că locul acesta nu e bun?

      -Miruna, îmi pare bine că pleci! Du-te şi fă-ţi bagajele.

      -Am dispărut.

      -Irina, te-ai gândit vreodată că eu aş dori s-o am pe Miruna lângă mine? Ţi-ai pus, măcar în treacăt, problema că deciziile tale unilaterale sunt de-un egoism feroce?

      -Nu fi patetic, dragă. Din păcate, o poţi vedea la orice oră. Cât despre egoism, am altă părere: de ce ai avea tu dreptate cerându-mi mie să accept prezenţa unui copil al tău dintr-o căsnicie ratată?

      -Bun, încă o discuţie încheiată ca de obicei.

      -Ştii ce, Claudiu? Te rog să nu mă stresezi! Se ocupă turiştii cu asta, fii liniştit! Că dacă erai bărbat, ai fi avut un serviciu suficient de bănos ca să-ţi permiţi să mă ţii pe mine acasă, nu să mă faci sluga oricărui prost cu ceva bani. Tu însă nu mă mai iubeşti!

      -Era o replică frumoasă într-o piesă de teatru: te iubesc şi lasă-mă dracului în pace!

      -Sigur că da. Mă duc să pregătesc masa pentru domnii istorici. Tu relaxează-te.

     

      Aşa stăteau lucrurile cu Claudiu: dacă făceai un singur compromis mititel, imediat el se pregătea de pasul următor, până te trezeai acceptând lucruri la care nici nu te gândisei; de la un simplu „ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute?”, ajunseseră la probleme de succesiune şi coabitare! Fir-ar să fie! În bucătăria asta era mereu aer închis! De câte ori nu-i spusese lui Claudiu de-un ventilator… Degeaba. Iar ideea de a-i vedea în jurul mesei pe cei şase turişti îi evoca scoaterea unei măsele. Era vară şi până la urmă era firesc ca pensiunea să fie plină, dar sperase măcar la câteva zile de respiro după plecarea rockerilor. Bătrâneii aceştia pensionaţi, a căror medie de vârstă depăşea suta, erau liniştiţi, nimic de zis, dar la masă aveau tot felul de pretenţii. Ar fi fost indicat să mănânce Andrei înainte, că până mestecau centenarii, murea de foame

      copilul.

      -Andrei! Andreeei!!

      Treaba lui. Dacă umbla brambura prin livadă, n-avea decât să aştepte. Spera să mai aibă o faţă de masă călcată…

      -Doamna Irina, am venit să vă spun la revedere.

      -Miruna, în ciuda părerii pe care presupun că ţi-ai format-o, să ştii că poţi să mai vii pe aici, chiar dacă nu vei sta prea mult.

      -Am înţeles. Mi-am luat tabloul de pe hol. Deşi aş fi preferat să n-o faceţi, până la urmă îmi place băieţelul pe care l-aţi adăugat sub păr.

      -Ce-am făcut?

      -Tata a spus că dumneavoastră…

      -Eu nu pictez. N-am asemenea talente.

      -Tata nu, dumneavoastră nu, atunci cine?

      -Pe Andrei l-ai întrebat?

      -Nu ştiu unde este Andrei; l-am chemat să-mi iau rămas bun, dar nu e de găsit. Oricum, asta nu poate fi mâna lui. E pictat cu mare fineţe, aproape ca un colaj… Vroiam să vă întreb ce vopsele aţi folosit de au efectul acesta.

      -Miruna, te rog să mă scuzi, îmi vin bătrâneii la masă şi eu nu sunt gata. Dacă nu e totul perfect, comentează ca ieri, când un şniţel li s-a părut cam tare şi m-au întrebat dacă vaca respectivă nu cumva păscuse pe păşunile Indiei pe vremea când se scria Mahabharata… Sunt istorici, ţi-am spus?

      -Atunci rămâneţi cu bine, aveţi grijă…

      -La revedere, Miruna.

     

      Doamne, ce zi plină! Istoricii nu au măsura timpului. Au stat la masă două ore şi jumătate ţinând-o pe ea în stand-by fără milă. Şi pe deasupra, le-a plăcut atât de mult, încât şi-au mai făcut o programare pentru un week-end peste o lună. Dacă pensiunea lor avea să intre în circuitul turistic al caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor, ea, Irina, era gata să declare cu mâna pe inimă că se va lăsa de meserie. Ce pretenţii poţi avea de la oameni ale căror diviziuni temporale erau evul, era, secolul?

      Da’ unde putea fi băiatul acela? Şi-a făcut prostul obicei de-a hoinări fără rost. Şi se plimba cu burta goală… A! Se făcuse cinci după-amiază. Întrecuse orice măsură! De data asta, avea să vadă el! I-auzi! S-a întors şi Claudiu de la oraş. Pune-te masă din nou!

      -Irina, vezi că am mai luat două torturi de îngheţată. Pune-le repede în congelator. Am o ladă de bere; o duc în pivniţă toată sau îţi mai las şi sus câteva?

      -Du-le jos, că domnii mei n-au liber de la neveste pentru băuturi.. Cum pun mâna pe-o sticlă, ele încep un necrolog.

      -Mda. Andrei?

      -Sunt foarte supărată pe el! A plecat de dimineaţă şi nu s-a mai întors. N-a mâncat nimic pe ziua de azi. Va trebui să ai o discuţie serioasă cu el. Sper să nu mă contrazici când îl voi pedepsi.

      -De pe partea mea, îl poţi pedepsi, dar explică-i şi de ce. Mă duc să-l strig din spatele casei; precis se joacă în pădure.

     

      -Irina, băiatul nu este în pădure. Am găsit însă şepcuţa de soare şi săndăluţele lui la tulpina unui stejar. Sun-o pe tanti Lenuţa să vezi dacă nu cumva s-o fi dus pe la ea… Eu mă duc în grădină de vale să-l caut prin vecini. S-o fi jucat cu vreun copil şi-a uitat să mai vină.

      -Andrei! Andrei!

      De ce simţea un junghi rece în dreptul inimii? Sună la toate numerele de telefon pe care le ştia prin sat, deşi avea sentimentul indefinibil că o face în zadar. Apoi formă numărul de telefon al şefului de post. Somnoros, acesta îi promise că va trece pe la ei mai târziu, că nu trebuia să se alarmeze inutil, că probabil băiatul era la scăldat, la râu… Acolo dispăreau copiii din zonă vara… Puse receptorul în furcă exact în momentul când intră Claudiu.

      -Irina, telefonează la poliţie!

      -Tocmai cu şeful de post am vorbit. Zice să stăm liniştiţi, că precis e la baie, la Topolog. Atunci de ce simt eu că mi-e rău?

      -Lasă-l dracu’ de tâmpit! Sun la 112.

     

      -Ce ţi-au spus?

      -Au luat notă.

      -Claudiu, mi-e atât de frică! El n-a făcut niciodată aşa ceva. Ştii că ţi-am şi spus că-mi place pentru că era responsabil?

      -Mă mai duc o dată în pădure. Poate s-o fi dus înspre Grui, pe la fântâniţă…

      -Doamne! Vreau să vin şi eu, dar n-are cine le da de mâncare boşorogilor. Bine că pleacă mâine!

      -A venit o maşină!

      -Poate l-a adus cineva.

      -Bună seara, la dumneavoastră! Şi? A apărut boţogaşul ăla de băiat?

      -Domnu’ şef, mă bucur că, în sfârşit, v-aţi hotărât să veniţi.

      -Haideţi, doamnă, că nu ierea cazu să daţi alarma la 112… Eu ziceam să mai aşteptăm să vedem dacă n-o apărea… ştiţi cum sânt băieţii… pe căldura asta

      s-o fi dus la râu cu alţi hăndrălăi.

      -Domnu Ghiorsilă, poate nu ştiţi, dar în cazul dispariţiei copiilor, primele ore sunt hotărâtoare; nu se aşteaptă ca în situaţia adulţilor.

      -Gata, păi eu ce ziceam? Ietă, chemai nişte voluntari de la bar să-ncepem căutările. Da’, dacă se întunericeşte prea tare, lăsăm pe mâine dimineaţă, că e meci şi oamenii se duce pe la casele cui le are… he, he.

      -Domnule, dumitale îţi arde de râs? Duhneşti a bere în timpul programului şi …

      -Ascultă, doamnă, măsoară-ţi vorbele, că de nu îţi dau un advertisment, auzi? Nu ie cazu să-nveţi d-ta organele ce tre’ să facă. Imediat vă scriu un proces verbal dă constatare… un’ mi-o fi picsu?

      -Dă-te-ncolo de beţiv ordinar cu pixu mamii tale! Mie mi-a dispărut băiatul şi tu îţi cauţi pixu!

      -Ascultă, domle… pentru injurie…

      -Irina, am plecat. Uite că mai vin nişte băieţi. Periem toată pădurea cât mai avem lumină.

     

     


     

      -Nici nu-mi vine să vă dau ziua bună, doamna Irina, când vă văz aşa de amărâtă. Că numa’ Ăl de Sus o şti câte lacrimi vărsarăţi până amu de-aţi albit şi la păr!

      -Ce să fac, Mărioaro, nu mă pot împăca fără Andrei.

      -Cât să fie de când a dispărut?

      -Au trecut două săptămâni.

      -Tare greu vă este! C-o venit răul aşa neaşteptat, întocmai ca la noi când o murit maica mea, Dumnezeu s-o pomenească. De-o omorât-o Leana surdo-muta.

      -E greu, Mărioară, atât de greu, că eu nu mai pot îndura. Îmi amintesc cum vorbea cu mine, cum zicea c-o să se facă om de ştiinţă când va fi mare… Îi cumpărasem un microscop… îl ţineam ascuns ca să i-l dau de ziua lui… Acum cine ştie cine mi-l chinuieşte, cine-şi bate joc de sufleţelul lui… Că de l-aş găsi pe omul care mi l-a luat, i-aş scoate ochii cu un cui înroşit în foc; i-aş…

      -Irinucă, fata mea, nu vorbi, mamă, cu păcat. Poate e voia Domnului.

      -Dacă Dumnezeu vrea să sufere copilul meu nevinovat, atunci…

      -Taci! Taci! Nu huli, că Dumnezeu e singura ta nădejde. Da’ unde e domnu Claudiu?

      -S-a dus la oraş să lipească afişe pe stâlpi. Poate l-a văzut cineva pe puiul meu.

      -Nu mai plânge, că mori. Zici c-aţi căutat peste tot?

      -Peste tot. E dat în urmărire.

      -De, mamă, vi s-a spus că nu e bun locu, n-aţi vrut să ascultaţi.

      -Nu începe şi dumneata Mărioaro, cu poveştile nebunei ăleia de Miruna. C-a venit şi-şi dădea ochii peste cap pe aicea ca să-l impresioneze pe bărbatu-meu că vezi Doamne, ce mult îşi iubeşte ea frăţiorul! Am dat-o afară în şuturi pe mătrăguna naibii, că am auzit-o eu odată când îi spunea lui Andrei tot felul de prostii despre nu ştiu ce zeiţă. Acum venise că e dracu ştie ce lângă părul din curte, că acolo a simţit ea o energie, că de-aia a apărut imaginea lui Andrei în tablou…

      -Gata, gata, doamnă dragă. Nu vă mai inervaţi. Eu ziceam să vă spui ceva, da’ nu ştiu de nu vă fac mai mult rău…

      -Zi!

      -De ce nu încercaţi să vorbiţi cu baba Mitra?

      -Cu ce mă poate ajuta o babă?

      -A uitat-o Dumnezeu, doamna Irina. E afară din timpu iei, că aşa mai glumeşte Ăl de Sus. Da’ e văzătoare cu duhu, află lucrurile cele pierdute şi ştie înainte ce-a să fie.

      -Prostii.

      -O fi cum zici dumneata, da’ ea l-o găst pe Ionuţ al Oacăi mort în puţ şi ştie gându omului măcar că n-o mai ieşit din curte de cincizeci de ani. Poate te îndrumă încotro s-o iei după copilu matale. Sau poate nu crezi… Noi aici ştim de farmece şi descântece şi ştim a ne feri de rău, cât de cât , că puterea răului e mare, iar noi fiinţe slabe… Ehe! Dac-ai fi auzit tălică de Licuricioaia! Fermecătoare ca ea nu mai găseai.

      -Merg, Mărioaro, merg şi-n iad pentru băiatul meu. Du-mă la babă.

© Copyright Diana Alzner
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online