evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Nick  -  Muzica  -  Aether pro narcosi  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Gheşeft  -  "Coincidenţă !" au strigat  -  Norma  -  O Poveste (?) modernă  -  Meduza (VIII)  -  Depozit.02  -  Felix II  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Fragmentalism  -  Cerşetorul  -  Peştele albastru  -  Geneza  -  Ulysse şi Hector  -  Interviul  -  Experienţă pecuniară  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Fragmente de... viaţă  -  Mărire şi decădere  -  Umbrele nopţii  -  Fântâna de iasomie  -  Fotografii  -  Coşmar  -  Taina norilor  -  Omul apropiat  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Sfântul  -  Cioara  -  În căutarea lacrimilor pierdute  -  Fortul  -  Outland  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  “Virusul”  -  Către a opta zi  -  Închis  -  Solilocviu  -  Oglinda  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  Darul divin  -  Timpul schimbării  -  Resacul Timpului  -  Satiră robotică  -  Reactorul  -  Copilul gheţii  -  Depozit.01  -  Între ziduri  -  Zona 25


Praf minune (III)

Praf minune (III)
  Diana Alzner
Liber arbitru
Fotografii
Iza
Praf minune (II)
În beci
varianta print

Diana Alzner



Publicat Duminică, 13 Septembrie 2009, ora 09:48

      ŞASE

     

      Eram în maşina argintie, călătoream lângă cel pe care-l crezusem duşman. Când am reuşit să-mi stăpânesc tremurul interior, mi-am dat seama că maşina rula cu viteză pe-un drum necunoscut. Bărbatul de la volan tăcea cu încăpăţânare. L-am privit pe furiş o vreme, apoi m-am gândit cum să încep, însă vorbi el primul:

      - Şi? Am trecut testul? Arăt satisfăcător?

      - Te rog să mă scuzi. Acum mi-e frică de toată lumea.

      - Mda. Mai bine ţi-era frică la început. Te deranjează dacă fumez?

      Chiar aşteptă ca eu să clatin din cap, îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul pe geamul întredeschis:

      - Un căpcăun Kostas ăsta, nu-i aşa?

      - Tu din ce specie faci parte?

      - Ha, ha! râse sincer amuzat, măsurându-mă dezinvolt. Eu sunt un fel de poliţist. Mă numesc Robert. Nu ţi-ar folosi să ştii mai mult. Vei fi în siguranţă acum, îţi promit.

      - Cam aşa spunea şi domnul Kostas.

      - Îmi închipui. Face parte dintr-o sectă periculoasă şi ştii cum e cu lupii îmbrăcaţi în blană de oaie… reuşesc uneori să fie periculos de convingători. Îi urmărim de mai mult timp. Cred că ai tras o spaimă grozavă. Te duc acasă.

      - Nu pe drumul ăsta am venit.

      - E o scurtătură. După frontieră mergem pe un aeroport particular de unde vom decola cu un avion mic.

      Am tresărit fără să înţeleg de ce. Undeva mi se declanşă un buton de panică: de unde ştia acest Robert că mă gândisem la Cluj?

      - La Alba nu există aeroport. Şi de când e poliţia atât de îndatoritoare?

      - Claudia, trebuie să scapi de obiectul acela. Dacă vrei să se termine povestea asta, pune-i punct. Altfel, vei fi mereu o ţintă.

      - Despre ce obiect tot vorbiţi? I-am spus lui Kostas, îţi repet şi ţie: nu ştiu la ce anume vă referiţi. El mi-a făcut capul calendar cu atlanţi, experimente secrete, manipularea opiniei publice şi sfârşitu’ lumii. Începe şi tu!

      - Regret că trebuie să aprob o parte din cele ce ţi-a povestit. Desigur, nu jumătatea paranoică; însă este adevărat că bunicul tău a luat un element rar din farmacia lui Goldmann. Un element rar şi preţios. De care este nevoie în altă parte, la un mare experiment. Nu-ţi poate face decât rău. Să nu visezi să te îmbogăţeşti de pe urma lui. Mi se pare rezonabil să-l predai autorităţilor şi să ieşi din încurcătură, ţie nu?

      - Deci tu reprezinţi autorităţile!

      - Ţi-am spus de la început că nu-mi pot declina adevărata identitate. Nume de cod: Robert. Va trebui să fie suficient.

      - E al dracului de mult!

      - Eşti o domnişoară foarte elevată! rânji spre mine cu dinţii sclipitori. E prea rece? Vrei să modific clima? Poţi să aţipeşti o oră până la aeroport.

      Nici nu mă gândeam să las garda jos aţipind, dar îmi convenea să stau cu ochii închişi, să mă gândesc la ultimele ore, să încerc să-mi fac ordine în vălmăşagul de întâmplări prin care trecusem.

      De sâmbătă intrasem în infern. Eram cu domnul Kostas pe terasa vilei, sorbind băuturi aperitive înaintea cinei. El declama cu emfaza-i caracteristică despre încurcătura temporală în care eşuase omenirea. L-am întrerupt:

      - Domnule profesor, nu ştiu dacă am înţeles bine, dar dumneavoastră susţineţi că omenirea îşi repetă istoria din cauza unei bucle temporale? Că ne întoarcem iar şi iar într-un punct dincolo de care nu putem trece?

      - Întocmai, fetiţo. Numai că lucrurile sunt ceva mai complicate, hm. Nu pot să cred că acest univers infinit nu-şi valorifică toate posibilităţile. Tot ceea ce este posibil să se întâmple, se va întâmpla. Vor fi fructificate toate variantele. Uite, să-ţi dau un exemplu: există o variantă unde Hitler a câştigat războiul, o alta unde atlanţii nu au descoperit a cincia forţă, o planetă Pământ unde în vârful lanţului trofic se află o specie inteligentă de velociraptor şi-aşa mai departe… De ce zâmbeşti?

      - Par scenarii de film supoziţiile dumneavoastră, nu vă supăraţi. Şi dacă există o infinitate de posibilităţi, deci o infinitate de lumi unde copii ale noastre fiinţează, de ce să ne mai îngrijorăm că ne rotim în cerc? Conform logicii dumneavoastră, oricum se împlineşte şi această variantă…iar suficient de multe altele asigură salvarea speciei….

      Profesorul îşi şterse fruntea cu o batistă de mătase. Era foarte pedant. Deşi era în plină vară şi ne aflam în grădina vilei sale, înconjuraţi de un zid de piatră, ţinea să se schimbe pentru cină. Iar eu aveam doar patru rochii!

      - Bine, nu putem şti precis, sunt idei, dar nu mă supăr, pentru că şi tu ai fost crescută laolaltă cu ceilalţi, de unde ai putea să ştii? Vi s-a servit tuturor aceeaşi minciună, vi s-au predat aceleaşi lecţii, aţi fost învăţaţi să căutaţi facilul, confortul, bunăstarea, indiferent de sacrificiu. Omenirea trebuia transformată în mase docile, dispuse să producă în schimbul iluziei de siguranţă, fericire şi libertate. N-ai citit Dostoevski? Draga mea, s-au inventat false nevoi, s-au căutat false idealuri, s-au descoperit inexistenţi inamici. Pentru ca toţi să-şi afle preocupări interesante, iar o mică elită să poată… să poată împlini… să salveze ce mai era de salvat.

      - Şi vreţi să spuneţi că aşa, dintr-odată, eu am devenit factorul cheie pe această imensă tablă de şah…îmi vine să râd!

      - Da, oarecum. Dar nu neapărat tu ca persoană, ci o bucăţică blestemată dintr-un element cu totul special pe care bunicul tău a avut proasta inspiraţie de a-l băga în buzunar pe când lucra la domnul Goldmann.

      - Nu pot să cred! A cincia forţă în buzunarul de la pantalonii bunicului! Trăsnet! Dacă era un lucruşor atât de preţios, de ce Goldmann n-a fost mai atent?

      - A fost un imbecil, recunosc, însă tu trebuie să admiţi că în toată povestea există legăturile normale de cauzalitate, iar faptul că s-a ajuns la persoana ta este firesc. Plus de asta, nu e vorba de a cincia forţă, ci de unul din elementele care o generează. Aceste obiecte dispuse în triunghi perfect echilateral declanşează Forţa; bine, trebuie puţin stimulate de LHC.

      - LHC?

      - Un accelerator de particule. Când este emanată particula Higgs…

      - Domnule Kostas! Poveştile astea nucleare mă năucesc. Înţeleg însă că mai există cel puţin două bucăţi din miraculosul element. O soluţie ar fi să tăiaţi una din bucăţi în două…

      - Imposibil! Nu ştii despre ce vorbeşti… Nu e un cârnaţ să-l ciopârţeşti după cum e nevoie.

      - Şi de ce aveţi nevoie de a cincia forţă din moment ce până acum mi-aţi arătat c-a provocat doar nenorociri?

      - E pentru ultima oară. Ca să îndreptăm răul făcut. Oricum, domnişoară Claudia, nu v-am solicitat să ne daţi soluţii, ci să ne ajutaţi să găsim ceea ce…

      - …vă aparţine?

      Domnul Kostas se înroşi, apoi păli şi vârî pumnii strânşi în buzunare cu un gest care mi-l aminti pe bunicul; în rarele sale clipe de supărare reacţiona la fel… o generaţie educată să se stăpânească. Ultima dată când îl văzusem pe bunicul atât de furios… un fulger rece îmi străpunse stomacul. Fusese furios pe mine, când, copilă fiind, intrasem fără să bat la uşă în camera lor. Stătea ca întotdeauna cu bunica sub abajurul lămpii, cu o carte din care citeau pe rând… Bunica avea în mână nu cartea, ci un lucru din care se rostogoleau valuri de lumină…Cum de putusem uita?

      Probabil că îmi apăruse o cută pe frunte, fiindcă domnul Kostas se aplecă să mă privească îndeaproape:

      - Ei?

      - A, nu, mă gândeam cum veţi folosi imensa energie ca să anihilaţi bucla…

      - Ţi-ai amintit ceva! Spune!

      - Nu. Pur şi simplu mă gândeam că…mi s-a făcut foame! am mărturisit râzând şi nădăjduind că voi fi crezută.

      Am intrat împreună în sufragerie; ceva se schimbase în atitudinea companionului meu. Devenise palid şi încordat. M-a aşezat la masa lungă, dar menajera care ne servea a adus doar un telefon şi l-a înmânat lui Kostas. Cineva îl sunase, iar el a spus câteva cuvinte în greacă.

      - S-a întâmplat ceva? am întrebat şovăitor.

      Atunci am auzit maşini pe aleea din faţă. Am sărit în picioare, de parcă un arc s-ar fi destins undeva înlăuntrul meu.

      - Stai liniştită, dragă… Avem oaspeţi.

      Patru indivizi intrară pe hol. M-au salutat înclinând capul. Kostas vorbea cu ei în greacă. Nu mă puteam dezbăra de senzaţia că discutau despre mine; uneori priveau în direcţia mea. Unul dintre ei mă cântări insolent. Domnul Kostas avea un ton persuasiv, iar ei se lăsau greu.

      Un sânge fierbinte şi sărat îmi scăldă toate extremităţile. Îmi era frică! Vizita nu dură mai mult de câteva minute. Cei patru plecară conduşi de gazda mea. Menajera începuse să aşeze tacâmurile.

      Kostas se întoarse încruntat. Am mâncat aproape în tăcere. Abia la sfârşit, pe când eu terminam îngheţata, iar el îşi turna încă un pahar de vin, îmi zise cu o voce joasă:

      - Mai avem doar patruzeci şi opt de ore.

      - Pentru ce?

      - Pentru ca să spui.

      - Domnule Kostas, nu am ce să vă spun! Am luat-o ca pe o glumă. Ce vreţi de la mine?

      - Claudia, detest violenţa, iar violenţa faţă de o femeie e un sacrilegiu. Însă ei nu vor ezita, să ştii!

      Mi-am simţit toate membrele de vată. Unde era adrenalina care la necaz te transforma în supraom?!

      Telefonul bâzâi pe un bufet. Kostas se ridică şi răspunse. Vorbea cu spatele la mine:

      -Oh, hi, Bobby! Where are you?

      Am ciulit urechile, dar Kostas îmi aruncă o privire peste umăr şi continuă în arabă.

      În seara aceea mă conduse ca de obicei până la uşa micului meu apartament, însă după ce-am intrat, am auzit cheia răsucindu-se în broască:

      - Îmi pare rău, Claudia, dar nu mai este timp de joacă. Sper ca noaptea să îţi fie un sfetnic bun.

      Aşa deci! Geamul dormitorului era zăbrelit cu o artistică lucrătură de fier forjat pe care chiar o admirasem la sosire. Mai rămânea fereastra băii. N-am fost niciodată o silfidă, dar am hotărât că va trebui să încap pe acolo orice-ar fi! La două noaptea, pe întuneric, am îngrămădit în poşeta încăpătoare actele, puţinii mei bani, periuţa de dinţi şi pieptenul. Am respirat adânc şi m-am urcat pe marginea căzii; dacă în locul căzii ar fi fost o simplă cabină de duş, rămâneam prizonieră! Pătratul ferestrei era însă prea sus. Nu reuşeam să mă ridic fără să calc în chiuvetă. Am aruncat poşeta pe fereastră, apoi mi-am încordat toţi muşchii pentru mişcarea decisivă.

      Chiuveta n-a cedat chiar de prima dată. Doar la a doua încercare. Dar a fost o prăbuşire spectaculoasă, însoţită de zgomotul adecvat şi de o ţâşnire a apei calde şi reci de la perete. Mai mult decât teroarea, ridicolul situaţiei mi-a dat puteri. Nu ştiu cum am ieşit, dar în mod surprinzător nu mi-am rupt picioarele. Şi nici n-am uitat poşeta în iarbă. Am găsit portiţa din spate deschisă: pe-acolo am fugit. După ce-am parcurs strada în goană, am cutezat să privesc înapoi. La fereastra de la etaj, unde ştiam că e dormitorul domnului Kostas, se aprinsese o lumină. Auzise!

      De fapt încotro doream s-o iau? La poliţie? La gară? Ştiam unde e gara, nu ştiam unde e poliţia. În consecinţă, la gară! Atunci am desluşit scrâşnetul făcut de porţile de la vila lui Kostas. Pornise după mine! M-am năpustit înainte, fără să fiu convinsă că alerg în direcţia bună. Pe strada pustie, o maşină m-a ajuns din urmă. Mă ascunsesem în umbra unui zid, dar automobilul a oprit în dreptul meu, portiera s-a deschis şi o voce masculină binevoitoare a spus:

      - Claudia! Ai reuşit să scapi? Urcă repede!

      Era maşina argintie.

     

     



     

      ŞAPTE

     

      - Claudia! Ţi-am luat un croissant şi-o cafea, ţi-e rău pe avion?

      Doamne! Aţipisem, totuşi. Afară se luminase, dar nu putea fi mai mult de cinci. O durere în ceafă, o jenă de-a lungul pulpelor îmi amintiră aproape instantaneu de aventurile nopţii trecute. Privii pe bărbatul ce aştepta un răspuns în faţa portierei deschise. Brusc, m-am simţit stânjenită. Îl vedeam bine pentru prima oară. Deşi nu era atât de tânăr cum crezusem, avea o distincţie pe care nu speram s-o descopăr la un poliţist.

      - N-o să-mi fie mai rău decât acum; am mai zburat. O cafea e grozavă!

      Un tip rafinat! Sigur că nu uita să se spele pe dinţi; era din genul celor care îşi asortează cămaşa cu ciorapii şi au pe noptieră întotdeauna o carte… Totuşi, paloarea mea bibliofilă n-avea cum să-l farmece, mi-am spus nu fără un mic regret. Oricum, imaginea lui Sorin am închis-o definitiv într-un sertar necirculat al minţii.

      Mă privea în timp ce mâncam, sporind şi mai mult tremurul aproape perceptibil al mâinilor mele:

      - E o ruşine să necăjească o fată ca tine!

      - La ce te referi?

      - La Kostas & company. Îmi dai voie? Te-ai murdărit de ciocolată.

      Scoase o batistă imaculată şi îmi şterse colţul buzelor; degetele sale îmi trimiseră fulgere miniaturale pe sub pielea obrazului. Am protestat timid:

      - Dar nu s-au purtat rău… până azi-noapte, când m-a închis în cameră…

      - Aşa ţi-a făcut? rosti pe un ton pe care nu-l puteam califica decât sub titlul „duios”. Haide! Mai sunt zece kilometri până la Kogălniceanu. Am telefonat şi, norocul nostru!, mai aveau două locuri la o cursă charter spre Cluj.

      Butonul de panică ţiuii din nou, dar mai slab, mai mult ca o curiozitate: de unde ştia că intenţionam să merg la Cluj, la sora bunică-mii?

      - E mai aproape Sibiul...

      - Crezi că n-am întrebat! Spre Sibiu nu pleacă decât cursa oficială la ora paisprezece. Vrei să-l aşteptăm pe amicul tău până atunci?

      Maşina porni uşor, era un audi felin şi brusc am întrebat:

      - Unde laşi maşina?

      - Stai liniştită! Am s-o recuperez după ce tu vei fi în siguranţă. şi râse încetişor.

      Singurul lucru ce mi-a trecut prin minte în clipa aceea a fost că va veni un moment când nu vom mai fi alături, când eu voi fi în siguranţă, iar el va pleca…

      Copacii alergau pe lângă geamul maşinii, soarele răsărise şi-mi arunca în poală buchete de raze, buchete de umbre… Se ivi în faţă clădirea aeroportului. Am descoperit pe fruntea lui Robert o mică încruntare. Parcă automobilul, plăti taxa şi mă cuprinse după umeri.

      - Ţi-e frig?

      Am clătinat din cap, dar nu m-am împotrivit şi-mi era ciudă că mă simţeam slabă şi cedam avansurilor unui poliţist.”Dar ce poliţist!” suspinai în gând, însă n-am apucat să-mi duc ideea mai departe, fiindcă el mă trânti pe iarba firavă a parcării:

      - Fugi pe după maşini şi intră!

      - Dar ce?...

      - Mişcă! şuieră fără să-mi lase loc de alte întrebări.

      Am făcut întocmai, însă am apucat să văd nişte indivizi după gard. Robert m-a urmat înăuntru. O ureche îi sângera.

      - Ce-ai păţit?!

      - Comportă-te firesc.

      - Hai la baie, la primul ajutor…

      - Ne-ar încolţi, prostuţo!

      Îmi era imposibil să nu privesc înapoi. Intraseră după noi, dar n-aveau ce face cu atâţia oameni în jur. I-am recunoscut: erau tipii din seara precedentă, care veniseră la Kostas…

      - Au fost aseară la Kostas… Ei l-au ameninţat că nu mai este timp, că trebuie să spun…

      - S-au mişcat repede. Ţi-am spus că sunt periculoşi.

      - Ce-ai păţit?

      - Nimic, nu vezi? Trag la ţintă la fel de bine ca bunica fără ochelari!

      - Dar sângerezi!

      - Sst, drăguţo! I-o nimica toată! O zgârietură. Vrei să ne oprească jandarmul de proximitate?

      Nu, nu doream aşa ceva. Doi indivizi în uniforme, cu bastoane la brâu şi burtici prospere se plimbau prin sală. „Ştiţi, sunt urmărită pentru elementul miraculos care declanşează a cincea forţă… Aia descoperită de atlanţi…” Mă pufni un râs nervos, involuntar. Robert se ştergea cu batista pătată de ciocolată. La un moment dat, pe când ne îndreptam spre punctul de control, opri o femeie ce mânuia un aparat de spălat duşumelele:

      - Doamnă, trandafirii din parcarea aeroportului au crescut foarte mari. Mai îngrijiţi-i! Azi- mâine o să agaţe avioanele, se poate! Uite ce mi-a făcut!

      - Trandafirul te-a… am şoptit lângă umărul lui după ce ne-am îndepărtat.

      - Da, dacă e primul trandafir care trage cu pistolul! şi iarăşi îmi zâmbi dezvelindu-şi toţi dinţii.

      - Ne urmăresc! Au să se urce după noi în avion!

      - Nu mai sunt bilete, ai uitat?

      După ce-am trecut de ultima poartă, mă luă de mână, împletindu-şi degetele printre ale mele. Era o senzaţie uluitoare.

      - Adu-ţi aminte odată de elementul acela, ca să pot da cu ei de pământ. Nu suport să-mi imaginez ce ţi-ar putea face.

      Am urcat în avionul mic. Nu avea nici măcar însoţitoare de zbor. Jos în clădire, în spatele geamului imens, mi s-a părut că văd feţele mofluze ale celor patru. Le-am scos limba într-un gest copilăresc, dar teribil de plăcut!

      Prin bunăvoinţa unui domn în vârstă, am reuşit să stăm alături. Robert era gânditor.

      - Dar dacă nu-mi aduc aminte de nimic?

      - E de rău. Erai ultima speranţă. Trebuie închis…tunelul… ţi-a spus Kostas despre tunelul temporal…

      - Zicea de-o buclă.

      - Da, zi cum vrei. Trebuie închisă.

      - Dar şi el spunea exact acelaşi lucru. De ce sunteţi în tabere diferite?

      - Tu ai lăsa câteva kilograme de uraniu în mâna unor terorişti cu speranţa că-l vor folosi în scopuri paşnice? Că nu vor prefera să-l facă bombă?

      - Bombă din uraniu?

      - Mă rog, înţelegi ce vreau să spun! Autorităţile trebuie să ia obiectul.

      - Dar poate că bunicul meu s-a debarasat de obiectul acela. Ştii ce nu pricep? De ce s-a aşteptat până acum ca să vă dea prin cap să-l căutaţi? De ce mi-l cereţi mie? Trebuia să-l cereţi bunicului!

      - Nu se ştia că mai există. Căutau soluţii, fiindcă terminaseră construcţia acceleratorului de particule; nu lipsea decât bucăţica aia blestemată. Au aflat de ea când s-a deschis o cutie de valori la banca din Alba Iulia. Aparţinuse lui Goldmann. În testamentul individului figura elementul; îl lăsa moştenire Ordinului. Au mers pe fir, bănuiesc. S-a ajuns la Rudi Tratner, bunicul tău. Scria negru pe alb în jurnalul său că a pus mâna pe un obiect care l-a ars. Noi credem că acela este Elementul.

      - Deci oamenii lui Kostas mi-au răscolit casa! Ce ipocrit!

      - Acum ca să fiu sincer, am făcut şi noi nişte fotocopii…

      L-am privit intrigată. Se înclină şi-mi sărută buzele:

      - Eşti atât de frumoasă!

      M-am împurpurat sau am pălit, nu-mi puteam da seama, dar nu voiam să fac pe mironosiţa, aşa că l-am îndepărtat blând şi-am revenit la ceea ce mă preocupa:

      - Bine, bine, dar hai să luăm în discuţie şi posibilitatea aceasta: obiectul nu e de găsit; poate nici nu mai există…

      - Ar fi mai bine să nu mai existe deloc. Fiindcă dacă vor face încercarea de-a astupa acel canal deschis când se jucau cu nava Eldridge, iar elementul există undeva, oriunde pe glob, în interiorul triunghiului format de el şi de celelalte două obiecte de acelaşi fel se va declanşa forţa. Haosul. Iadul. Ei vor să unească obiectele, să fie cât mai aproape posibil, triunghiul să fie mic de tot, încât, eventual, să poată controla efectele… Deja va trebui să te omor pentru cât ţi-am spus, ştii prea multe.

      Zâmbi privindu-mă pe sub gene într-un fel învăluitor şi-atunci mi-am zis că semăna grozav cu Omar Sharif tânăr.

      - Da’ Robert, mi se pare simplu: dacă nu găsesc al treilea obiect, nu trebuie decât să distrugă ei unul din cele două obiecte pe care zici că le au… Gata, nu se mai formează triunghiul!

      - Ha, ha! Cine crezi că va fi dispus să distrugă aşa ceva? Ceva ce promite posibilitatea de-a călători în timp, în spaţiu, de-a forma după bunul plac găuri de vierme… Ceva ce promite în fond puterea absolută? Nu cunoşti oamenii deloc?

      - Mă întreb: oare Goldmann fabrica elementul acesta? O fi praful minune de care a scris bunicul?

      - Fugi de-aici! Praful minune era o elucubraţie a moşului aceluia trăsnit; ceva ca fluorul în pasta de dinţi… să facă oamenii paşnici şi docili. Sau poate era doar o perdea de fum… Şi-apoi nu putem ştii ce s-ar putea petrece încercând să distrugem obiectul. Putem distruge pământul cu totul…

      - Kostas spunea că există mai multe variante ale Pământului…

      - Mda, teoria spaghetelor în sos: toate la un loc, dar independente, totuşi. Chiar şi aşa, Claudia, ţi-ar plăcea să dispari? Te consolează posibilitatea ca o infinitate de claudii să continue să trăiască în lumi paralele?

      Am clătinat din cap cu vehemenţă. Îmi făcu semn spre hublou:

      - Ia uită-te în jos: vezi munţii?

      Erau nişte munţi mititei şi am văzut şi un tren de jucărie care şerpuia pe lângă o panglică albastră-albastră! Robert a spus că e Valea Oltului. Am tras aer în piept: mă hotărâsem să-i spun:

      - Vreau să merg la Cluj mai întâi, la sora bunicăi, tante Iuliana. Ei i-a rămas moştenire casa străbunicilor, la Ighiu. În vacanţele de vară însă, bunicii mei stăteau acolo o lună, două… Mă gândeam să-i cer cheia mătuşii să arunc o privire… poate descopăr vreun indiciu.

      - O.K. Sunt cavalerul tău. Luăm o cameră la hotel, ne revenim, pornim în ce direcţie îţi pofteşte inima.

      După cum m-am strâmbat s-a grăbit să se corecteze:

      - Două camere, na! Şi mergem numai unde este necesar pentru scopul nostru…

      Dacă aş fi observat cât de încordat mă ascultase, aş fi fost mai prudentă…

     

     

      În Cluj ne-am instalat la Metropol, dar numai pentru un duş. Ighiul îmi părea atât de aproape, încât consideram firesc fie să dormim acolo, fie să ajungem la Alba în aceeaşi noapte. Dar pentru asta ne trebuia o maşină, pe care Robert a plecat s-o închirieze în timp ce eu mă îmbăiam. Până la urmă am fost rezonabilă şi-am acceptat să luăm doar o cameră, trecând peste zâmbetul complice al recepţionerului.

      - Mâncăm la restaurant, sau vrei să mă întorc cu cea mai mare pizza pe care o găsesc? mă întrebă din uşă.

      - Bănuiesc că la serviciile secrete nu vă plăteşte chiar cu greutatea voastră în aur… deci pizza.

      Am început să mă dezbrac. N-aveam de nici unele. Îmi cumpărasem în drum o bluză ca s-o schimb pe cea cu care sărisem pe geam, evitasem focuri de pistol prin iarbă şi zburasem pe deasupra Carpaţilor. Bine că la baie erau prosoape şi şampon. Indiferent de soarta Elementului şi-a omenirii trebuia să mă spăl şi pe cap!

      M-am oprit în faţa oglinzii: în fond de ce nu i-ar fi plăcut de mine? Dacă genul lui nu era Calista Flockhart, n-avea de ce să nu mă placă! Atunci am observat haina lui uitată pe speteaza scaunului de lângă uşă. Am simţit impulsul acela tainic pe care-l cunoaşte orice femeie de-a cotrobăii puţin prin buzunare… Oare exista cineva în viaţa sa? Bărbaţii au obiceiul să păstreze prin portofele tot felul de amintiri, poze… Robert era poliţist, dar poate totuşi… Cu o mână am răsucit cheia în broască, pe când cealaltă deja mi se insinuase în buzunarul de la piept. Bonuri de benzină! Le deconta, desigur… În buzunarele laterale – nimic! Dar am auzit un clinchet. Monede? Chei? Oh, un buzunar secret, cu fermoar. Înăuntru era un ceas. Un Rolex. Cu alte cuvinte chiar erau plătiţi la greutatea lor în aur! Şi… mai era ceva… Doamne! Să laşi un Rolex aşa… în buzunar! Mai era… o fotografie. Mi-a zvâcnit inima!

      Kostas şi Robert la masa unei grădini de vară. Pe spatele fotografiei era scris ceva în arabă. Am simţit pământul scufundându-mi-se sub picioare. O legătură absurdă şi dureroasă se stabili între informaţii disparate: arabă la telefon vorbea Kostas, Omar Sharif tânăr, Robert se cunoştea cu Kostas, Robert… Bobby…

      Iar eu aproape că îi mărturisisem… I-am spus de casa de la Ighiu! Ce era de făcut? În primul rând, să rămân calmă, mi-am spus. Am aşezat totul la loc cu mâini tremurânde, am descuiat uşa, am intrat la baie.

      Ce proastă, ce idioată, ce stupidă naivă am putut să fiu! Robert nu era decât planul B al domnului Kostas. Trebuise doar puţină tandreţe şi reacţionasem mai rău decât căţelul pavlovian! Pe jumătate îi şi mărturisisem… că ştiam…de obiect… Lipsise atât de puţin ca să zic tot!

      Apa duşului aluneca de-a lungul corpului meu în cadă, se scurgea spre sifon, de unde cu o ultimă rotire aluneca spre haos, spre întuneric. Trebuia să accept şi posibilitatea morţii printre planurile mele; trebuia să accept alunecarea spre necunoscut întocmai ca apa. Şi totuşi, nu oricum! Nu cum voiau Ei!

      M-am şters cu unul din prosoape, mi-am pieptănat părul ud. Mi-am luat bluza cea nouă şi fusta – după ce am scuturat-o energic pe fereastră. Acum aveam să fiu mai şmecheră ca Robert.

      M-a găsit privind o telenovelă; aveam ochii umezi de mila Palomei pe care Ricardo se pregătea s-o părăsească, întrucât descoperise că e sora sa vitregă.

      - N-am pierdut niciun episod. Te deranjează dacă mă uit în timp ce mâncăm?

      - Nu, scumpo! Uite: pizza cu piept de pui şi ciuperci. Mulţumită?

      - Da! Ce maşină ai luat?

      - N-aveau disponibile decât forduri; uite-l pe fereastră, cel bleumarin.

      Am mai lăcrimat puţin pentru Paloma care nu pricepea gestul iubitului ei şi pe care acesta, la ideea scenariştilor, avea să i-l explice abia peste câteva episoade, l-am lăsat pe Robert să mă tachineze, am mâncat jumătate din pizza neştiind când va fi următoarea masă, dacă avea să mai exista vreuna…

      - Acum, ca să câştigăm timp, tu intri la duş, iar eu mă duc la mătuşa să iau cheia.

      - A, nu, te duc cu maşina, o luăm la plecare.

      - Nu pot să stau doar cinci minute, nu m-a văzut de patru luni. E bătrână şi se agită mai mult decât trebuie; plus de asta, dacă mă vede cu un bărbat, va pregeta să ne dea cheia casei… sau o să dorească să vină cu noi să ne supravegheze…

      - Păi, atunci vin să te iau de acolo… din apropiere…

      - Super! Uite, îţi scriu adresa. E simplu de găsit, e în spatele pieţei. Şi-acum la baie, domnule!

      Robert a intrat în baie, eu mi-am luat poşeta, am înfăşcat cheile fordului bleumarin, am încuiat uşa camerei transformându-l pe amicul meu în prizonier şi-am fugit spre ieşire. Mai ştiam să pornesc o maşină? Făcusem şcoala de şoferi la terminarea liceului, dar bunicii n-au avut bani să-mi cumpere un automobil. Nu intenţionam să fur maşina omului, ci doar s-o mut după colţ, să piardă timp căutând-o. Parcarea hotelului era aproape goală, din fericire, căci mă temeam pentru integritatea maşinilor din jur. Am reuşit să mut fordul neaşteptat de uşor. Coborând, mi-a mai venit o idee: am scos forfecuţa de unghii din poşetă şi m-am străduit să-i înţep cauciucurile… sperând că nu e din acea categorie de maşini care pot rula şi aşa…

      Apoi am sprintat spre strada Fericirii unde locuia mătuşă-mea, o locaţie diametral opusă adresei pe care i-o oferisem lui Robert. Dacă mă grăbeam, dacă Tante Iuliana era acasă, aveam şansa să prind rapidul de ora unu spre Alba.

      Adevărul era că mă temeam de întâlnirea cu mătuşă-mea. Ce fapt puteam invoca pentru ca să-mi motivez dorinţa intempestivă de-a vizita casa de la Ighiu? Începusem să gâfâi din cauza marşului forţat sub soarele amiezii. Bine că locuia lângă gară! Iată că drumurile dese la Cluj îmi ofereau avantajul neaşteptat de a cunoaşte mersul trenurilor pe de rost… Am luat-o la stânga pe o străduţă laterală, pe lângă o clinică de unde mereu se auzeau plângând copii mici. Încă puţin… Deci care era motivul?

      N-am reuşit să mai găsesc niciun răspuns: eram pe strada Fericirii, la poarta cu numărul 17. Şi poarta mare de lemn care fereca o curte interioară cu mai mulţi locatari, se deschise ca prin minune: tante Iuliana scotocea în căsuţa poştală. O emoţie stranie mi se puse nod în gât: era singura mea rudă în viaţă; când avea să moară, voi rămâne singură pe lume.

      Bunicuţa cu ochi de peruzea, cu rochiţă cărămizie scrobită şi şorţ dantelat putea să dispară chiar în noaptea aceea, din cauza mea. Mă zări dintr-o dată cum rămăsesem încremenită cu un picior în aer de cealaltă parte a străzii:

      - Iezus, Marie! Claudia, de ce n-ai anunţat, no? Că aeriseam perinile, dragă! Vai, bine-mi pare! Hai să te pup! Ţi-i foame? Am supă cu găluşti, de care-ţi place.

      - Sărut mâna, mătuşă. Uite sunt cu doamna asistentă de la facultate, mă aşteaptă la gară; trebuie să culegem folclor pentru teza mea de doctorat. Trec pe la dumneata la întoarcere şi stau o săptămână întreagă, îţi promit. Da’ acum am o rugăminte: poţi să ne dai cheile de la Ighiu? Ca să nu dormim în gazdă… Stăm acolo în zonă o zi, două. Ce să fac, pentru doctorat, că ştii, dacă n-o ajut şi eu pe ea…

      - Ioi, tare greu doctoratu’ ăsta la tine! Da-păi cum să nu? Ţi le dau, dragă, e casa ta, doar. Cui o s-o las? Da’ nu bei măcar o cafeauă?

      - Pleacă trenu, că altfel, aş bea.

      - Musai cu trenu ăsta să mereţi?

      - Musai!

      - No, atunci ascultă aici: în casă stă doamna Edith, o ştii. Am lăsat-o să aibe grijă de toate alea, că iera năcăjită cu noru-sa, că nu se-nţelegeau. Du-te, că-i acasă!

      - Mulţumesc, mătuşico! Vino să te îmbrăţişez. Mă întorc şi stau o săptămână.

      - Bine, dragă, fac cozonaci! Ai grijă de tine! Să fiţi atente să nu greşiţi trenu!

      Mai erau zece minute până la plecarea trenului, dacă nu era coadă la bilete, reuşeam să-l prind. Ce noroc că Tante Iuliana n-avea de unde să ştie că Ferdinand de Saussure nu se interesase de folclor!

      Slavă Domnului, nu era coadă! Bineînţeles, doar se terminase sesiunea, studenţii fie se prăjeau la Costineşti, fie învăţau la umbră pentru restanţe… Trenul meu era tras la linia întâi. Simţeam furnicături în tălpi. Am privit suspicioasă peronul: văd mutra unuia de la Kogălniceanu? Sau chiar pe Kostas? Poate pe Robert cu prosopul în jurul taliei, ieşit de la duş?

      M-am strecurat în tren, dar nu m-am dus să-mi ocup locul. M-am ascuns într-o toaletă, cu riscul de-a fi urecheată de naş, pentru că „în staţie nu e voie”. Am citit de câteva ori în gând, în cele cinci limbi de circulaţie, anunţul de pe marginea ferestrei vopsite care sfătuia călătorul imprudent că e periculos să se plece în afară… Între timp cercetam printr-un colţ unde vopseaua fusese răzuită bucăţica de peron ce intra în raza mea vizuală. Până la urmă, după câteva smucituri ce m-au făcut fericită, trenul s-a pus în mişcare. Am numărat zgâlţâiturile binecunoscute prin care se elibera de împletitura de linii ca să câştige avânt. Abia când a prins viteză ca lumea am deschis uşa. M-am aşezat în compartimentul gol şi-am privit pe fereastra dincolo de care se aşterneau fâneţele podişului. Rapidul zbura prin gările mici. Trecusem de Valea Florilor. Iar eu nu ştiam încă bine ce aveam să fac…

      Era foarte probabil ca la Alba să fiu aşteptată de o parte a echipei. Dar la fel se putea să mă aştepte la Ighiu… Mai mult ca sigur că la Ighiu… Singura staţie unde mai oprea trenul era Teiuşul. Dacă aş fi coborât în Teiuş, puteam ajunge cu un autobuz la Ighiu.

      Cum rapidul făcea o oră până la destinaţie, abia am reuşit să-mi trag sufletul. N-aveam de ales, urma să cobor, deşi le putea trece şi lor prin minte să mă aştepte la singura oprire a trenului. La Teiuş am descins pe peronul opus staţiei şi am alergat până la uşa deschisă a unui depozit de marfă în care m-am ascuns. Erau mulţi oameni în gară, nu-mi puteam da seama dacă era cineva acolo doar cu scopul de-a mă captura. O mână mi se lăsă grea pe umăr:

      - Ce faci, duduie, furi făină sau mă cauţi pe mine?

      Un roşcovan gras, îmbrăcat în salopetă de lucru, murdar de… făină rânjea cu dinţii înnegriţi de tutun. Era libidinos, dar nu trăda prin nimic apartenenţa la o frăţie conspirativă. Am deschis poşeta brusc şi i-am vârât în dreptul ochilor legitimaţia mea de bibliotecă, pe care am retras-o la fel de repede, cum văzusem în filme:

      - Sunt de la unitatea specială! Deschide-mi imediat uşa cealaltă! şi i-am indicat cu mâna întinsă o rampă veche în partea opusă.

      - Ioi, dragă, da’ ţăpoasă mai eşti! Se conformă, descuie lacătul imens şi mă pofti afară.

      Când am trecut pe lângă el îmi arse o palmă undeva, ca unei ospătăriţe nostime:

      - Asta-i ca să nu-ţi închipui că m-ai prostit cu carnetu de ielevă, ţuca-te-aş! îmi explică plin de bunăvoinţă.

      Am ocolit gara pe la o distanţă pe care am considerat-o prudentă, apoi m-am întors spre micul orăşel. Am avut marele noroc să dau peste un taximetru condus de o femeie. Habar n-aveam de mersul autobuzelor în zonă, iar de taximetrişti nu voiam să aud după episodul jicnitor din hală. I-am făcut semne disperate.

      - Bună ziua, trebuie neapărat să ajung până la Ighiu, că moare mătuşa, vă rog mult de tot! m-am lamentat plângăreţ.

      - Nu ştiu, domnişoară, eu nu ies din oraş, e departe, sunt peste patruzeci de kilometri.

      I-am fluturat pe sub nas ultimii mei bani, o hârtie albastră de un milion, pe care o ţineam ascunsă în căptuşeala ruptă a poşetei. A ezitat:

      - Îmi daţi banii înainte?

      - Da, doamnă, cum să nu! Nu cred că aveţi inima să mă daţi jos la jumatea drumului când e vorba de viaţă şi de moarte.

      După zece kilometri eram prietene la toartă şi mi se confesă în legătură cu soţul, care avea o drăguţă şi nu mai aducea toţi banii acasă, despre fiul care termina liceul şi era obraznic, ba chiar mi-a destăinuit şi reţeta ei secretă de gogoşari în oţet cu miere, pe care mi-am notat-o politicos pe-o fiţuică.

      Din fericire, am văzut printre dealuri primele case ale comunei. Am anunţat-o că am ajuns.

      - De ce, că vă duc până la poartă, zău!

      Ştiam eu de ce! A făcut calea întoarsă foarte nedumerită. Îmi aminteam locurile; trebuia să ocolesc cimitirul, să ajung la iazul morii, iar de-acolo să urc pe firul izvoraşului până acasă. Avantajul era că mergeam prin crâng, departe de uliţele satului şi ajungeam în spatele casei, ferită de cei care m-ar fi aşteptat în faţă. Ceasul arăta patru fără douăzeci. Mă dureau picioarele îngrozitor. M-am îmbărbătat pentru întâlnirea cu doamna Edith, o nemţoaică plină de solicitudine care nu suporta abateri de la o viaţă ordonată.

      Am găsit-o în curtea din spate, la cuptor, scotea pâinile.

      - Kit tecik keresni? întrebă pe ungureşte, apoi mă recunoscu:

      - Sărut mâna, tanti Edith.

      - Gott erbarme! Ce faci fetiţule, uite la tine cum crescut-ai!

      Da, avea să fie o problemă de comunicare, întrucât amesteca trei limbi.

      - Tanti Edith, dorm aici la noapte, dacă nu te superi. am spus tare, de parcă ar fi fost surdă. Caut o scrisoare de-a bunicii.

      - Tulai Doamne! Nu superi! Du-te sus, e curat, să-i spui la Iuliana ce-ai găsit, bine?

      M-am sprijinit de tocul uşii, ameţeam. Nu mi-am îngăduit să mă prăbuşesc, am urcat scările la etaj şi-am pătruns în dormitorul străbunicilor, care rămăsese neschimbat în ultima sută de ani. Din dosul perdelelor am privit uliţa. O maşină era oprită la distanţă de două case, dar nu puteam să observ dacă era cineva înăuntru.

      De pe peretele dintre ferestre portretele bunicilor îmi zâmbeau. Cu mâini febrile m-am dus la noptiera bunicii. În sertar era trusa de toaletă: pieptene, perie, cutie pentru bucata de săpun, oglinda cu mâner. Oglinda. Inima îmi zvâcni iar. Mânerul de os al oglinzii se deşuruba… Exact cum mă aşteptam, era scobit. Din el mi-a căzut în palmă o bucăţică de…piatră?, cărbune? nu ştiam decât că acela era „Elementul”. În palma mea şi-a schimbat culoarea devenind translucid şi fierbinte. L-am pus la loc. Inima îmi bătea nebuneşte în gât, sufocându-mă. Am auzit ca prin vis zarvă la poartă:

      - Ioi, Istenem! D-apăi cum să intraţi că nici nu văzut pe voi în viaţa mea! Eu chem pe jandar, m-auzi? Nană Ravecă, ajutor! Ildi, ia-l pe Neluţu şi hai că m-omoară! Ioi, că n-am mai pomenit aşa ceva!

      Din prima clipă ţâşnisem pe scări în jos. Am ieşit din nou în spatele casei şi m-am năpustit pe scări mai departe, în pivniţă. Sub casă era un labirint de încăperi, unde străbunicii păstrau vinul la rece, pe vremea când stăpâneau podgorii de vii. M-am ascuns într-o hrubă mică, un locaş în care se înţepeneau butoaiele. Ţineam oglinda strâns la piept. Am desluşit mulţime de paşi în spatele casei, paşi grei, bărbăteşti; mă temeam doar să nu-mi audă inima şi respiraţia şuierătoare.

      - Cred c-a luat-o prin pădure, în jos. zise o voce. Hai după ea!

      - Mergeţi voi, băieţi, eu arunc o privire pe-aici.

      Kostas! Era Kostas. M-am ghemuit în umbră. Pământul era umed şi rece şi-mi murdărea fusta. Cum aş fi putut să distrug obiectul acela diabolic?

      - Claudia! Eşti aici, fetiţo? Hai, ştiu că te-ai speriat, dar eu nu m-am supărat pe tine. Robert era foarte îngrijorat când mi-a spus la telefon că ai dispărut… De ce nu vrei să vorbeşti cu mine?

      Vocea lui avea ceva învăluitor, ceva hipnotic, aproape că-mi venea să ies, să le dau obiectul şi să declar că nu-mi mai pasă de nimic!

      Am revăzut în minte terasa vilei de la Balcic, leandri înfloriţi, laurul cu frunze lucioase din mijlocul grădinii… O grădină minunată ca un eden… şi vocea lui caldă spunând sufletului meu uimit că timpul nu e decât o vrajă pe care natura a aruncat-o asupra noastră ca să nu ne dăm seama că toate lucrurile se petrec deodată…

      - Claudia! Hai, vino!

      Am deşurubat mânerul oglinzii şi un fascicul de lumină irumpse. Am prins obiectul strâns, deşi mi se părea că avea să-mi găurească podul palmei, şi m-am repezit spre ieşire tremurând de durerea pe care mă străduiam să mi-o reprim.

      - Claudia!

      Mă văzuse.

      - Aici! E aici!

      Am tras capacul fierbinte al cuptorului compromiţând a doua tură de pâini a doamnei Edith şi-am aruncat obiectul în văpaie.

      M-am simţit plutind, am căzut pe spate la câţiva metri fără să înregistrez vreo durere, dar văzând printre lucrurile care zburau în toate părţile o coloană de lumină înaltă până la cer.

     

      EPILOG

     

      Mă trezisem dimineaţa târziu, destul de buimacă, după ce noaptea precedentă închisesem calculatorul la două şi jumătate. Da, dar terminasem teza de doctorat! Ceea ce urma erau mai mult chestiuni de protocol. Prima zi liberă!

      Pentru început mi-am turnat o cafea mare, am deschis ferestrele şi-am pornit CD-ul. Minunată zi! Puteam face orice doream! Ştiam ce aveam să fac! Voi citi din caietele bunicului, pe care le descoperisem în debara. Le-am înşirat pe toate în jurul meu pe covor. Bine că erau numerotate! Părea un jurnal. Prima însemnare înscrisă pe foile îngălbenite data din…

     

      4 aprilie 1924

     

      Nu mai pot trăi pe spinarea părinţilor! Trebuie să-mi găsesc neapărat de lucru, chiar de-ar fi să car valize în gară! Mi-e ruşine de Erzsike.

     

      6 aprilie 1924

      Şandor mi-a vândut un pont: spiţerul caută ajutor. Mai întâi m-am bucurat, dar cred că va cere referinţe, eu de unde să i le dau? După amiază, tata mi-a adus vestea cea cu adevărat bună: se caută un contabil la poştă. Ei, asta da! Aici mă pricep. Tata zicea că sunt bine plătit, fiindcă am bacalaureatul.

      Salariu bun, înseamnă nuntă în curând! Ah, ce m-au înviorat aceste cuvinte ale părintelui meu!

     

      - Claudia! Te-aştept, mai vii cu mine la cumpărături?

      - Am uitat, mamă, vin unde vrei tu! Am visat urât azi-noapte, parcă eram aici, dar voi nu mai eraţi, un adevărat coşmar!

      - Sfârşit -

     

© Copyright Diana Alzner
Comentarii (3)  
Ivan Vasarin
Miercuri, 11 August 2010, ora 18:59

Chiar daca nu ai mai scrie nimic, Diana - dar vei scrie in nestire1 - pentru "Praf minune" ai sansa sa nu fii uitata niciodata. As rade, as plage de fericire, sa fi scris asa o povestire.Sunt mandru de tine. Kostas Dinis

Diana Alzner
Joi, 29 Octombrie 2009, ora 15:04

Îmi pare bine ca ti-a placut.

cristian
Joi, 29 Octombrie 2009, ora 10:27

impresionant!original modul in care ai reusit sa unesti informatii disparate pe firul narativ al unei povesti...

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online