elefant.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Planeta ascunsă  -  Aici şi acum  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Simbioza  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Nu deschideţi uşa  -  Pacientul  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  The Alien Revolution  -  Zombi  -  ªi atunci...  -  Povestire  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Praf minune (III)  -  Jocul  -  Pojghiţa subţire a conştiinţei  -  Cum le văd "ei" pe "ele" în Galeria de artă "Trei Salcâmi"  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Gheşeft  -  Psihopatul  -  Meduza (X)  -  Luminile oraşului XXI  -  Boaba de spumă  -  Extratereştrii alienaţi  -  Engel  -  Povestea gândacilor  -  Experimentul  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)  -  Aripile din cer  -  Vrăjitoarea  -  În tren  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Exterminatorul  -  Câmpul de luptă  -  Stiinta si tehnica  -  Theron Girradus  -  Drum fără întoarcere  -  Limoniu  -  Lumina de jad  -  Pierderea  -  Chat Room  -  Nebunii lui Arrianus  -  Între ziduri  -  Mamă de duminică  -  Dincolo de evoluţie  -  Meduza (II)  -  Sentofagia  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Ancheta  -  Răscrucea


Licuricioaia

Licuricioaia
  Diana Alzner
Liber arbitru
Fotografii
Iza
Praf minune (III)
Praf minune (II)
varianta print

Diana Alzner



Publicat Duminică, 8 Martie 2009, ora 10:10

      -Înc-un pic şi-am ajuns, doamna Irina. Văz că v-a fost greu să urcaţi pân-aici.

      -Nu, mă gândeam că sunt caraghioasă; ce-aştept eu să-mi spună o babă?

      -Poate n-a avea nimic a vă spune, da’ dacă are? Apoi nu vreţi s-aflaţi?

      -Ba da, Mărioară. Cum trăieşte bătrâna asta aici în mijlocul pustietăţii? Cine are grijă de ea?

      -Domnu Dumnezeu o are în pază, că ai ei au murit toţi. Mai urcăm şi noi, Onela şi cu mine, da’ mai rar. Vine mai des Măria lu’ Nae. Ne e urât, ce să facem? Că n-o fi uşor de cea care-a găsi-o ţapănă.

      -Bine, dar are nevoie de mâncare, de-un spălat, de-o curăţenie…

      -Mitra trăieşte cu poame şi apă. N-a mai băgat în gura ei carne de zeci de ani. O duce tot într-un post şi-o rugăciune. O cămaşă curată îi aduce Măria şi-o primeneşte sâmbătă seara, duminica după leturghie vine părintele s-o cuminece, că i-a intrat babii în cap să nu moară neîmpărtăşită. O mai boscorodeşte părintele că-l pune să urce coasta în loc să plece la masă la doamna preuteasă, da’ n-are ce-i face, că de-o află moartea nepregătită, de la el va cere Domnu preţul sufletului. Şi-apoi vin cei ce au nevoie de-un cuvânt de la ea. Ietă casa!

      -Acolo…

      -Vă miraţi, doamna Irina? Vi se pare mică, ai? S-a mai derăpănat în atâţia ani, ce-i drept, da’ să ştiţi că aşa trăiau moşii noştri: o cameră şi-o tindă, în care ereau toţi de-a valma. Vara dormeau afară, iarna se înghesuiau să scape de ger. Hai înuntru, cu curaj!

      -Bună ziua, lele Mitră! Ietă, pe cine ţi-adusăi! Dânsa e doamna noastră, care e patroană.

      -Bună ziua, tanti Mitra.

      -Mulţămim dumneavoastră, da şedeţi. Tu iaşti, Mărioară, ai?

      -Eu, eu. O adusăi pe doamna Irina că are un necaz mare.

      -Îmi zâceam io că n-ţi vinitără icişi degeaba.

      -Tanti, ţi-am adus nişte lapte.

      -Mulţam, da’ be-l tălică, poate ţ-o topi verinu’ ce-l ai la irimă.

      -Ce zice?

      -Lasă, n-o luaţi în seamă, că mai ie şi ea scorţoasă câteodată. Lele Mitră, doamna are casă la Linia Hanului, ştii mata. Are loc de primire pentru oaspeţi, pricepi? Acu’ e supărată că i-a dispărut băietu’. Ziceam că poate deschizi psaltirea pentru dumneaiei să afle ce are de făcut.

      -Desluşesc năcazu în ochii muierii, maică. Irina te cheamă?

      -Da, mamae. Trăieşte copilu meu? Unde e? Plătesc oricât ca să aflu ceva.

      -Leapădă-te de Satan!

      -Hai, Mărioaro, că-i nebună, bate câmpii…

      -Ascultaţi ce vă zice, fără supărare.

      -Văzuşi, fata mea, că tălică te îngreunezi la suflet aflând adevărul? Satan sălăşluieşte-n irima tălică, Irino. Văz mândrie, şicană şi pizmă în adâcu sufletului. Şi n-o fi icişi tata-l minciunii? Leapădă-l!

      -Ce să fac, ce vrea?

      -Zi că te lepezi.

      -Bine, mă lepăd, mamae, dar…

      -Geaba agrăieşti din limbă, fata mea. Deştidă-ţi irima de vreai a pricepere ce ţi-oi spune.

      -Tanti Mitra, trec printr-o nenorocire. Mărioara crede că mă poţi ajuta să-mi găsesc copilul. Andrei al meu trăieşte?

      -Săzi şi m-ascultă. Nu vrusăi a te ocărî. Doar a-ţi încropi început bun în cuget pentru ce-ai afla. Văz că veni vremea ce-o aştept, vremea să desluşăsc taina cu carea trăii în cuget de prin tinereţă.. Că vreme iaste să ţeşi şi vreme să deşiri, vreme iaste să taci şi vreme să grăieşti…

      -Nu te întinde, mamae, că doamna e nerăbdătoare să afle.

      -D-apoi icişi prin părţile noaste o fost loc de popas la care şi cruciş de drumuri. Că pi-cilea trecea tot omu când apuca spre târg la Vărzaru, ori cari vineau dinspre răsărit scurtau pe la noi ca s-ajungă la mânăstiri la Surpatele, Govora şi Dintr-un Lemn… S-o fost ridicat on han pentru drumeţi, unde să cinstească on pahar şi s-adape dobitoacele. Şi s-o dus buhu locului, şi tăţi zicea că fac popas la Linia Hanului, de-o rămas numele şi până azi. Şopteau ăi bătrâni că şi haiducii lu’ Jianu s-or fost perindat pe la han, da’ asta-i altă vorbă.

      Destul că-n timpu când coptilăream io, ierea stăpână peste han o femeie tineră şi frumoasă de i se dusese vestea. Mulţi ogoiau goana cailor şi intrau a da bineţe cerând on urcior de vin anume ca s-o vază. Îi zicea Ileana iei şi pe drept se minuna lumea, că ierea tare frumoasă. Poci a spune şi io, carea o zăream des, cum aveam bordeiu o ţârică mai la deal. Aprigă muiere o fost Ileana. Niminea nu-i sta-n cale şi mâna slugile cu gârbaciu şi cu mână de fier. Zicea babele că strânsesă mult bănet, da’ ce folos dacă n-avea om lângă ea s-o-ncălzască? Io ieream coptilă, nu mai ştiu cum s-a ivit Ileana la noi, sau cum s-a făcut de-avea ia on prunc făr s-aibă bărbat… S-a fi săturat muierili s-o tăt ocărască, ori că ie nu le punea la irimă… Ş-o crescut măricel băietu iei şi-erea leat cu mine. Ionuţ îi zicea. Mă mai jucam cu iel când mergeam cu vacile la imaş; mi-aducea subt cămeşuţă colăcel cu brânză dulce furat din cămările mă-sii… „Na, Dumitră, zicea, că io mi-s sătul de-ăstea. Da’ mi-i cânta un cântecel sau mi-i spune o poveste cu vântoasele”. Mânam vitele la umbră să pască la răcoare, iar noi ne aşezam sub sălciile cele pletoase de pe prundu Topologului. Îi cântam şi povesteam cu drag, iar seara nu ne-nduram a plecare.

      Toate până-ntr-o zi când s-o auzit că Ileana de la han ş-a găst on drăguţ. Venisă la conac, la boieri on neamţ să dreagă otomobilu. Boier Mandrea l-o fost oprit să mai zăbovească, de teamă să nu se strice maşinăria din nou. Avea nume ciudat, săracu, pocit, că noi nu-l puteam rosti, dară iel ierea tare mândru bărbat: nalt, cu păr ca paiu’, cu boiu chipeş, lat în umere. Înturnau capu după iel fetili de măritat şi chiar şi nevestili. Neamţu’ n-avea ochi decât pentru Ileana. Ierea de-ajuns să-i vezi laolaltă şi sâmţeai în aer scântei, atâta foc mocnea în irimile loruşi. Patima din iei o cântau lăutarii sâmbătă seara când se încingea joc la han, de sărea arcuşu’ pe cordile viorii şi zbârnâiau cobzili, iar ţambalu’ n-avea hodihnă…

      He, he ce veselie, ce voie bună! Şi mustăcea lăutaru ăl bătrân când Ileana mai turna o cană de vin la oaspeţi… Se cugetau muierili că-l împământenim pe neamţ şi-l facem de-al nost, i-om spune Gheorghe.

      Păsemne aşa cugeta şi Ileana carea se cutremura întâiaşi dată de fioru dragostei. Dară n-o fost scris a fi învoială curată între cei doi. Că neamţu, în loc a o cere de nevastă după lege, se mulţămea s-o strângă-n braţă la horă, încalte că videa că moare muierea de dor. Aşa o deprins Ileana drumu sus în deal la Licuricioaia, care sălăşluia colea, lângă on păru bătrân, într-on bordei de chirpici. Vestită fermecătoare ierea ţiganca, de vineau la ie oameni de la depărări să-şi spuie oful. Ierea meşteră la ghicit, că-ţi afla ursita în bobi, în cărţi sau în palmă. Tăt ie scotea argintu viu, blestema doru’ de măsele şi vindeca arsurili. Pe-nserat se iţeau în pragul iei fetili fără noroc la măritiş să le facă de dragoste. Aduceau neaparat o găină neagră pe care o tăia ţiganca sub păru din bătătură şi lăsa sângili să să scurgă în timpu ce mormăia on descântec vechi. Apăi făcea on benghi în fruntea fetii cu tina pe care se lăţise sângili jertfei. Negreşit, la câşlegi, fata se mărita, că ierea săracă, sau de ierea slută, îşi găsea soarta iei.

      S-o fi socotit în sineşi Ileana ăst feliu să facă şi ie. Ce-o fi fost, ce nu, o întorcea mereu ţiganca, vezi ierea vrajă grea, că Ileana vrea de soţ on bărbat anume, nu pe oareşcine. O scos hangiţa taleri de supt saltea, o dus mai multe găini negre, dară focu ce-o mistuia pi-năuntru n-avea astâmpăr şi fermecătoarea nu-i găsea leac. Ce s-or fi vorovit, ce lucru groaznic i-a fi strecurat ţiganca Ilenii, nimini nu poate a ştire. Drăcuşoru de-mplinea poruncile fermecătoarei cerea preţ mare.

      Galbină la faţă o îmblat Ileana câteva săptămâni şi cu muta-n gură. Nu-i mai intra niminea-n voie. Apăi s-o zvonit că pleacă neamţu, după boieri, la capitală. Atunci o trecut on trăznet prin sufletu Ilenii şi s-o zbuciumat fără somn o noapte întreagă. A doua zi or aflat-o zorilli cu hotărârea luată şi cu toate fereştile hanului înnegrite ca de fum.

     

      Seara ceea mă trimeasă maica să târguiesc gaz de doi bani, că nu se mai afla nimic pe fundu lămpii. Se făcuse târziu, da’ nu mi-erea urât, că vă spusăi, aveam bordeiu la o zvârlitură de băţ de han. La han, închis. Obloanele lăsate, zăvoru tras. Io, fiind de-a căsii, am luat-o pe potecuţă la deal, unde ştiam că mai are coana Ileana neşte ostreţe cu orătănii. Aveam să-i zic frumos seara bună şi s-o rog să deştidă să mi-i dea gaz, că nu se cădea să stăm făr’ de feştilă.

      Pe când m-apropiam de păru din deal, auz aşa, on bocet plin de deznădejde. Mi se făcu irima cât on purice, da’ mă dădui în lături din cărare să nu fiu ginită la lumina lunii. Plângea on coptil, on glas cunoscut, apoi mă dumirii în sinemi că tre’ să fie Ionuţ, băietu Ilenii. M-am adunat niţel cu firea şi am mai făcut doi-tri paşi. De după on rug des videam bine de tot ce se petrecea. Faptă groaznică şi urâciune înaintea lui Dumnezeu! Şi azi mă căiesc că n-am dat glas să vină sătenii să le descopere pe nelegiuite! Dară îngheţasem stană că-mi părea că s-o fost deştis borta iadului înainte-mi. Licuricioaia şi Ileana legaseră fedeleş băietu, pă Ionuţ, şi se luptau să-l înghiză într-o ladă ca cele de zestre. Plângea sărăcuţu şi zicea:

      „Măicuţă, măicuţă, aibi milă, c-oi fi cuminte, nu te-oi mai amărî, da’ numa’ nu mă băga colea!” Ileana tăcea şi nici nu privi ultima oară chipu băietului când ţiganca trânti capacu’ deasupra. Atunci desluşi io că pata întunecată de la picelili loruşi nu ierea o umbră, ci o groapă săpată pe măsura cufărului, în carea şi sloboziră lada cu funii. Nu puteam să-mi cred ochilor o atare mârşăvie şi aşteptam din clipită-n clipită să scoaţă băietu. Da’ iele apucară douauă lopeţi şi porniră cu nădejde s-acopere borta. Glasul lu’ Ionuţ s-auzea tot mai înfundat. Mă îmbărbătam a strigare, când am văst aievea în spatele celor muieri o măgăoaie neagră cu ochii roşi ca făcliile. Rânjea şi ţopăia şi făcea tăt felu de semne deşuchete. M-a fi vrăjit Satan, că nu am mai mişcat de teamă, iar limba mi s-a-ncleiat în ceriu gurii. Le-am văst cum or tras pământu pă loc, cum or preserat frunză şi năsip să nu să cunoască şi-or plecat care-n cotro. Abia atunci, m-am ţinut după paşii Ilenii la vale să nu rămâi singură-n cel loc lângă părul blestemat. Am ajuns acasă fără gaz şi tremurând din toate mădularili, de biata maica o fost crezut că m-or luată frigurili.

      A doua zi s-o vestit c-o dispărut băietu Ilenii. Hangiţa cea spurcată povestea cui vrea s-o auză c-a plecat ficioraşu la scăldat şi n-a mai vinit. Jăndaru l-o cătăt pe prundiş la Topolog, da’ neaflându-l, o zis să se facă slujbe s-aducă apele trupu la mal. Aistea mi le-o povestit maica, că io zăceam beteagă. După şase săptămâni i-o făcut lu’ Ionuţ slujbă de îngropăciune şi-o bocit mă-sa cu trei rânduri de lăcrămi. S-o muiet irima neamţului de atâta suferinţă şi n-o mai plecat cu boierii; o mas la han, iar după alte patruzeci de zile o cerut-o de soaţă pe Ileana. S-or luat şi-or trăit unu cu altu până la moarte. Or avut on coptil cam negricios ce le-o scos sufletu de neastâmpărat ce ierea. Cum ieream măricică pe vremea ceea, or dorit a mă plătire să am grijă de iel, da’ io nici n-am vrut să auz, de m-o făcut maica în feliu şi chip, ocărându-mă că nu muncesc pentru on ban câştigat lesne.

      Urmaşii băietului ăla, de-i ziseseră Sebi, trăiesc şi azi la Linia Hanului. Unul din iei a murit de vreo şase-şapte ai, Nelu îl chema, ierea tâmplar, îl ştii, Mărioară… Licuricioaia se povesteşte că şi-a aflat sfârşitu înecată în lacu de pe dealul celălalt, de-i zice Lacu Dracului. Io însă crez că ia îi tăt p-icişi, cătând să prinză şi alte suflete vinovate în năvodu lu’ Satan al iei.

      Aiasta o fost taina ce mi-o întunecat viaţa şi căinţa c-am tăcut mă urmării pân-acu.

      Iar tălică, doamna Irina, dă-ţi drumu şi spală-ţi irima cu lacrămi, deprinzând bunătatea şi răbdarea. Băietu matale nu li-i mai videa între hotarele ăstei lumi. Mângâie-te cu gându că iel n-a suferit, că nu e în loc rău şi că dincolo de viaţa d-icişi l-ăi afla cum l-ai perdut. Unde-i iel amu, i s-a părea c-a trecut o zi sau două fără tălică, că se joacă cu Ionuţ. Că pentru cei nevinovaţi rânduieşte Domnu căi de scăpare, iară pe cei mânjiţi într-ale răului i-a arde în foc.

      Atât avusăi a vă spune şi tălică Mărioaro, potriveşte să vină părintele vineri să-mi facă maslu şi să mă cuminece, c-am să moriu şi mai mult n-am a-l supăra.

     

     



     

      EPILOG

     

      -Iubitule, stai mai încet, uite ce frumos e pe-aici! Mie mi se pare superb locul, la Vlădeşti, după ce că s-au înghesuit casă lângă casă, mai este şi scump terenul.

      -A! Mia cara, eu spus la tine nu e bani de caza…

      -Ba da, vreau o căsuţă pitorească de vacanţă, unde să putem veni doar noi doi. Să ne giugiulim departe de ochii scorpiei de nevastă-ta. Uite! Sus pe deal! Vezi căsuţa albă?

     

© Copyright Diana Alzner
Comentarii (6)  
Vasvari Alexandru
Marţi, 10 August 2010, ora 10:43

Diana, limbajul tau de povestitor reda intocmai vorbirea mea curenta cu cei apropiati mie. Iti va veni greu sa ma crezi, dar, ce sa spun?, intreaba-l pe Sirtaki daca nu ma crezi ...

cozma
Vineri, 6 Noiembrie 2009, ora 13:57

Foarte bine scrisa,idee super,dialog spumos ,as spune traditional ,vechi de la tara,cine are ochi ar trebuii sa te remarce.
Succes in continuare

Diana Alzner
Sâmbătă, 22 August 2009, ora 21:24

Multumesc pentru rabdare, Alexandra!

alexandra
Vineri, 21 August 2009, ora 23:53

Nu cred ca glumeste!Citesc de o ora ce ai scris si nu ma mai satur.Ai talent!

Diana Alzner
Joi, 19 Martie 2009, ora 11:16

Îti multumesc pentru comentariu, dar cred ca glumesti sau exagerezi. Acestea sunt primele povestiri pe care le scriu, deci sunt o debutanta care are mult de învatat. Sper ca vei mai citi din textele mele si îmi vei spune ce pot sa corectez.

Diana

Ovid
Miercuri, 18 Martie 2009, ora 23:03

Un stil fantastic! O idee GENIALA !!!!!!
DE CE AI IROSIT-O ÎN AȘA O ...POVESTIOARA...
Mi-a placut la fel cum îți place o singura bobița dintr-o mare rodie.
Oricum, continua, ca ești un talent cum puține are România. Și le știm pe toate...
Iarta-ma daca am fost rau, am vrut doar sa fiu sincer!

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online