elefant.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Strada inocenţilor  -  ROV-27  -  În beci  -  Kamikaze  -  Interviul  -  Sfârşitul lunii  -  Trenul  -  Începutul  -  Hora Ielelor, Pensiune III  -  Luminile oraşului XXVIII  -  Un singur trup, un singur suflet  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Experienţă pecuniară  -  Gender X  -  Renaşterea...  -  Meduza (I)  -  Fântâna de iasomie  -  Visul  -  Macii  -  Omul invizibil  -  Luminile oraşului XXVI  -  Gustul libertăţii  -  Ultimul Paradis  -  Pescăruşul  -  Ultima eclipsă (II)  -  Copilul gheţii  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  La lumina...  -  Luminile oraşului II  -  Accidentul  -  O şansă pentru câţiva  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Pure Evil  -  Înger în oglindă  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Legendele Căutării (II)  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Fragmente de... viaţă  -  În vizită la psihiatru  -  Meduza (IX)  -  Damnarea numelui  -  Bodaproste  -  Alfa şi Omega  -  Nopţi albe, zile negre  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Joia neagră  -  Fragmentalism  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  Călătorie în spaţiu-timp


Fotografii

Fotografii
  Diana Alzner
Liber arbitru
Iza
Praf minune (III)
Praf minune (II)
În beci
varianta print

Diana Alzner



Publicat Duminică, 18 Aprilie 2010, ora 16:54

      Lorena Kalamara n-a dispărut şi din memoria mea. A căzut printre degetele răsfirate ale acestei lumi, dar din sufletul meu, care e o altă lume, nimic n-o va smulge vreodată. Nici nu este nevoie să mai privesc sutele de fotografii pe care i le-am făcut, clipe salvate; ea trăieşte dincolo de ele. Mi-o amintesc aşa cum era, stranie şi dulce, cu părul ei greu, arămiu, cu ochii căprui şi umezi. Şi nu sunt trist, deşi ar fi normal să fiu. Dar gândul că am fost cu ea e suficient ca să-mi ajungă toată viaţa.

      Ciudat, ne-am petrecut copilăria în localităţi foarte apropiate fără să ne cunoaştem, de parcă destinul ne-ar fi pregătit pentru marea întâlnire de mai târziu. E foarte probabil că am trecut unul pe lângă altul în port, unde acostau navele, sau la marile Sărbători ale Toamnei. Mi-o imaginez cum era atunci, o fetiţă în veşminte albastre, cu cristalul de recunoaştere fixat pe tâmplă, lunecând prin mulţimea pestriţă, prin haosul vesel al festivităţilor. Poate am stat umăr la umăr privind spectacolul de holograme, poate ne-am înghesuit amândoi să prindem un loc pe naveta de agrement, dornici să plutim pentru câteva clipe în imponderabilitate…

      Dar am cunoscut-o abia peste mulţi ani, pe când făceam fotografii pe malul mării. În lumina soarelui incandescent pielea ei prinsese luciri aurii, eşarfa îi flutura atât de nostalgic la gât, încât m-am încumetat s-o rog să se lase fotografiată.

      - Sigur, dacă doreşti, n-o să mă opun slujitorului unei arte străvechi…

      I-am mulţumit, dar n-aş fi îndrăznit să-i mai vorbesc. Însă ea râse:

      - Ştii ce ţii în mână? Da, chiar ăla!

      - Un aparat de fotografiat. E o marcă…

      - Nu, este un aparat de tăiat timp. Şi râse iar.

      Am zâmbit nedumerit.

      - Vino deseară la conferinţa fizicienilor, la Casa Ştiinţei, o să-ţi arăt ce e timpul.

      - Vin, dar de ce spui că am tăiat… timpul?

      - Nu asta ai făcut? Ai extras din uitare o felie de timp, o clipă anume; ai scos-o din timp, pe hârtia aceea, pe fotografie.

      Şi înclină capul şăgalnic, iar vâltoarea aurie a soarelui scăpătând i se răsfrânse în ochi.

      Păstrez imaginea aceea; a avut dreptate. E o clipă salvată din curgerea timpului…

     

     



     

      - Dragul meu, este o contradicţie ceea ce spui! Timpul nu curge. Curgere înseamnă mişcare. Ţi-am explicat de atâtea ori… Relativ la ce să se mişte? Există un singur peisaj temporal, absolut întins, ca şi cel spaţial. Orice moment este asemenea prezentului.

      Lorena programa maşina de gătit. Locuiam împreună de un an. Pământul fugise în jurul soarelui până ajunsese de unde a plecat, iar dragostea noastră supravieţuise.

      - Atunci de ce nu ne putem aminti viitorul?

      - Din motive de cauzalitate.

      - E cam obscură teoria ta! Ce mâncăm azi?

      - Nu ştiu. Rezultatul aparţine încă viitorului. Maşina dă rateuri când programez reţete vechi.

      - Ce-ar fi să mâncăm în oraş, mai târziu, iar acum să mergem dincolo, să stai lângă mine şi să-mi explici pe-ndelete încă o dată ce este timpul?

      - Nu pot, ştii că nu pot. Trebuie să finalizez lucrarea. Gordon mă exclude din echipă dacă întârzii!

      - Am impresia că Gordon stă la masă cu noi, sau, mai rău, că vine şi în pat!

      - Nu, dragule, dar ia uite câte mesaje am primit pe aparatul meu. Trebuia să stau la institut toată perioada. Peste un an acceleratorul trebuie să pornească.

      - N-am înţeles niciodată ce cauţi tu acolo. O femeie se ocupă de latura creativă, artistică, nu de ciocnirea particulelor. Pune-mi o cafea, te rog!

      - Dar este cât se poate de creativ, să ştii. Îmi place să combin lucrurile pornind de la zero.

      - Bănuiesc că asta te face să te simţi divină…

      - Nu râde! Uite cafeaua. E ca şi cum aş găti: iau un ingredient de aici, altul de acolo, le combin şi din unirea lor obţin ceva… Dar trebuie să-mi imaginez ce să folosesc, cum să combin, aşa încât, atunci când e gata, universul să-şi păstreze coerenţa.

      - Da, grozav, plăcinta universală! Aveţi grijă să nu o coaceţi prea tare, hm!

      - După ce-au păţit cei de la acceleratorul din Geneva la începutul mileniului, vom fi prudenţi. Toată lumea e cu ochii pe noi. De la Război încoace nu s-a mai făcut nimic în direcţia asta.

      - În afară de faptul c-au sărit puţin în aer, s-a mai întâmplat ceva ce nu s-a spus?

      - Cred că da, însă e mai mult folclor. S-au pierdut sursele, bazele de date au dispărut, probabil furate de Roşi.

      - Roşii sunt vinovaţi de tot! Mai pune-mi o cafea. Da’ ce se încerca atunci la Geneva?

      - Codrin, iubitule, să ştii că observ cum mă ţii de vorbă. Norocul tău că aş bea şi eu o cafea. Păi ce să încerce? Încercau să obţină particula fundamentală. De-o sută cincizeci de ani tot taie materia în căutarea particulei elementare; întâi s-a crezut că e atomul; l-au spart. Nu, că e protonul. Apoi au găsit mai multe feluri de particule subatomice. În anii două mii erau convinşi că quarcii sunt fundamentul materiei. S-a demonstrat că aceştia nu sunt identici. Cel care părea să corespundă cel mai bine descrierii de „particulă elementară” era bosonul Higgs; mai trebuia găsit.

      - Adică nu aveau decât portretul robot, ha, ha.

      - Întocmai.

      - Şi?

      - Şi mi se pare că l-au găsit, la naiba!

      - De ce „la naiba”?

      - Circulă în folclorul fizicienilor poveşti înfiorătoare despre ce s-a întâmplat acolo…

      - Oh, vreau să ştiu! Le-a făcut Dumnezeu „na, na” cu degetul?

      - Poţi să spui şi aşa. Nici nu ştiu cum să exprim… au trecut de partea cealaltă… au… au fabricat antimaterie?… sau ce era aia… Pe-o rază de două sute de kilometri pătraţi totul a dispărut, de fapt nu, a fost comprimat la dimensiunea de câţiva centimetri cubi. Geneva de azi nu e cea de atunci. Lumea a uitat odată cu războiul. Dar acum o sută de ani a fost bulversată toată comunitatea ştiinţifică.

      - Cum e posibil aşa ceva?

      - Au gâdilat temeliile realităţii, înţelegi? Nimeni nu putea să prevadă proprietăţile stranii ce vor decurge de aici. Codrin, am să-ţi spun un secret. Îmi stă pe inimă şi nu ştie nimeni. Promite-mi că nu te amuzi.

      - Depinde.

      - Fii serios. Pe mine cercetările mă duc spre o concluzie… absurdă. Sau revoluţionară? Nu ştiu. Tot căutând particula elementară, teoretic, am demonstrat că la nivel cuantic există un prag unde materia pare să dispară cu desăvârşire. Nu se mai poate vorbi de particule. Există însă o energie care construieşte bucle. Realitatea e făcută din bucle care interacţionează şi se combină pentru a forma reţele de spin. Ele poartă pe margini unităţi discrete de arie şi volum dând naştere spaţiului cuantic tridimensional… Uneori am impresia că aceste reţele construiesc însăşi reţeaua de spaţiu- timp… fiecare spin al reţelei seamănă cu o fotografie, o clipă îngheţată a universului…

      - Uşurel, că m-ai pierdut pe drum.

      - Scuză-mă. Rezumând, aş spune că fundamentul universului este o energie.

      - E grav?

      - Ha, ha! Da, domnule Ignoranţă, e foarte grav! N-a mai spus-o nimeni până acum. Decât filosofii idealişti…

      - Să sper că te paşte un Nobel?

      - Sau hohotele de râs ale savanţilor. Mă gândesc că orice astfel de reţea de spin are potenţialul de a evolua în infinite noi reţele, fără să lase o vagă urmă a cauzalităţii… Pe-urmă mi-am dat seama că trebuie să ataşez teoriei mele noţiunea conurilor de lumină a lui Einstein, adică să introduc noţiunea de cauzalitate. Dar o reţea de spin reprezintă universul; în mecanica cuantică lucrurile rămân doar probabile până când apare un observator care să le perceapă… Cine se poate situa în aşa fel încât să fie dincolo de marginea universului şi să privească peste umăr? Cum poate Universul să existe dacă nu este văzut?

      - Păpuşa mea, cu părere de rău, nu pricep!

      - Codrin, eu pot demonstra ştiinţific faptul că Dumnezeu Există. El vede Universul.

      - Bun. Ai reuşit să-mi dai fiori. Nu prea sunt fiorii pe care-i aşteptam de la tine. A sunat clopoţelul, e gata mâncarea.

     

      - De fapt ce ai vrut să găteşti?

      - Aproape chiar ce se vede. Cât despre felul trei, ar fi trebuit să fie o surpriză… E o reţetă din cartea bunicii tale; se numeşte „Scrisoare de dragoste” şi este o prăjitură cu albuş de ou şi nucă prăjită şi măcinată. Dar cum spuneam, reţetele vechi, rareori arată prezentabil.

      - Poate că e bună, ce contează cum arată? Pot să încep cu ea?

      - Nu.

      - Săraca bunica! Ce vremuri au trăit cu războiul, criza care nu se mai termina, dictatura, revolta şi restauraţia. Nu mai ştiau cine cu cine se bate şi pentru ce. Mâncare puţină, apa potabilă un lux, dezastre ecologice, clima destabilizată. Mă întreb ce anume le-a dat forţa să meargă mai departe.

      - Ai mei aveau o vorbă pe care o tot repetau ridicând un deget: „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce”.

      - Supa este foarte gustoasă.

      - Mă bucur. În ciuda a ceea ce se spune, dictatura a fost necesară, Codrin. Altfel Pământul ar fi ajuns Ţara Bandelor şi Găştilor. E ciudat ce putere are încă asupra noastră creierul reptilian.

      - Da. Reptila din mine mă face să doresc atât de tare o bucată din prăjitura aia.

      - Poftim, nu te dezlănţui!

      - Oh, e grozavă! Gustă şi tu. Dacă stau să mă gândesc, cum să n-o ia oamenii razna când natura însăşi înnebunise? Lorena, iubito, mai vreau!

      - Serveşte-te singur. Crezi că dacă provoci anarhie, dai jos guvernele, omori necunoscuţi pe stradă şi vandalizezi magazinele se vor potoli uraganele? Au să înceteze revărsările de ape, ploile sau cutremurele?

      - Ei, nu asta am vrut să spun. În tot răul şi-un bine: acum se gândesc de două ori când proiectează ceva dăunător vieţii simple şi naturale. Nu-mi dau seama cum de jucăria aia a voastră are voie să zbârnâie acolo sub pământ.

      - N-avem încotro.

      - Hop şi noi! Ne trebuie un accelerator de particule, fiindcă ne chinuieşte întrebarea abisală „a fi sau a nu fi”.

      - E mult mai mult decât „o întrebare abisală”, domnule. Chiar nu pricepeţi că trebuie să găsim o modalitate de a părăsi Terra? Nu vedeţi că e totul compromis?

      - Ce-are acceleratoru cu naveta spaţială? Uite, na! Marte este exploatat, coloniile miniere îşi fac treaba. Troienii lui Jupiter sunt bine merci călăriţi de antreprenorii economici cu viziune. Am ascultat la ştiri că în doi ani minele de acolo ne vor trimite metale rare şi uraniu.

      - Îmh, iar între timp băieţii de la Nasa vor terraforma planetele sistemului solar, vom avea şi spaţiu suficient şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, nu-i aşa scumpule? Din păcate, multă lume gândeşte ca tine, fie pentru că aşa li se spune, fie pentru că nu se interesează…

      - Luminează-mă, om de ştiinţă, zeiţă a particulei primordiale!

      - Ai mâncat suficientă prăjitură. Păi hai să-ţi explic: cine crede că vom putea coloniza spaţiul cu amărâtele astea de navete care se târăsc prin sistemul solar, e un copilaş naiv. Cine crede că vom cuceri galaxia cu mult visatele fregate galactice care vor zbura cu zece la sută din viteza luminii, habar nu are de distanţele spaţiale. Soluţia este în plierea spaţiului. Iar asta, fizicienii ăştia cu întrebările lor abisale o vor face. Ai înţeles?

      - Da, iubire, cum să nu, te rog rămâi puţin nemişcată să iau aparatul. Tu, prăjitura şi cu maşina de gătit formaţi o imagine devastatoare.

     

     


     

      Trebuie să-mi iubesc subiectul pentru ca să pot realiza o fotografie bună, fiindcă fotografia comunică ceva despre mine, nu doar despre realitatea din jur: vorbeşte despre pasiunile mele, despre felul în care eu văd lumea, adică o felie din acest Univers. Şi eu sunt reflector, un dumnezeu mai mic, mai limitat; prin faptul că văd, fixez o mică porţiune din lumea instabilă şi în continuă vălurire în care trăiesc.

      Lorena m-a ajutat să mă înţeleg. De asta o iubesc.

      În general, fotografiez ceea ce îmi stârneşte surprinderea sau curiozitatea, spontan, fiindcă o fotografie bună se face cu sufletul. Încerc să transmit celor care nu sunt aici sau celor care nu ştiu să vadă, emoţia ce mi-a trezit-o o imagine.

      Imortalizez. Lorena spunea că „salvez” clipe, că le „decupez” din textura timpului. Cred că e acelaşi lucru.

      Mă gândesc uneori la Joseph Niepce, fizicianul care a fixat o imagine pe o placă metalică. Se considera pictor; un pictor ce picta cu lumină. Pentru ca să se impresioneze, plăcuţele trebuia să fie lovite de lumină câteva ore într-o zi senină. Dar din soarele acelei zile nu pare să fi rămas nimic. Imaginea lui Niepce e o poartă temporală spre un capăt de stradă de acum trei secole. Se pot observa în aerul ceţos clădiri fantomatice, clădiri construite din vânt, aşa cum le vezi într-un vis sau scufundate pe fundul oceanului după o calamitate… Zidurile par buretoase, cu pori ca de cretă, cu ferestre adânci şi acoperişuri strâmbe, unduitoare. Dincolo de ele se deschide larg orizontul, ca un braţ al neantului gata să te cuprindă.

      Puterea imaginii este atât de mare, încât trăiesc impresia că sunt acolo, chiar acolo. Poate că Niepce a reuşit ceea ce îmi propun şi eu de fiecare dată: să fotografiez nu doar ce se vede, ci şi ceea ce îmi imaginez eu despre un subiect. Vreau să transpun în imagine ceva din sinele meu profund. Vreau să mă imortalizez. Asta m-a făcut să mă gândesc la dorinţa noastră reptiliană de-a supravieţui cu orice preţ, indiferent de sacrificiu. Pentru că instinctiv, asta suntem înclinaţi să facem; abia după câteva clipe intervine gândirea raţională şi schimbă câte ceva… Când fac poze încerc să nemuresc o parte din mine. Ştiu că voi muri, dar măcar o bucăţică să fie salvată.

      Lorena spunea că Cineva ne priveşte. Poate că Cineva face poze, iar lumea, mediul nostru este doar un material sensibil pe care noi, lumina, ne înscriem urmele, îl impresionăm.

      Până nu suntem văzuţi, nu rămânem fixaţi.

     

     


     

      Spre seară, briza avea culoarea ambrei. Lorena însăşi părea o plăsmuire de soare şi miere lichidă. Plaja îngustă şerpuia până departe, între peretele de beton şi apa verde, cristalină, fără odihnă, a mării. Cartea din care ea citea era o pată de alb imaculat ce-i răsfrângea lumina pe obraz. Lumina curgea din carte, în sus, imponderabilă ca gândul.

      - Ce citeşti?

      - E un mare poet din tinereţea străbunicii. Nici nu-ţi vine să crezi că pe vremea aceea oamenii erau capabili să simtă aşa… Ascultă: „Fiecare secundă nouă este un jaf al amintirii…” Asta e fizică pură!

      - Iubito, poate că Einstein avea dreptate când spunea că „imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea”.

      - A mai spus cineva că nimic nu s-a materializat fără a fi mai întâi imaginat…

      - Atunci care este momentul când lucrurile încep să existe? Când le gândim, sau când le dăm consistenţă materială?

      - Hai, Codrin, nu mă abate pe teritoriul filosofiei. Eu nu ştiu decât fizică, dar nu pot să nu constat că există un punct în care toate ştiinţele par să conveargă, un punct ce le atrage ca o gaură neagră. Mă întreb dacă viitorul într-adevăr erodează trecutul…

      - Aşa cum marea a erodat plaja asta în ultimii o sută cincizeci de ani. Ştiai că sub apă sunt hotelurile staţiunilor de atunci? Se spune că Fluviul avea la nord o deltă bogată unde se ramifica în trei braţe principale şi zeci de canale.

      - Păcat!

      - Parcă erai o adeptă a Roşilor; ziceai că fără ei rămâneam o lume a dezordinii… Dar fără demersurile Verzilor azi nu se mai putea respira pe Pământ…

      - Demersuri? Vrei să spui terorism. Terorism ecologic, da, dar tot cu violenţă.

      - Fetiţo, nu se mai putea altfel.

      - Minunat! Acum dezvoltarea tehnologică s-a dat înapoi cu o mie de ani. Uită-te la orizont; ce vezi? E o corabie cu pânze, da? Mulţumesc, preferam un vapor. Aş fi stat acasă încă o săptămână, dar trebuie să plec poimâine, ca să am timp să ajung cu trenul la institut. Avionul este o excentricitate acceptată doar în cazuri extreme.

      - Mie mi s-au părut destul de echilibrate deciziile lor. Orice-ai spune, acceleratorul tău iubit există.

      - Fiindcă au mare nevoie de el. Verzii nu pricep că nu se poate dezvoltare fără sacrificiu. Nu se poate dezvoltare fără consum. Este trist, dar firesc să se ajungă în timp la o secătuire a planetei…

      - Acum s-a rezolvat într-un fel. Şi mineritul spaţial e doar la începuturi. Pune cartea jos, mai bine lasă-mă pe mine să stau cu capul în poala ta. Uite aşa! Poţi să-mi mai spui o dată povestea exodului? Te-aş asculta o veşnicie.

      - Profitorule! Păi, ziceai că mineritul spaţial este la începuturi… În cincizeci de ani vom fi total dependenţi de resursele provenite din spaţiu. Vor exploata asteroizii din centura Kuiper; sunt munţi întregi de fier, aur şi platină. Cometele conţin apă. Avem şi materie organică în asteroizii de tip C. Vor înhăţa bolovanii spaţiali cu lasouri gravitaţionale. Pe-urmă se vor muta cu mineri cu tot pe asteroizi. O să vedem mici colonii ca petele de mucegai presărate pe spinarea asteroizilor mai arătoşi. Nu vor renunţa la ideea cu terraformarea planetelor şi vor începe cu Marte, desigur.

      - Asta când o să fie?

      - Vrei date exacte, ha, ha! Stai să mă concentrez… Prin 2213.

      - Peste mai mult de-o sută de ani?!

      - Mda. Aşa cum am învăţat din istorie, coloniile îşi vor cere independenţa. Cu alte cuvinte va fi iar un război, specia umană nu poate trăi prea mult fără asta… Când se vor linişti apele, îşi vor aminti că de fapt doreau să colonizeze spaţiul. Atunci, după încă o sută de ani, au să trimită misiuni spaţiale pe exoplanete. În circa un secol vor pune stăpânire pe alt sistem solar.

      - Am pierdut şirul. În ce an am ajuns?

      - Anno Domini 2400 la final.

      - Oh!

      - Întocmai. După ambiţia satisfăcută a cuceririlor spaţiale, cum este de aşteptat, va fi un…

      - Război.

      - Ai ghicit! Coloniştii de pe exoplaneta X, îşi vor declara independenţa faţă de pământeni. Dar iată, avem un Imperiu Galactic incipient…

      - Ce urmează?

      - Mă gândesc serios la un nou Mesia. Cel vechi a întârziat prea mult cu a doua venire.

      - Devine palpitant!

      - Pe o mică planetă neînsemnată se va naşte un copil ce va schimba cursul istoriei. Cuvintele sale vor trezi în inimile semenilor dorinţa de a-şi provoca destinul, de a-şi cunoaşte fraţii galactici întru inteligenţă. Una după alta lumile vor cădea cucerite de forţa charismatică a îndemnului său. Toţi vor ridica braţele invocând fraţii mai mari să se arate din cotloanele Universului.

      - Hm…

      - Două sute de ani se vor înregistra noi şi noi adepţi. Noua Biserică Universală va înflori. Apoi însă, inevitabil, vor apărea schisme religioase, mai ales că acest Prim Copil Mesianic, plecat el însuşi în căutarea inteligenţei de natură non-umană, nu se va mai întoarce în veci. Dar credincioşii vor continua să prorocească apropiata sa revenire şi îl vor aştepta câteva mii de ani…

      - Ce plictiseală!

      - Nicidecum! Oamenii vor renunţa la terraformarea planetelor, va fi mai eficient să ocupe altele bune-gata, descoperite în lungile călătorii după fraţii galactici. Coloniile umane se vor înmulţi atât de mult, încât Imperiul îşi va pierde coerenţa şi se va dezintegra. Pe la anul 4123 regatele, republicile, micile imperii vor pluti în cosmos ca sporii împrăştiaţi ai mugegaiului.

      - Data trecută când mi-ai povestit, ziceai ceva şi de roboţi.

      - Uite, acum! La sfârşitului anului 5000 vor înţelege cu toţii că oamenii nu vor mai putea trăi uniţi sub acelaşi sistem politic. Distanţele vor fi prea mari. În unele lumi vor izbucni conflicte religioase îndreptate împotriva inteligenţei artificiale, o adevărată ofensă adusă Copilului Mesianic. Au să apară mici lumi cu idei radicale, unde tehnologia de orice fel va fi renegată şi distrusă ca manifestare satanică. Orice asemănare cu ceea ce au făcut Verzii tăi, e pur întâmplătoare…

      - Fără aluzii! Zii mai departe.

      - Fizicienii, Mari Maeştri ai Întrebărilor Abisale, vor descoperi gaura de vierme. Abia de acum încolo vor putea să străbată distanţe cu adevărat galactice. Au să existe voci care vor spune că Portalul este darul făcut de la mare depărtare chiar de Copilul Mesianic. Apar noi teorii cu privire la formarea universului, a spaţiilor paralele, a spaţiilor cu mai mult de patru dimensiuni… Ştiinţa face progrese inimaginabile. Oamenii seamănă tot mai puţin cu ei înşişi. Pe iubitul nostru Pământ începe o nouă epocă glaciară. Ultimii rezidenţi fug în locuri mai bune. Şi se împrăştie tot mai departe şi mai departe, iar timpul se lăţeşte odată cu fuga lor.

      După cincisprezece, douăzeci de mii de ani, glaciaţiunea ia sfârşit. O navă cercetaş independentă regăseşte Planeta Mamă. Călătorii sunt cuprinşi de mirare când, dintre ruinele oraşelor, scot la iveală vestigii umane. Internetul universal de mare viteză îi lămureşte. Dam Prior, comandantul micii nave, descoperă o bazilică imensă în care se practica un cult străvechi, total necunoscut. Deasupra altarului somptuos se înalţă o cruce imensă de marmură cu un om ţintuit pe ea. Nu ştie nimeni cine este.

      Dam Prior se încoronează rege al Terrei.

      Explozia unei supernove sau ciocnirea cu o altă galaxie sau o gaură neagră ce se deplasează vor pune mari probleme de supravieţuire unei părţi a civilizaţiei umane. Vor fi momente când totul va părea pierdut. Apoi se vor ridica iar din propria lor cenuşă, ca pasărea Phoenix . După sute de mii de ani vor atinge centrul galaxiei. Vor stăpâni Calea Lactee şi se vor pregăti să zboare mai departe. Nu vor mai şti de poetul din care ţi-am citit azi, nu vor mai vorbi niciuna din limbile de care noi să fi auzit, poate nici nu vor mai iubi sau urî cum o facem noi. Poate vor supravieţui contactului cu alte inteligenţe, cu Fraţii întru Inteligenţă pe care i-au căutat şi invocat atât de mult cândva. Sau poate Aceia, obişnuiţi să se afle în vârful lanţului trofic, îi vor devora pur şi simplu pe bieţii oameni naivi.

      Indiferent ce va fi, cine va triumfa, după alte miliarde de ani îşi vor da seama că universul e tot mai rece şi mai mare, prea mare. Luminile stelelor se vor stinge una câte una. Şi vor agoniza cu toţii mult timp. Sau, dacă de fapt ne aflăm într-un multivers format din o mulţime de universuri, ar putea migra… Eu însă cred că tot ce are un început, trebuie să aibă şi un sfârşit. Oamenii vor dispărea ca specie. Tot ce-au visat, tot ce-au sperat, tot ce-au construit se va nărui. Doar ceea ce e dincolo de atingerea timpului poate fi veşnic.

      - Data trecută n-ai avut un final atât de pesimist.

      - Probabil am fost într-o dispoziţie mai romantică… Dar acesta este adevărul.

      - E dezarmant! Deci toată această „struggle for life” a fost inutilă…

      - Poate că nu… Poate că totuşi există o bancă de date…

      - O ce?

      - O memorie a materiei. Mă gândeam acum ceva timp la un fizician care încă din secolul trecut a demonstrat că dispar bucăţi din Univers, înghiţite de găurile negre.

      - Găurile negre m-au fascinat şi pe mine…

      - Le zice „negre”, dar cred că înăuntru sunt de fapt foarte luminoase… Conţin comprimată toată lumina pe care au absorbit-o şi care, odată ce-a atins orizontul evenimentelor, nu mai are scăpare…

      - Ce orizont?

      - Aşa se numeşte graniţa de la marginea singularităţii, cea dincolo de care nu există întoarcere.

      - Singularitate?

      - Cum să spun… e chiar centrul găurii negre. Imaginează-ţi un punct cu volum ce tinde spre zero şi masă ce tinde spre infinit. Absoarbe nu doar materia din preajmă, ci şi reţeaua spaţiu-timp.

      - Pare să fie Iadul!

      - Sau baza de date a lui Dumnezeu. Hawking! Aşa îl chema pe fizician. El a demonstrat că ceva totuşi scapă din gaura neagră, un fel de radiaţie care conţine informaţii referitoare la tot ce conţine ea, tot ce-a înghiţit… Deci informaţia rămâne într-un fel de memorie a materiei. Mda… existau speculaţii… că Universul ar fi un calculator cuantic…

      - Gata! M-ai omorât! Admiră apusul.

     

     


     

      Cum ar fi să ştim când este pentru ultima oară că facem un lucru? Cum ar fi fost să fi ştiut că acea după amiază avea să fie ultima petrecută cu Lorena?

      A doua zi în zori a mormăit în aşternut că are poftă de fructe. Lumina jucăuşă a dimineţii filigrana perdelele. M-am ridicat încet să n-o trezesc de tot. Piaţa era aproape. Grădinarii mediteraneeni probabil că tocmai îşi deschideau tarabele.

      N-am stat prea mult. Am mai târguit peşte proaspăt, ulei de măsline, brânză de capră, un vin alb. Mă gândeam să-i gătesc ceva cu mâna mea, fără maşină, aşa cum făcea mama pe vremuri.

      Când m-am întors, soarele învăpăiase deja toate ferestrele vilei albe. Am rămas pe alee orbit: ceva subtil se modificase de când plecasem. Atunci am auzit înăuntru ţipătul şi am trăit un presentiment îngrozitor. Am alergat pe scări.

      În uşa biroului Lorena tremura şi plângea. Mi-a arătat ieşirea din spate:

      - Mi-a luat aparatul personal! Am pierdut toată munca…

      Am ţâşnit în urma hoţului. I-am văzut tricoul negru alergând printre pomii din livadă. Fără să stau pe gânduri, am tras. Da, am o armă. Pentru că sunt un Verde, dar asta nu are nicio relevanţă raportat la mine şi Lorena.

      N-am mai făcut niciodată aşa ceva; să omor un om, vreau să spun. Sunt paşnic, chiar dacă sunt Verde. Dar în memoria aparatului era tot ce gândise femeia pe care o iubesc, erau toate visele ei despre particula primordială, despre plierea spaţiului şi memoria Universului. Era sufletul ei acolo. Cum să fi lăsat să i-l fure?

      Am recuperat aparatul, am calmat-o pe Lorena. Apoi am preparat un ceai chinezesc original, am servit-o şi am aşteptat să-şi revină.

      - Astăzi pleci la institut. am rostit cuvintele necesare, dar care mă dureau aşa de rău.

      - Da, e cel mai bine aşa. a fost de acord.

      - Aseară, pe canalul de ştiri… au vorbit despre testul de la accelerator. Au prezentat echipa lui Gordon; erai şi tu, cred că aşa te-a găsit. Era un Verde fanatic.

      Lorena m-a cuprins cu braţele şi-am simţit-o încă tremurând, pe pieptul meu. Am strâns-o tare, tare de tot, deşi nu ştiam că e pentru ultima oară.

     

      În aceeaşi seară, după ce ne-am despărţit pe peronul gării centrale, m-am întors acasă şi am îmbrăcat hainele pe care le port când mă ocup de grădină. Am luat vâslele şi le-am dus la barcă. Apoi m-am întors după cadavru. L-am înfăşurat într-o velă învechită şi decolorată ce zăcea de ceva vreme în magazie. L-am urcat şi pe el în barcă şi am vâslit spre larg.

      Acel Verde ar fi putut fi viaţa mea liniştită alături de Lorena, dar eu am ales să-l ucid. Am fixat faptele în această matrice.

     

      După două săptămâni, foarte de dimineaţă, între orele trei şi patru, Pământul s-a mişcat. Locuitorii din Vest relatează că au fost văzute aurore boreale jucând pe cer. Apoi s-a simţit o vibraţie profundă. Unii povestesc că rude moarte de mult au fost zărite prin preajmă, ca într-o transmisie de televiziune de proastă calitate.

      Eu n-am remarcat nimic din toate acestea; ştiu doar că am sărit la fereastră şi-am strigat-o pe Lorena dintr-o pornire iraţională… Cum am putut s-o las să plece?! Dacă pierdea aparatul, ar fi rămas cu mine.

      A doua zi, canalul de ştiri era ocupat în întregime cu veşti halucinante despre experimentul de la accelerator. Se spunea despre radiaţii periculoase, despre micro găuri negre ce deja devorează zone ale Europei, despre schimbarea polilor magnetici… S-au dovedit a fi doar zvonuri, dar aria în care fusese acceleratorul a dispărut.

      Am ştiut atunci că Lorena nu se va mai întoarce. Am înţeles că într-un fel inexplicabil teroarea din imaginea lui Niepce a ajuns la mine, cu lumina ei cenuşie, unduitoare şi rece.

      Şi mă tot gândesc la ce mi-a spus unul din cei mai mari fizicieni ai timpului nostru, Lorena Kalamara, că poate există o bancă de date universală, că nimic nu se pierde de fapt… Că există un Loc unde Totul este salvat, fiindcă Universul este un calculator cuantic sau pentru că există Dumnezeu care ne vede şi ne fixează…

     

© Copyright Diana Alzner
Comentarii (4)  
Diana Alzner
Joi, 27 Mai 2010, ora 20:04

Îti multumesc pentru mesaj.

Florin
Miercuri, 26 Mai 2010, ora 22:05

tulburator ! imi place mult !

Diana Alzner
Duminică, 16 Mai 2010, ora 10:39

Va multumesc.

andrei
Joi, 13 Mai 2010, ora 12:51

Bine scrisa,subiect interesant ,continua...

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online