evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Luminile oraşului XI  -  Camera de la capătul holului  -  Labirintul de gheaţă  -  Cum să te fereşti de urs  -  Joia neagră  -  Luminile oraşului XIX  -  Reactorul  -  Sunet pentru suflet  -  Poveste cu un zmeu  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !  -  Între două lumi  -  Pânza de păianjen  -  Muzeu Apocaliptic  -  Scrisoarea  -  Ceaţa  -  Gender X  -  Apocalipsa  -  Rapsodia  -  La frontieră  -  Criminali Umanitari  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Lala  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Uchin (fragment)  -  O Poveste (?) modernă  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Gondolierul  -  Obsesia  -  Meditaţie  -  Caiet de regie  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Jocul Zeilor (VI)  -  ROV-27  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Texte.01  -  Ceasul ispitirii  -  Vatmanul - Reacţiile, Epilog  -  Geneza  -  Atalia  -  Servisul Auto  -  Portiţa  -  Taxi  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Călătoria  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Sclipiri de Soare  -  Cel care nu mai e  -  Gena morţii este instituirea metafizicii moderne  -  Viola


Praf minune (II)

Praf minune (II)
  Diana Alzner
Liber arbitru
Fotografii
Iza
Praf minune (III)
În beci
varianta print
 Link
Praf minune (I)

Diana Alzner



Publicat Duminică, 23 August 2009, ora 10:42

      CINCI

     

     

      - Geometriile neeuclidiene descriu, de fapt, universuri multidimensionale…

      Profesorul surâse unui gând neîmpărtăşit şi privi o clipă soarele ce juca încurcat în perdele.

      - Dacă printr-un punct exterior unei drepte poţi duce mai multe paralele la dreapta dată, este evident că vorbim despre structura universurilor cu mai mult de patru dimensiuni…

      Pe atunci ascultam deopotrivă înfricoşată şi vrăjită poveştile domnului profesor; acum aş fugi, dar este prea târziu. Stăteam şi sorbeam toate cuvintele lui, de parcă m-aş fi aflat în faţa unei reptile care mă hipnotizase. Cum de-l primisem în casa mea? Cum de acceptasem să-l însoţesc la vila de la Balcic?

      Domnul profesor Dinis Kostas mă contactase telefonic. Avea vocea unui om în vârstă, vorbea molcom, fără pic de accent străin, în ciuda numelui grec. Recunosc, am găsit că deferenţa cu care mi-a vorbit îl recomanda drept un gentleman, fără doar şi poate.

      Cu toate acestea, am insistat să-mi spună la aparat ce doreşte. A tuşit puţin, apoi a zis în şoaptă: „Despre praful minune aş vrea să discutăm, dacă nu vă inoportunez…”

      Am ezitat pe marginea unei secunde; apoi am fost de acord să ne întâlnim în parc. Mă cunoştea. Din momentul în care a început să-mi vorbească, deciziile mele ulterioare s-au modificat.

      În ziua aceea la Balcic, încă era un profet pentru mine; îl ascultam pricepând uneori doar pe jumătate ceea ce-mi spunea:

      - Foarte târziu s-au apucat savanţii să teoretizeze atât de abstract realitatea universurilor multiple… Lobacevski şi Bolyai au fost primii care au adus deplina eliberare în gândirea matematică, având curajul de a modifica postulatul al cincilea, conform căruia, printr-un punct exterior unei drepte, se poate duce o singură paralelă la dreapta dată… Ei au spus, nu domnilor, printr-un punct exterior la o dreaptă dată, se pot duce cel puţin două paralele! Da, curaj, chiar aşa! Îndrăzneau să exploreze imaginar zone ce nu-şi aveau corespondentul în lumea fizică. Nici nu şi-au dat seama atunci ce implicaţii va avea erezia lor, de care unii savanţi au râs pe sub mustăţi, în elaborarea teoriei relativităţii generale… păi asta este teoria geometrică a gravitaţiei…

      - Domnule profesor, eu nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi… Nu-mi pot aminti nimic de obiectul pe care mi-l cereţi.

      De la bun început, excentricul profesor îmi mărturisise că doreşte să obţină de la mine un obiect ce aparţinuse bunicului meu, care, la rândul său, îl şterpelise neortodox de la domnul Goldmann. Mi-a explicat, de asemenea, că respectivul obiect are o valoare deosebită, că este căutat de mai multe persoane, dintre care unele sigur nu erau atât de amabile precum dânsul. Sinceritatea lui era dezarmantă! A declarat emoţionat că eu eram fata din basme care păstrase giuvaerul strălucitor fără să-l râvnească.

      - Este o bijuterie, atunci?

      Nu. Adevărul era că domnul Kostas nu ştia ce caută. Dar era foarte sigur că eu trebuia să fi văzut acel lucru, chiar dacă nu-mi mai aminteam, chiar dacă mi se păruse ceva absolut banal. A ajuns la concluzia că era nevoie să se producă un „declic” în mintea mea ca

      să-mi dau seama ce era acel obiect. Iar declicul avea să se producă prin anamneză. De aceea era util să ascult istoria acelui miraculos obiect.

      Mai întâi amuzată, apoi intrigată şi, finalmente fascinată, am ascultat zile în şir poveşti. Asta mi-am zis că sunt. Până când am observat că sunt urmărită: o maşină argintie, un bărbat ascuns de parbrizul fumuriu. Peste câteva zile, venind din parc, am găsit casa răvăşită: cineva intrase prin efracţie. Am anunţat poliţia, însă după ce „organele” m-au anunţat că vor prinde cât de curând infractorii, vârstnicul meu amic a sugerat că ar fi bine să lipsesc un timp.

      Nausica a fost încredinţată vecinei, iar eu am plecat cu un avânt ce nu mă caracteriza… Tot stabilisem că urmează o vară neobişnuit de liberă, aşa că, de ce nu?

      Întâi am poposit la Brăila, unde profesorul m-a condus pe străzi vechi, cu imobile din secolul trecut, pe care le descria cu o nostalgie nedisimulată. După două zile mi-a propus Balcicul, fiindcă „acolo creştea o vrajă din inima unei regine”. De fapt, deşi eu nu băgasem de seamă, dorea să plecăm din cauza maşinii argintii, ce ne prinsese din urmă.

      La domeniul din Balcic am stat netulburaţi două săptămâni. Nu mă înşelasem: profesorul se purta ca un tată şi, în afară de ciudăţenia firii lui excesiv de curioase, nu-i găseam nici un cusur. Era un erudit, iar eu îl ascultam cu veneraţie, deşi uneori mă întrebam dacă nu cumva bietul bătrânel nu se credea, în taină, vreun Caliostro, vreun Saint Germain…

      Chiar şi acum, ascunsă aici, în încăperea aceasta umedă şi întunecoasă mă gândesc cu plăcere la zilele cu lumină aurie de pe terasa vilei, când Dinis Kostas crea pentru mine o lume magică…

      - Vezi tu, fetiţo, oamenii au purtat din vechime în ei conştiinţa faptului că vor dispărea într-o zi; nu doar ca indivizi, ci ca specie, mă-nţelegi? Aşa că încercarea de a găsi spaţii prietenoase de refugiu, este firească. Ce e Raiul până la urmă? Locul de salvare! Şi unde e Raiul? În altă dimensiune, desigur. Aici au ajuns din cauza repetării aceluiaşi scenariu în decursul a milioane de ani; s-a imprimat genetic în noi…

      - Milioane de ani? am încercat eu un protest.

      - Da. Stai liniştită, datările cu izotopul de carbon sunt greşite, când vine vorba de datarea erelor geologice. Omul este mult mai vechi, iar evoluţionismul e un praf în ochi. Omul, aşa cum îl ştim azi, are câteva milioane de ani. Civilizaţii succesive au apărut şi s-au stins, mereu supravieţuind câteva mii de indivizi care păstrau cu veneraţie dovezi ale culmilor atinse de strămoşi. Gândeşte-te la sferele Klerksdorp care datează din Pliocen, de acum aproape trei milioane de ani! au fost lucrate cu un utilaj complex. Sau la sutele de artefacte găsite pe toate continentele şi care în mod evident n-au fost făcute de cioplitori în piatră. Chiar mai recent, multe documente pomenesc de aparate de zbor, de submarine, în care zburau şi călătoreau…cine? Nişte hominizi involuaţi? Nu, draga mea, oameni ca noi, ca mine şi ca tine, dar mult mai avansaţi tehnologic. Ca un blestem însă, ne-au urmărit consecinţele firii noastre pervertite. Dintotdeauna au fost oameni buni, doritori de pace, de linişte şi oameni cu spiritul corupt de avariţie, de egoism şi lăcomie, care trăiau exclusiv pentru satisfacerea proprie. Atunci a apărut Conspiraţia Înţelepţilor, Fiii Legii Unice care au dorit să salveze lumea de cancerul celor ce alergau spre Rău. S-au înarmat ambele tabere, au luptat, au pierit. Din ei înşişi le-a venit moartea. Atlantida s-a scufundat după dezastre succesive, iar atlanţii au migrat în valuri spre Europa, spre Egipt şi Asia. Ştii ce sunt „gliptolitos”? Pietre gravate. Au fost descoperite în Mexic. Mii de pietre gravate ce redau scene din viaţa cotidiană a atlanţilor. Crezi că erau doar nişte artişti ce desenau pereţii peşterilor şi lăcrimau versuri din liră? Nu, deloc! Pietrele înfăţişează oraşe cu clădiri înalte, maşini ce glisează pe rute aeriene, o întreagă societate cu administraţie, cu instituţii, cu pături sociale diverse. Sunt desenate operaţii chirurgicale complexe, se practicau transplanturile, inclusiv cel de creier. Dar „ a căzut o stea din cer” şi oamenii au fost pârjoliţi. Câţi au supravieţuit acestui prim dezastru, s-au gândit să lase dovezi ale trecerii lor, gravând aceste pietre. Cam aşa am făcut şi noi când am trimis în spaţiu o plăcuţă gravată, nu?

      - Dar domnule profesor, dacă lucrurile stau cum spuneţi, de ce nu se cercetează serios aceste ipoteze?

      - Ipoteze? Sunt lucruri demonstrate. S-au cercetat, dar nu sunt cunoscute publicului larg. De-atâţia ani a dovedit Thor Hyerdahl că se putea naviga chiar şi primitiv între America şi Africa! Pentru savanţi nu mai este un secret faptul că egiptenii şi amerindienii au origini comune. Nu doar că metafizica lor e sensibil aceeaşi, sau că s-au ocupat obsedant de construirea piramidelor şi de-o parte şi de alta a oceanului, dar există şi documente care atestă aceste fapte. Ştii de papirusul de la Anana? A fost întocmit de scribul şef al faraonului Seti; cuvintele lui sunt profetice şi dovedesc o cunoaştere de tip superior. Zicea cam aşa, citez aproximativ: cei care vor descoperi acel papirus să-l citească cu smerenie, fiindcă pe ei i-au încredinţat zeii vremurilor din urmă, când trecutul şi viitorul se aseamănă, căci oamenii nu trăiesc doar o singură dată, ei se rotesc într-o buclă ce nu-i lasă a înainta. Cronicarul arab Al- Massuri pomeneşte într-o lucrare a sa despre tezaurul uluitor ce a fost adus din cealaltă parte a apei celei mari, de la iluştri strămoşi, tezaur ce cuprindea minuni ale ştiinţei, unelte uluitoare ce permiteau oamenilor să prevadă viitorul, să zboare în văzduh, să meargă sub ape…

      Ultimul bastion al civilizaţiei atlante a fost pe insula Creta, sau Keftiu, cum o numeau egiptenii. Ai citit, ca toată lumea, Legendele Olimpului, ai auzit de regele Minos din Cnossos. O legendă, nu? În 1900, nebunul de Evans, care n-a vrut să accepte că astea erau doar poveşti pentru copii, s-a încăpăţânat să descopere palatul regelui cu urechi de măgar. Sub pământ zac şi ruinele labirintului, fiindcă Minotaurul a fost închis acolo, ca o curiozitate a vremurilor de demult, când atlanţii mai făceau experienţe genetice. Toate Popoarele Mării, aşa cum le numeau egiptenii, au trecut printr-un cataclism care le-a decimat: şi ferii şi saksarii şi demenii. Între stânca Helgoland şi coasta Germaniei a mai existat o insulă, la sud de peninsula Iutlanda, dar, fiind locuită de urmaşii atlanţilor, s-a scufundat într-o furtună apocaliptică. Capitala insulei se numea Basileea şi izvoarele istorice o descriu ca pe o minune. Asta, ca să nu mai spun de Creta însăşi, care după cum se ştie, a fost spălată de acelaşi tsunami care a smuls de pe ţărmul din Rhodos vestitul Colos.

      - Nu ştiu dacă am înţeles bine, dar spuneţi că insula care avea capitala la Basileea s-a scufundat fiindcă era locuită de urmaşii atlanţilor? Fiindcă?

      - Ba ai înţeles foarte bine. Chiar aşa. S-a scufundat fiindcă era locuită de cei coborâtori din atlanţi, de moştenitorii acestora. Dezastrele i-au urmat mereu după aceea pe atlanţi… Vezi tu, Claudia dragă, Fiii Legii Unice aveau ca duşmani pe Fiii lui Belial, iar aceştia din urmă au dezvoltat arme făcute să strice Pământul însuşi. Energia atomică, laserul, erau ceva banal. Noi credem că ei descoperiseră ceea ce numim a cincea forţă. Doar un asemenea dispozitiv ar fi putut lovi continente întregi. Primul distrus a fost Lemuria, iar insulele Bahamas sunt ceea ce a mai rămas din Poseida. În alte cazuri au dispărut doar oamenii, oraşele rămânând pe loc, mărturie tăcută, ca la Machu Pichu sau Nan Madol, în Micronezia.

      - Am auzit de a cincea forţă, dar am înţeles doar vag…

      - Păi, cele patru forţe cunoscute sunt forţa gravitaţională, forţa electromagnetică, şi forţele nucleare, tare şi slabă… Ei bine, a cincea forţă le unifică pe celelalte patru şi le este superioară… Închipuie-ţi cum ar fi să poţi transforma gravitaţia în electricitate! Einstein a demonstrat că se poate. Numai că şi-a dat seama că e al dracului de periculos, deoarece, din motive neînţelese suficient, declanşarea forţei a cincea, creează haos. Modifică şansa unui eveniment de a se produce. Inversează cauza cu efectul, răstoarnă cursul firesc, sau cel puţin cu care ne-am obişnuit, al întâmplărilor. Concluzia normală a fost că această forţă acţionează direct asupra timpului. Căci ce este timpul decât încercarea naturii de a ordona consecutiv evenimentele după cauze şi efecte? Şi asta numai pentru percepţia noastră, întrucât în Univers fenomenele coexistă. Aşa cum în spaţiu nu poţi spune „sus, jos, la stânga, la dreapta”, nu poţi spune nici „ieri, azi, mâine”. Totul este „aici, acum”.

      - Da, am citit despre experimentul Philadelphia… are o legătură cu toate astea, nu?

      - Bineînţeles. A fost cel mai mare experiment ratat din istorie. Au văzut ce înseamnă să te joci cu Forţa. Canalul temporal deschis atunci, risca să înghită tot prezentul într-un vortex temporal, dar în 1976, avansaseră suficient cu studiul, încât să ştie cum să repare buba. Baza de la Montauk s-a ocupat cu problema.

      - Vreţi să sugeraţi că omul poate călători în timp?

      - A putut cândva, în trecut, a făcut ceea ce era de aşteptat, o prostie, dând naştere periculoasei bucle temporale… De atunci, ne tot învârtim în cerc, neputând să ne depăşim destinul…

      - Adică…

      - Fetiţo, mă faci să mă întorc la geometriile neeuclidiene care postulează că o dreaptă prelungită suficient de mult se întoarce în punctul din care a plecat.

      - Şi ce-i cu asta?

      - Nu pricepi? Deoarece ne învârtim în bucla temporală, cei care vor supravieţui dintre noi după următoarea apocalipsă, sunt de fapt strămoşii atlanţilor.

     

© Copyright Diana Alzner
Comentarii (3)  
Ivan Vasarin
Miercuri, 11 August 2010, ora 18:24

Dar, Diana, tu faci parte din grupul de genii de pe strada Corvinilor ... Cum de am uitat de tine ? Zi de zi imi furnizezi surprize de proportii. Iata ca l-am cunoscut, la tine, si pe Dinis Costas; ce sa zic, e doar o privire furisa intr-o oglinda concava ...

Diana Alzner
Luni, 19 Octombrie 2009, ora 19:08

Multumesc!

adi
Duminică, 18 Octombrie 2009, ora 21:57

fascinant!

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online