evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Punct. ªi atât  -  Fluturi  -  Calul cruciatului  -  Omu' nostru de "sus"  -  Evadare din Paradis  -  Om vs. cyborg  -  Capsula  -  Re-insecţie  -  Darul divin  -  Dispariţia  -  Un pahar de vin  -  O poveste de Crăciun  -  Cioara  -  Labirintul de gheaţă  -  Café du Marcel  -  Piese de muzeu  -  Liniştea  -  Începutul  -  Gondolierul  -  Strada Cosmos  -  Destin  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Greaţă  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Meduza (IX)  -  Fata mării, Poliana  -  Poveste de viaţă  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Depozit.01  -  “Virusul”  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Penato e căutat de prieteni  -  Bumerangul lui Zeeler  -  În căutarea zborului  -  Aici şi acum  -  Vise în adâncuri de stâncă  -  Unde dai şi unde crapă!  -  Timpul schimbării  -  Vrăjitorul  -  De profundis  -  Trenul  -  ªi atunci...  -  Mr. Loverman  -  Brăduţul  -  Duel în Lumea Visurilor  -  Fragmente de... viaţă  -  Atalia  -  Povestea unui ceas


Talent

Diana Alzner



Publicat Duminică, 15 Martie 2009, ora 08:57

       Prima oară s-a întâmplat anul trecut prin aprilie. Veneam de la şcoală cu maşina, într-o zi călduţă, plină de zumzet de albine şi nori leneşi. Îmi spuneam că aş putea parcurge şi pe jos distanţa de doi kilometri, mai ales că vremea se îndreptase şi era atât de frumos. Ştiam totuşi că n-o voi face. Mergeam cu maşina, aşa eram scutită să dau ochii cu lumea.. Întotdeauna am fost puţin sălbatică, puţin prea sensibilă la opinia celor din jur… nu că mi-ar fi păsat efectiv de părerea ţăranilor de aici, dar… mă sâcâiau. De când murise tata şi rămăsesem singură în casa dintre dealuri, am simţit multe priviri atârnând prelung de umerii mei. Ce mă făceam singurică, sărăcuţa de mine? Şi de ce nu mă căsătoream? Astea erau întrebări pe care nu le îndrăznea oricine, e drept. Dar îmi fuseseră puse măcar o dată…

      Cabina strălucitoare a fordului era ca o capsulă protectoare ce mă ajuta să glisez nestingherită de acasă la serviciu şi înapoi.

      În acea zi, aproape ajunsesem şi mai aveam de urcat doar drumeagul ce se termina în curte la mine. Brusc, am frânat, întâmpinând un obstacol perfid: un lanţ întins de-a curmezişul, barând trecerea. Iar la capătul lanţului, un cal. Cine priponise animalul pe carosabil? Şi mai ales pe pământul meu? Ştiind că voi trece pe acolo cu maşina la întoarcere? Eram blocată. Ori coboram şi abandonam maşina pornind pe jos, ori aşteptam ca posesorul celuilalt mijloc de locomoţie să vină să-l recupereze pe al lui. La prima variantă am renunţat de la bun început: mi-era frică de cal. Am preferat să dau automobilul în spate, ieşind din zona de acţiune a copitelor, după care mi-am fixat palma apăsat pe claxon. Iar şi iar şi iar. Vroiam să ajung acasă.

      După zece minute tensiunea mea arterială era foarte mare. Furie neputincioasă. Asta simţeam clocotind în toţi neuronii mei sau în alte organe responsabile cu propagarea nervilor. La cotitura uliţei şi-a făcut apariţia mergând agale un moş din zonă; mi-era vag cunoscut sub numele de Finu Gheorghe. Apropiindu-se, a început să-şi exprime din plin indignarea pentru atitudinea mea ofensatoare:

      -Ce-ai, taică, de scoli şi morţii? De la tălică aşteaptă lumea o ţâră de bun simţ.

      -Bine, nea Gheorghe, dar ce caută calu-n drum? Eu cum să trec cu maşina?

      -Ei, domnişoară, o luai uşor pe lângă el.

      -Calul se sperie, îmi putea sări pe capotă. Aveai bani dumneata să-mi plăteşti reparaţiile? Şi plus de asta, eşti cu cal cu tot pe pământul meu!

      -Iacă, ce-ţi făcu că păscu o ţârică iarbă? Neagră mai eşti la inimă, cuconiţo!

      -Ia-ţi animalul şi pleacă sau chem poliţistul.

      -Cu doi pumni de pământ se astupă orice gură, să ştii, domnişorico! Hai, că nu-ţi luai pământu’-n picioare, ho, că plec!

      Am ambalat motorul şi-am demarat scrâşnind. Acasă, am încercat să mă calmez: masa de prânz, o cafea, cartea începută de două zile. Dar seara, înainte să adorm, scena mi-a revenit în minte. M-am enervat din nou.

      Dimineaţa uitasem totul, de aceea am fost uimită când am văzut la răscruce un cal mort. Semăna foarte bine cu calul de ieri, putea fi chiar acelaşi . Abia când m-am întors de la şcoală, o vecină mi-a confirmat: era calul lui nea Gheorghe.

      Mi-a părut rău. Bietul animal, nu se făcuse vinovat de nimic.. Stăpânul însă…

      În ziua următoare, fiind sâmbătă, am stat acasă. Spre seară, aud goarna. E obiceiul satului ca atunci când moare cineva, clopotarul să meargă pe uliţe suflând în trompetă. Mă rog, e treaba lor dacă nu sesizează cât de grotesc e acel sunet… Duminică, pe la amiază, mă strigă la poartă tanti Ioana:

      -Domnişoară, auzirăţi?

      -Ce să aud?

      -Muri Finu Gheorghe.

      -Ce-a păţit?

      -Ei, Dumnezeu să-l ierte, nu trebe să puneţi la inimă ce vorbeşte oamenii…

      -Tanti, nu înţeleg. Ziceţi odată care-i problema!

      -De, maică, zice nevastă-sa că-l inervaşi tălică, muri de inimă rea.

      Grozav! Nu eram sigură cine enervase pe cine. Şi, trebuie să recunosc, am simţit o satisfacţie. Nu, n-a fost bucurie! Însă mi-am amintit de enunţul acela cu cei doi pumni de ţărână.

      Nici măcar atunci nu mi-am dat seama.

      N-am priceput nici când, rămasă fără benzină, m-am dus pe jos la şcoală şi era să fiu muşcată de un câine. Care n-a mai apucat să-mi sfâşie pulpa, fiindcă a căzut la pământ zbătându-se.

      Am înţeles cum stau lucrurile, în noaptea când cineva a încercat să intre peste mine în casă. Ştiau toţi că locuiesc singură de aproape un an. Îmi era frică, dar n-o mărturisisem, aveam oroare să fiu compătimită. Undeva, în sufletul meu, prevăzusem că până la noaptea fatidică nu era decât o simplă problemă de timp.

      Întâi am auzit paşi în curte. Am stins toate luminile şi-am dibuit în sertarul de la bucătărie toporişca de spart oase. Telefonul mobil n-avea semnal din casă, din păcate. Ar fi fost o variantă care nu mi-ar fi murdărit mâinile…

      Aşteptam după uşa dormitorului cu respiraţia şuierătoare şi inima bătând să-mi sară din piept. M-am gândit c-o va auzi. Mi s-a părut că broasca uşii de la intrare scârţâie. Am strâns pleoapele. Începuse să mă doară capul rău de tot, cu pulsaţii de intensitate. Respiram şuierând. Mă va auzi, mi-am spus. Dar era linişte. Mă rugam să nu intre. Am aşteptat. Timpul părea că nu se mai termină. Linişte. Tremuram. M-a acoperit o transpiraţie rece. Poate că totuşi nu fusese decât un hoţ. A luat ceva şi-a plecat. M-am sprijinit de perete. Am aşteptat şi-am aşteptat strângând în palmă coada de metal a toporiştii. Se-auzeau doar greierii. O pasăre nocturnă scotea un ţipăt ascuţit. Încet, am reuşit să-mi domolesc inima. Dacă intrase şi era în casă, aşteptând la fel ca mine? Un nou junghi prin tâmple. Am ascultat. Întunericul pălea. Afară au început să cânte zeci de păsări de pădure. Aerul din cameră devenise cenuşiu. Se lumina de ziuă. Am întors capul, am privit. Nimeni. Am cutezat să mă mişc. Nu eram decât eu în casă. Uşa era încuiată. Abia în acea clipă m-a năpădit oboseala. Cămaşa de noapte îmi atârna udă pe spate. Am plâns. Am plâns până am hotărât că trebuia să-mi fac o cafea, să-mi revin. Nu mai puteam trăi aşa. Locul pustiu unde mă aflam nu era bun pentru o femeie singură. Dar eram puternică, şi acest fapt m-a umplut de mândrie. Nu ţipasem, că oricum nu m-ar fi auzit nimeni, ci apucasem toporul. Dar oare aş fi reuşit să-l lovesc? Sau, mai probabil, m-ar fi lovit el primul?

      Şi dacă mi s-a părut? m-am întrebat în timp ce mă îmbrăcam să plec. Dacă am devenit isterică şi totul n-a fost decât o închipuire? Atunci era şi mai grav, am stabilit; însemna că înnebuneam.

      Eram gata de plecare şi am descuiat uşa să ies. Ceva greu se sprijinea în ea şi, spre oroarea mea, s-a prăvălit peste mine în casă: un om, un bărbat. Aparent mort.

      Am fugit afară, de data asta chiar pe punctul de a face o criză; m-am împleticit până la stâlp şi-am format numărul poliţistului. Era o dimineaţă strălucitoare…

      După-amiaza târziu, stând pe banca din grădină, am dedus că e ceva cu mine. Am încercat să omor cu puterea gândului o muscă. N-a mers. Nu mi-a ieşit nici cu porcul nu ştiu cui, care se plimba nestingherit pe uliţă. Da. Probabil funcţiona altfel. Aveam nevoie de exerciţiu.

      Peste trei săptămâni ne-am trezit la şcoală cu o inspecţie neanunţată. Un inspector de teren între două vârste, copleşit de propria-i personalitate şi convins din start că va găsi abateri. A pus ochii pe mine. Nu l-a impresionat dosarul meu doldora de toate documentele posibile, nici revista şcolară la al zecelea număr, nici lecţia de română despre gradele de comparaţie ale adjectivului. Nu utilizasem cretă colorată la tablă. Pe elevul de etnie minoritară din ultima bancă îl ascultasem mai puţin. Avea să noteze aceste abateri în dosarul meu. Aveam să fiu sancţionată. M-a discutat şi în consiliul profesoral. Dar înainte de vot, domnul inspector a suferit o intensă hemoragie nazală. Care nu se mai oprea. A trebuit să plece la dispensar, de unde nu s-a mai întors în ziua respectivă.

      Apoi am aflat că inspectorul venise în urma unei reclamaţii: o colegă mă iubea atât de mult, încât dorea să mă zboare de pe post. Ea era educatoare, dar îi plăcea mult specialitatea mea, m-ar fi putut suplini cu succes. La pilele pe care le avea, ar fi reuşit să mă înlăture până la urmă, doar că a avut un accident bizar: ţipând la un elev, i s-au rupt coardele vocale. Nu mai poate vorbi decât în şoaptă. Şi şi-a pierdut şi pofta de-a preda materia mea. Pentru că e destul de greu să fiu înlocuită. Am talent…

     

© Copyright Diana Alzner
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online