evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Altă Poveste(?) modernă  -  Meduza (IV)  -  Luminile oraşului XIV  -  Tahiji  -  Meduza (XII)  -  Vatmanul - Purificarea  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Gri şi roşu auriu  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Poveste de culcare  -  Luminile oraşului II  -  Melodia care nu se aude  -  Gustul libertăţii  -  Nebunii lui Arrianus  -  Cerc la persoana întâi  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Jeopardy  -  Parte din mintea ta  -  Războiul  -  O nouă zi  -  Factorul "Haos"  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Mărturisirea lui Abel  -  Furnizorul de vise  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Mamă de duminică  -  Omul apropiat  -  Extratereştrii alienaţi  -  Prima pagină  -  Pulbere de stele  -  Fotografii  -  Nevastă rea  -  Damnarea numelui  -  Nebunul  -  Meduza (III)  -  Vânzatorul  -  Diamantul  -  Talent  -  Imdiola  -  Poetul cerşetor  -  Cioara  -  Povestire  -  Poveste de mahala III : Foamea!  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  În tren  -  Hora Ielelor, Pensiune III  -  Citadela Asociaţiei  -  Mărire şi decădere  -  Epsilon


Interviu inedit cu Leo Butnaru

Leo BUTNARU: "CRED C

Angela Baciu



Publicat Duminică, 6 Septembrie 2009, ora 10:06

      – D-le Leo Butnaru, ne cunoaştem, cred...de aproape 17 ani, dar este pentru prima dată când reuşim să realizăm un interviu, vă multumesc. Să începem cu ...începutul: ne întoarcem în timp şi vă rog să povestiţi cititorilor noştri cum a început scrisul, de unde a venit, unde aţi publicat prima dată…

     

      – De 17 ani?... Din secolul trecut… În ultimul timp, ce repede mai trec secolele!… Ca să nu mai vorbim şi de veacul bietului om…

      Cred că poezia mea nu a început cu scrisul, ci cu… înscrisul meu pe orbita ei – dacă e să ne amintim de unele vagi noţiuni din geometria şcolară despre poliedre cu vârfurile situate pe suprafaţa unei sfere. Vorba e că poezia îmi secunda preocupările de copil, acaparat de mai multe genuri de artă, pe care, autodidact, încercam să le practic. Ei bine, că desenam – era, incontestabil, şi meritul şcolii, dar intenţiile mele de a picta (acuarele, apoi ulei, şedinţe en plein air), cele de a sculpta (m-am apropiat de configuraţia unui urs din lemn, însă prea multe crestături de briceag adunasem pe degete pentru un lucru atât de neînsemnat!), de a modela măşti în tehnică papier-mâché (formă din argilă, lipituri din mii şi mii de fărâme de ziar, sugative, caiete de elev ,,casate” sau pur şi simplu…sacrificate pentru lucruri mai… importante; nu e aşa că arta cere jertfe?) – deci, aceste şi alte intenţii ţineau de o autodidaxie ingenuă, ceea ce însă nu exclude că ele toate erau nu că secundate de poezie, ci chiar – impregnate de ea. Plus că nu eram străin de muzică, fiind protagonistul care evolua în show-uri elementare pe scena şcolii sau cea a clubului sătesc… Adică, trăiam într-o atmosferă artistică pe care eu însumi mi-o râvneam, dar făceam ceea ce reuşeam, însă nu prea multe, totuşi, – fără şcoală specială nu înveţi pictură sau sculptură, nu diversifici tu chipurile lumii cu măştile tale papier-mâché, astfel că, rând pe rând, am abandonat aceste îndeletniciri artistice „costisitoare”, rămânând la fila de hârtie şi la creion, pe care şi cu care aveam să însăilez dintâile-mi versuri. Însă, până la ele, am trecut printr-o perioadă de... publicist: pe la 13-14 ani, am început să scriu la ziarul raional din Sângerei (pe atunci, „rebotezat” Lazo) despre unele întâmplări – negative ! – din comuna mea natală Negureni. Era ca şi cum un ieduţ naiv nărăvea să împungă cu corniţele sale ditamai... putere sovietică! Emendate de redactorul Nagacevski (îmi trimitea scrisori de îndrumare şi încurajare), câteva texte au şi fost publicate. Iar unul, apărut în ofciosul republican ,,Moldova socialistă”, l-a săltat din post pe şeful de magazin, învechit în rele... Uite asta ispravă, uite asta putere!...

      Iar poezia avea să vină cu vreo doi ani mai târziu şi, din câte îmi aduc aminte, primele versuri le-am scris undeva pe strada Abrupta, mai sus de actualul circ din Chişinău, unde stăteam în gazdă la familia Duca – de la 80 de kilometri depărtare, venisem să-mi urmez clasele superioare la şcoala medie „Ion Creangă din Chişinău.

      Iar primele poeme le-am publicat în primăvara anului 1967 în ziarul republican „Tinerimea Moldovei”. Eram în preajma absolvirii şcolii medii, deja în comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei. Astfel, aş putea spune că am trăit stări fermentative... general-artistice de diverse durate, care aveau să se sintetizeze în poezie. Erau stările când în firea junelui, debutantului, se întâmpla, parcă, o dezlegare întru formocreaţie, pentru ca ideile (câte le avea) şi sentimentele (acestea mai... multe) s

Angela Baciu ºi Leo Butnaru - Trenul Regal (Iaºi)
ă obţină contur şi pulsaţii poetice, în general, şi de metaforă sau oarecare detaliu plastic, zis literar, în particular. Şi poate chiar... personal şi individualizant.

     

      – Cum era viaţa de atunci? Cea culturală, politică, dar mai ales socială?

     

      – Într-o anumită măsură, am ,,re-înfăţişat-o” în romanul memorialistic ,,Copil la ruşi”, publicat anul trecut la editura bucureşteană Ideea europeană. Mi-ar fi greu să condensez într-un răspus pentru revistă ceea ce am depănat pe zeci şi zeci de pagini, astfel că mă voi rezuma doar la câteva idei, care nu m-ar viza doar pe mine, ci şi pe mai mulţi scriitori basarabeni care au debutat acum circa patru decenii.

      Oricât de înzestraţi cu har am fi fost, ca şi cum „programaţi” de înnăscut, de ereditar, în precarele condiţii culturale rurale, în şcoli cu dascăli nici pe departe dezmorţiţi după şocurile ideologice staliniste, în acele condiţii sociale, când conştiinţele erau, pur şi simplu, contuzionate, noi nicidecum n-am fi putut să ajungem, ca debutanţi, ca tineri scriitori, mai deplini, mai împliniţi, mai d e z v ă l u i ţ i în măsura potenţialităţii artistice „embrionare” pe care o codificase destinul în fiecare dintre noi. Ne revelam în situaţii ciudate, ca şi nefireşti pentru descoperirea şi afirmarea talentelor, fără a nu le deruta, a nu le perverti, a nu le – pur şi simplu – strâmtora în strădania de a intui şi de a urma cât mai „corect” perspectivele datului natural, căruia unii îi spun şi dumnezeiesc. Din acest motiv, când unii dintre noi se gândesc la juneţile în care se dezvăluiau ca scriitori, se întâmplă să aibă jenantul sentiment că – parafrazându-l pe Montaigne – au prihănit cinstea măiestriei lor cu acele „uşuratice încercări şi jucării pe care izbutise a le înfăptui”. Bineînţeles, în alte situaţii – de oarecare normalitate culturală, de contemporanietate la zi, să zic, de nivel educaţional corespunzător, de acces necenzurat, nepoluat la bibliotecă şi la viaţă artistică (literară, teatrală, expoziţională, muzicală etc.), – fiecare dintre noi ar fi fost altcumva, iar unii – chiar (cu totul) altcineva, spre mai bine, spre mai împlinit, spre mai personalizat.

      În ce mă priveşte, am avut şi am senzaţia că sunt maturul care se caută pe el, cel din juneţe, parcă vrând a relua, în sens just, firesc, un traseu ce nu ar fi trecut prin aberanta epocă – cacofonică – a comunismului vulgarizant, derutant, umilitor întru devenirea omului ce ţine la demnitate şi faptă de care este în stare.

     

      – Odată ce aţi amintit despre domeniile Mnemosinei, despre romanul memorialistic „Copil la ruşi”, vă rog să vă referiţi anume la ceea ce s-ar numi scrisul, literatura ca memorie şi experienţă.

     

      – Mă surprind a constata în tot mai multe ocazii (şi... texte) că literatura pe care o scriu (indiferent de genul în care „mi se întâmplă” ea) este, „palpabilă”, nutrită de experienţă şi memorie, astea – în imanentă capilaritate şi compatibilitate cu senzaţia vitalităţii (şi esteticii) pe care mi le oferă prezentul, contemporaneitatea. Or, chiar prefer, discret (faţă de mine însumi!) o atare modalitate de scriere, experienţa şi mnemonica presupunând, fireşte, şi o densă filiaţie informaţională, livrescă – aceasta e una din componentele de care, vede-se, nu voi putea face abstracţie niciodată. Nici nu doresc să fac... E o metodă ca de la sine – metoda recurenţei la informaţia anterioară, fixată în memorie, fişier clasic (celebra lădiţă; sertăraşul!) sau – iată – ,,nesăţioasele” fişiere ale computerului. Aşa mi se întâmplă totdeauna când caut conexiunile optimale (n-aş exagera dacă aş spune că am impresia că şi ele, aceste – viitoare! – conexiuni „mă caută” pe mine); deci, conexiuni verosimile ca structură/ ţinută stilistică „nefisurată, nefragmentată” între mesajele pe care mi le pune la dispoziţie instantaneu memoria sau cele pe care le fixasem în diverse fişe, disponibile şi ele ad hoc (tot memoria îmi spune unde să le caut; dar şi practica clasificării prealabile de cartotecă), gata, cum s-ar spune, a se relaţiona înde ele în virtutea afinităţii informaţionale (temă/ subiect), ceea ce le poate oferi organicitate sintactică – la nivel de integritate a textului –, în care se întâlnesc şi se consolidează ca modalitate particularizantă de asociere structurală.

      Astfel că literatura presupune şi o infinitudine de corelaţii cu tine însuţi, ca autor. Uneori îţi zici: păcat că nu le voi încerca/ epuiza (!) niciodată în autopredicaţii ca experienţă propriu-zisă a existenţei şi creaţiei... Însă, tot aici, s-ar ivi şi un pericol: dacă eşti obsedat prea mult de şansele care ţi-au scăpat, tot privind îndărăt spre, deja, absenţa, spre ireversibilitatea lor, ai putea avea ne-şansa de a nu vedea la timp şansele care vin spre tine din ziua de mâine; fireşte, şi din propriul tău spirit, din permanenta lui stare de contemporaneizare, de… actualizare.

     

      – Ar fi în aceste mărturisiri şi o atingere cu ceea ce s-ar numi metoda sau – metodele de creaţie ale lui Leo Butnaru?

     

      – În ce priveşte poezia, nu ştiu în ce măsură şi cum s-ar putea vorbi, mărturisi de vreo metodă anume, de creaţie… Poezia mi se pare a fi însăşi… antimetoda. Este imprevizibilul, surpriza care ţi se întâmplă …

      Şi totuşi, dacă e să-mi explic, pe cât e posibil a face aşa ceva în acest domeniu al subiectivităţii sui generis, metoda de creaţie sau, când e cazul, de elaborare a eseurilor din volumul Şlefuitorul de lentile şi mai ales din cel intitulat A opta zi/ Cosmograme, ar fi de constatat că textele respective ţin de linia imprevizibilităţii, a surprizei născătoare de plăcere că, iată, în libertatea creaţiei, subiectele, ideile, metaforele, procedeele stilistice „se jinduiesc” reciproc, se găsesc, se întrepătrund „firesc”, dar – îţi spui, nu fără temei – altfel, decât în cazurile în care ar fi fost anume programate; nu unicul registu, ci registrul de bază în ordinea în care „ţi se” dezvăluie e cel al compatibilităţii în care ele se relevă unele pentru celelalte. Dar fără a depista cu certitudine întâmplările acestor modalităţi de creaţie, te mulţumeşti a-ţi spune că, da, există, o fi existând o logică interioară a conceperii şi întrupării eseurilor respective, precum, în genere, a operelor literare – o logică posibil de intuit sau de presupus (într-o anumită măsură), însă mai există şi un alt registru imposibil de elucidat – cel al logicului sau alogicului ce ţine de subliminal, ca un complex de condiţionări şi acţiuni mai profunde şi mai tainice, astea toate întrunindu-se, întrepătrunzându-se ca o justificare existenţială, ideatică şi deopotrivă estetică.

     

      – Referindu-se la eseurile dvs., unii exegeţi au remarcat erudiţia inserată în text şi subtext.

     

      – Îndrăznesc să cred că am o predispoziţie creativ-euristică, de aflare a noutăţilor ideatice (nu de puţine ori… antice). Astăzi e de neimaginat un scriitor adevărat care să nu ,,devore” cu aviditate tomurile de filozofie, – aş vrea să zic, însă nu pot face asta, deoarece realitatea (scrisului, discursului) atestă contrariul: mulţi condeieri nu frecventează biblioteca în compartimentele ei mai ,,dificile”, care cer însuşirea unor concepte, noţiuni şi limbaje adecvate.

      Dar, din alt punct de apreciere opinând, probabil că doar cu erudiţia nu mai poţi atrage în mod special atenţia. Cu toate că erudiţia este captivantă prin ea însăşi, fascinantă şi ca „pură” entropie, ca informaţie „densă”, bine aleasă, noutatea căreia, nu o singură dată, constă tocmai în... vechimea ei, în plasamentul ei „discret” în contextul cultural, greu accesibil, în zone pe care le abordează mai puţin cititorul de rând din motivul că, până să descopere un element preţios, o perlă ce ar ţine de nobleţea erudiţiei, este necesar să parcurgă foarte multe surse, rafturi de bibliotecă sau mape de arhivă etc.

      Dar aceasta ar fi o erudiţie neprelucrată, „ne-şlefuită”, ne-ajustată la contexte tematice, ideatice. De unde şi importanţa capitală pe care, în plasamentul erudiţiei, le au o mai specială şi individuală „pătrundere a tâlcurilor” (ca metodă personală, „patentată”), înţelegerea noimelor şi regizarea lor cât mai firească într-un sistem. Iar cea mai subtilă relaţie, care se întâmplă doar în conştiinţa, în intimitatea autorului ar fi cea dintre erudiţie şi intuiţie, aceasta din urmă ţinând nemijlocit de creaţie, de procesul de plăsmuire artistică sau (doar...) culturală, sau cultural-artistică, precum în cazul eseurilor considerate bine închegate, ca stil auctorial, încât să nu iasă la iveală tivurile, liniile de sudare, să zic. Concomitent, erudiţia bine temperată, ca un suflu muzical, îţi sugerează că autorul cunoaşte mult mai multe în respectivul domeniu sau doar în linia unui subiect, a unei idei-axe, decât a pus în textul respectiv. În caz contrar (de „abuz” entropic), pasienţa asamblării i-ar ieşi prost, lăsând să i se vadă... aţele, refecătura, precum i se mai spune, popular, tivituirii.

     

      – Dar, referitor la proză (publicată în câteva cărţi şi în mai multe reviste), s-ar putea susţine că urmaţi sau preferaţi o metodă sau alta, altele?

     

      – Nu ştiu dacă este vorba de o metodă, dar un anumit sentiment pare a mi se revela relativ distinct despre cum scriu anumite nuvele: uneori, trăiesc într-o tensiune interioară acută, suprarealistă chiar, încât mi se pare că lucrurile văzute, ideile gândite (sau care... îmi impun să gândesc), frumosul, urâtul, prezentul, dar mai ales viitorul – toate ar dori să fie exact propriile lor... contrarii. Sau, parţial contrariate de ele însele. De aici propulsia spre alogic, dar – mai artistic, întru paradoxal, dar – mai limpede ca intenţie-ideaţie-subiect, întru absurd, dar – mai palpabil ca existenţă cotidiană, întru suprarealism, aici el însuşi îndreptăţindu-se ca ceva ce dă sens şi... contrasens artei zilelor noastre, în general. Iar, alteori, se întâmplă că „metoda” mea încearcă să o prindă, să o definească cititorul competent, precum în cazul când, în „România literară” de acum un timp, cronicarul constata că „ultrascurtele povestiri” ale lui Butnaru sunt atrăgătoare, „au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.

      Din păcate, din spaţiul, literar şi nu numai, din care descind eu cocteilul Molotov nu e doar o metaforă... În special „cocteilul” politic, cu odiosul pact Ribentrop-Molotov...

     

      – Aţi cuteza să faceţi o despicare de ape dintre literatura care se scria în Basarabaia acum un sfert de veac şi cea din prezent? Aţi putea releva nişte deosebiri, particularităţi?

     

      – Intr-o anumită măsură, diferenţele le vede „cu ochiul liber” cel care e la curent cu cele inserate, ba mai mult – afirmate, promovate de revistele „Contrafort”, „Sud-Est, „Semn”, „Stare de urgenţă”, ce au o acuprindere şi valoare panromânească, dar şi de cea a foarte tinerilor autori – „Clipa”. Da, e bine să citim şi această publicaţie, „Clipa”, pentru a putea înţelege, întâi de toate, diferenţa de nivel dintre debutanţii de acum trei decenii şi cei de astăzi. Cer şi pământ! Spre... pozitiv, spre bucurie, să zic. Este important că tinerii autori de reală perspectivă, mulţi dintre ei remarcaţi, publicaţi deja şi de unele reviste importante din România, nu mai plătesc tribut ataşamentului... incoştient faţă de acea parte a scrisului din stânga Prutului, care a rămas neschimbată, în cele mai rele apucături ale fostului realism socialist. Cu părere de rău, mai sunt mulţi zişi scriitori la Chişinău care nu mai ştiu pe ce lume trăiesc... Dar nu, nu numai unii aşa-zişi, ci chiar mai multă lume nu conştientizează încă (nu a observat) cât şi cum s-a schimbat... lumea, cu toate / în toate ale ei. Aspectele ei sunt cu totul şi cu totul altele, faţă de cele de (chiar) acum 5-10 de ani. Faţa ei s-a transformat în plurifeţe, plurichipuri, pluridiferenţe. Iar celor care au conştientizat acest fapt le vine mai uşor să înţeleagă că nici arta, nici literatura nu mai pot fi aceleaşi, fără a resimţi anumite schimbări, fără a le propune celor cărora li se adresează. Şi, iarăşi axiomatic vorbind, arta, literatura nicidecum nu pot face abstracţie de realitatea, de lumea care s-a schimbat şi de cum s-a schimbat. Nu doar la suprafaţă, nu doar în computeristică, internautică, ci până – nu se simte? – în sufletulul omului s-a schimbat lumea.

     

      – Aţi greşit faţă de cineva, vă pare rău de ceva? Aţi dori să faceţi ceva ce nu aţi făcut până acum?

     

      – Cum să nu?... Sigur, am greşit… Am greşit când nu eram… sigur… Nu vreau să întreb… autoiertător: ,,Dar cine nu greşeşte?”…

      Cu părere de rău, greşesc mai mulţi dintre noi… Mai ales în tinereţe, când nu ştii a te elibera de ceea ce nu face parte din tine, precum zicea Nietzsche.

      Referitor la a doua întrebare: nu că – să fac, ci – să fi făcut mai multe din cele care ne-au fost interzise în epoca represans. Să mă fi implicat mai perspicace în metoda realismului... antisocialist.

      Şi o constatare de ordin general: remarc, dragă colegă, că preferi să... etajezi întrebările. Sau – să le combini într-o entimemă. Şi, în orice moment, eu mi-aş putea spune: Uite, domnule, te rătăceşti între două întrebări, când lumea, dar şi literatura română, au infinite interogaţii care îşi cer soluţia!... Parcă am fi în faţa unui Ianus al chestionării! Pe ambele feţe – câte o interogaţie. Ambele feţe – la fel de expresive şi semnificative ca mesaj. Mai bine zis, ca jumătate din mesaj. Pentru că răspunsul-mesaj, în „totalitatea” sa, întârzie. Poate că e o întârziere perpetuă, întru tristă eternitate ce nu sugerează – totdeauna – soluţii... (Sper să accepţi această remarcă din partea unui coleg care a publicat cinci cărţi de interviuri, adică unul care a pus, a tot pus sute de întrebări... De aia şi trebuie să-şi plătească... datoriile, răspunzând, la rândul său...)

     

      – Mai există cenzură astăzi? Dacă da, definiţi-o. Cum era cea comunista? V-a marcat drumul literar?

     

      – Păi, cea cunoscută, necruţătoare şi încercată de majoritatea scriitorilor români: cenzura economică prosperă, în chip de caracatiţă, pe ambele maluri ale Prutului.

      Cum era cea comunistă?... A definit-o memorabil nu mai ţin minte ce coleg: cu căluşul în creier.

      Bineînţeles că eram printre cei care încercau să… o fenteze. Pe atunci, mă consolam cu, să zicem, opiniile de genul că realitatea nu e cu adevărat autentică şi profundă decât dacă dezvoltă în substanţa ei secretă irealitatea. Această modalitate de creaţie mi s-a format şi consolidat – o aplic şi în libertate, dar cu alte mize, – anume şi din cauza restricţiilor pe care le impunea cenzura când, spunea Iordan Chimet, puteai anula realitatea din jur printr-un simplu gest al mâinii, ca o pasă magnetică, o pasă care te introduce într-o altă realitate, putând să plonjezi în irealitate. Ca şi cum ai fi cerut azil politic, dar şi estetic, cu atât mai mult – etic, în lumea fantastică. Dar această lume ne atrage irezistibil nu numai când suntem copii acaparaţi de poveşti. Mă rog, atracţia respectivă ţine propriu-zis şi de multitudinea metodologică şi stilistică a literaturii, iar obrăznicia, cinismul cenzurii nu făceau decât să te orienteze spre atare modalităţi de expresie, în care puteai să-ţi (şi) satisfaci cât de cât orgoliul de oarecare libertate a artei tale.

      Da, cenzura a marcat, şi nu numai drumul literar. În septembrie 1976 am fost concediat de la ziarul ,,Tinerimea Moldovei”, unde îmi câştigam pâinea. Pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, în care se vorbea şi despre munteanul Grigore Alexandrescu – nume prohibit în stânga Prutului şi stânga comunistă! – , despre opţiunile ambilor pentru Unirea Principatelor. Mi s-a dat de înţeles că am fost concediat la insistenţa KGB-ului.

      Un timp, mi-a fost suspendat dreptul la semnătură. De aici – şi alte consecinţe care, sigur, m-au marcat. Unele, probabil, m-au şi fortificat, m-au dumerit şi mi-au determinat atitudinile ulterioare.

     

      – Am avut si avem mare încredere in critica anilor 70, 80, critica de întampinare, de susţinere. Mari nume ale literaturii române ne-au învăţat de-a lungul timpului să ne citim şi să ne respectam valorile. Astăzi mai avem o critică la fel de puternică?

     

      – Pentru a mi se înţelege poziţia în această problemă, ţin să menţionez că eu unul consider că scriitorul ţine de vocaţie, iar criticul – cam totdeauna – de situaţie. Sau – de ieşirea din situaţie: odată ce din cel care a vrut să ajungă poet sau prozator nu a ieşit aşa ceva, ieşirea din situaţie e să ajungă critic. Bineînţeles, există şi excepţii. Dar nu şi o vocaţie sine qua non de critic...

      Astăzi, mulţi scriitori – poeţi, prozatori – sunt şi critici. Sau au o conştiinţă critică acută, care o concurează eficient pe cea a ,,profesioniştilor” în domeniu. Pentru că scriitorul autentic este, trebuie să fie familiarizat cu criteriile valorii şi valorizării, în chip mai general-teoretic zise ale axiologiei.

      Însă, în ansamblu, critica nu mai are rolul şi, poate, importanţa pentru care era apreciată în anii 70, 80. Eu unul însă am umbra bucuriei de a constata că mai există, totuşi, ceva mai puţin de zece critici (încă) activi, cărora li se poate recunoaşte competenţa în literatura română contemporană. Dar şi mai puţini dintre ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că şi din aceştia nu se găsesc personalităţi care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a(le) literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stânga Prutului. Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi şi ei critici („literari”), mi se par nişte oameni întâmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu.

      Nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul de critic literar cu o muncă de obicei ingrată, cu nervi, cu prietenii avariate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atât literar, cât... scribo-găşcar.

      Şi tot la ,,astăzi” referindu-mă, consider că supralicitarea hodoronc-tronc a unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc. a dus, de fapt, la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei ce trebuie să fie perpetue, transepocale. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este metafora, în raport cu indubitatbilele valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute şi acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acâni-oralişti stradali izgonesc ca absolut inutile noţiunile ce ar trebui să funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată în deşert. Şi dusă într-acolo. În deşert.

      În fine, în ce-i priveşte pe mulţi scriitori români, pe mine mă miră două lucruri: teama lor (ca şi atavică!) de ruşi (revine mereu în discuţiile cu ei, mi-o mărturisesc) şi spaima ca nu care cumva nu vor nimeri în vreo istorie a literaturii române, din cele multe deja, anunţate cu trâmbiţe şi surle şi care urmează să apară pe piaţă. Iar eu pornesc de la considerentul că o istorie a literaturii o scrie un om, un critic, şi nu un apostol, ba chiar – pardon! – Dumnezeu. Acolo sunt nişte opinii personale şi nu litere de Evanghelie. De ce, dar, atâta tevatură, atâta ură, încrâncenare, caz, necaz şi haz în jurul vreunui volum intitulat, supradimensionat, istoria literaturii române? Toate „istoriile”, chiar şi cele care au cunoscut... gloriile (ca s-o dau uşor în rimă), sunt amendabile la destule componente, printre care competenţa autorului, obiectivitatea sa. Astfel că o atare istorie trebuie citită ca o carte de exegeză şi nicidecum ca o concluzie (axiologică!) la... geneză.

      În ce priveşte propria-mi atitudine, dacă sunt sau nu inclus în vreo istorie sau alta, în vreo antologie sau alta, cred că am declarat-o (...condificat) acum mulţi ani în următoarele versuri: „Mie multe lucruri mi se întâmplă cu mare întârziere,/ iar altele în genere nu mi se întâmplă...” Vă asigur că o astfel de luare aminte asumată te ajută să-ţi menţii calmul şi să-ţi cauţi de munca şi de viaţa ta.

     

      – În dialogul nostru nu am putea evita faptul că sunteţi şi un traducător excelent. E de spus ceva la această temă, a traducerii, traducerilor?

     

      – Tra…-ducerilor în ispită… Ce ar fi de spus?... Nimic mai mult decât că, în sinteza lor, conştiinţa, vocaţia, harul traducătorului reprezintă o răscruce a culturilor, a limbilor lumii, literaturilor. Deci, şi o răscruce a istoriei, a ideilor, a epocilor literare... Eu unul am fost şi le rămân recunoscător traducătorilor şi, implicit, le dedic, confratern, peste timpuri sau – nemijlocit – azi, şi modesta mea strădanie de dragoman. Strădanie care m-a ajutat să-i înţeleg mai adecvat pe Hlebnikov sau Mandelştam, Maikovski sau Ţvetaeva, Ahmatova sau Pasternak, Krucionâh sau Dobâcin, Ayghi sau Satunovski şi alţi mari scriitori, cărţile cărora le-am românizat. Traducerea te perfecţonează ca cititor. Cititorul te perfecţionează ca scriitor.

     

      – Ati publicat peste 60 de carti. Care ar fi relaţiile poeziei, prozei, eseisticii dvs. cu lumea din jur, cu omul de pe stradă? Dar cu cititorul de pe net?

     

      – Greu de spus… Cert e că şi eu, precum alţi colegi, mă întreb (în adâncă… surdină) dacă şi literatura ar fi vinovată de faptul că, astăzi, omul închide ochii la evidenţa ce... sare în ochi (dar nu şi în... conştiinţă), că deja lumea e în mare măsură dezumanizată, nu mai există verticalitatea valorică... E o lume a sensurilor fărâmiţate, „măcinate”, ce vibrează într-o fulguraţie amurgit-ceţoasă; lume a pluripolarităţilor şi pluridiscursurilor, în vertijul cărora parcă nu mai există accentele clare ale unui „da” sau unui „nu”.

      Aşadar, cum trebuie să fie arta, literatura, care vor să redea o atare lume, altfel, decât cea pe care noi o cunoşteam, o trăiam ca ieri?

      Hai să încerc să răspund pe... ocolite, în baza unor memorii relativ recente. În octombrie 2006, la Oradea, unde se marcau zilele revistei ,,Familia”, am ţinut un recital de poezie autori din mai multe generaţii, inclusiv Ana Blandiana şi Ion Pop. Erau şi colegi nu cu mult trecuţi de 20 de ani. Şi nu am putut să nu reţin un lucru: mai junii poeţi nu s-au arătat (prea, foarte!) radicali, precum s-ar fi putut aştepta cineva şi se mai crede în virtutea unor parti pris-uri. Dânşii nu au fost din partea... literaturii pe care n-o mai chinuie problemele artei (... ca artă!) şi care se opinteşte din răsputeri să fie actuală (prin radicalism şi sfidare), năucitoare, transformându-se într-o acţiune ciudată, grotescă, în aşa-numit performance gestual-textual (sau... a-textual!), în provocaţie, în stare să excite sau să enerveze ascultătorul (cititorul?), impunându-i să ia oarecare hotărâri, să facă ceva acolo, în mintea lui, pentru a înţelege oarece din cele ce i se citesc. Îi cere ascultătorului / cititorului să se autoidentifice. Asta e: pierzând (sau renunţând la?) câte ceva din nuanţele artei şi esteticii autentice, o parte a scrisului contemporan, aidoma teatrului, vrea să provoace, să bulverseze, cerându-i adresantului să se autoidentifice. Ba chiar douămiiştii noştri mi s-au părut mai potoliţi ca optzeciştii cu care ţin să dea piept în piept, text în text, test în test. Cam asta e, impresia. Şi, posibil... expresia, adică răspunsul. Parţial, bineînţeles.

      În ce priveşte net-ul, pentru mine e un da! („Net” în ruseşte înseamnă „nu”, iar eu sunt şi traducător din limba lui... Ceaikovski... Compozitorul, fireşte. Pentru că ne e obligator să spui, clişeistic, doar: din limba lui Puşkin...).

      Am un blog de literatură, nu de note la zi. În răspunsul la un chestionar al revistei „Familia” spuneam că, pentru un scriitor, net-ul este spaţiul (nu exclusiv virtual, precum se crede, ci şi unul destul de... real) unde el încearcă să se esenţializeze, să se „focalizeze” ca persoană a scrisului, „readunându-se” de prin revistele în care publică, de pe la editurile unde îi apar cărţile. Apoi, e spaţiul în care se poate reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă

     

      – Ce v-a adus poezia în viaţa dvs.? Sunteţi un om împlinit? Dar fericit?

     

      – …împlinit, fericit… La vârsta noastră, relativismul se simte oarecum acut. Ar fi bine să nu fie şi categoric descurajant. În ce mă priveşte, cred că nu e. Pentru mine, implicit, dar poate că predestinat, în acest ,,împlinit” este codificată şi ,,eterna” (sau, poate, deja, doar… terna) problemă de omologare basarabeană, să zicem, întru recunoaştere românească propriu-zisă.

      Odată amintită ideea, ar însemna că ea mă preocupă şi pe mine. Pentru că mă vizează – nu? Dar, sincer vorbind, de la un timp, problema sau situaţia în cauză nu mai e una de prim-plan şi mă solicită tot mai puţin, pentru că lucrurile deja prind a fi clare. Însă, ca autor ce mai scrie şi eseu şi, uneori, critică literară, sigur că revin, când e cazul, şi la... eternitatea confuziilor panromâneşti...

      În fond, despre ce e vorba? Trăind în puţinătatea artistică, deci şi literară basarabeană, în acest mediu (de acum treizeci, patruzeci de ani, să zicem) supus reducţiunilor, bruiajelor, unde iniţiativele de modernizare erau descurajate, ameninţate, condamnate de cei de la CC şi de realismul socialist al împeliţaţilor de la academie, trebuia să ai ceva curaj pentru a râvni ca scrisul tău să aibă un altfel de ADN, nici pe departe (doar) ,,basarabean”.

      Pentru că, de fapt, ce se întâmplă în Chişinău?.. Hai să zicem, în stânga Prutului, ca să extindem spaţiul... Aici nu poate exista o axiologie cât de cât credibilă. Din mai multe considerete. Primul – absenţa criticilor de artă de orientare estetică românească şi europeană, care ar domina prin opiniile pe care le propagă. Nu prea opinii, de evaluare, valabile, întru credibilitate... Cu excepţiile demne de înregistrat cu toată simpatia ce se întâmplă la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn”, „Stare de urgenţă”. Secundo: aici, „la noi”, mai sunt daţi drept importanţi unii ce cred că literatura de valoare ţine de rime împerecheate pentru cântecele de doi sau trei bani (ca să ne amintim de un „cu-cu-ri-gu!” celebru din basme).

      Tertio: aici, unde, cu obrăznicie, ajungând la injurii şi defăimări, câte vreunul pretinde să fie recunoscut drept clasic în viaţă, drept cel mai mare scriitor român, drept... E strâmbătate în toate astea... Ca artişti, se salvează doar basarabenii care au prezenţă panromânească în registrele axiologice, de evaluare transpruteană, în ambele direcţii.

      Prin urmare şi, concomitent, în concluzie: nu poate să nu mă preocupe condiţia de scriitor român, oarecât ,,vizibil” în România, dar vieţuitor în Basarabia.

      A fi (sau... a nu fi?) basarbarean – aceasta e una din temele principale ale vieţii mele:... A vieţii în metamorfozele ei de-a ajunge creaţie. Există, sigur, planul intim, al „anonimităţii de sine”, dar asta numai pentru cei din exterior, nu şi pentru tine, cel din propriul interior. Pentru că, aşa e, în creaţie nu spui totul, nu epuizezi niciodată tema.

      Eu înţeleg prea bine, implicit, pe propria piele, din cele care nu mi s-au spus sau mi s-au spus ,,pe invers”, pozitiv, de binevoitori, unii chiar declaraţi prieteni: în anumite cercuri-găşchiste din provincie, inclusiv din România, aş stârni oarece ostilitate nu obligatoriu din considerentul că sunt basarabean, ci pentru că, uneori, se întâmplă, prin scris, să ies în evidenţă. Uite, ieşitul în evidenţă nu-i place – şi pace! – românului, prieten şi frate, exact ca şi basarabeanului „tău” ce ţi se jură că te preţuieşte mult, până la iubire iproci.

      În ce priveşte fericirea… Propun să nu le oferim zeilor un prilej în plus de a zâmbi… maliţios… Ceea ce nu înseamnă că supremii nu pot zâmbi, cu subînţeles, şi în absenţa unui răspuns tranşant. (Când vine vorba de ei, îmi amintesc că un mare poet german scria: „suntem zei când visăm şi cerşetori când gândim”.) Chiar dacă nu aş dori să-i las prea curioşi (cu toate că, se zice, zeii ştiu totul despre noi şi fără mărturisirile noastre…). Vreau să spun că, probabil, într-o anumită măsură aş avea dreptul să încerc o stare sufletească similară unei vagi umbre de beatitudine, fie şi din motivul că am înţeles (e drept, nu chiar la… timp) că, dacă viaţa omului înseamnă, de fapt, oarece durată, adică – timp, apoi viaţa unui artist ar putea fi considerată timp dublat, triplat… Astfel că numai cel care conştientizează acut-suprem timpul ca viaţă poate renunţa la foarte multe. În primul rând, dacă se poate, – să renunţe la un angajament, la un post care îi mănâncă viaţa, îi fură şi îi asasinează timpul. Apoi, să renunţe la zădărniciile întrunirilor de pseudoboemă, de palavragii, de acţiuni pseundoliterare, la angajamente politice de doi bani, cum sunt, de regulă, cele din Interriverania prutonistreană. La multe trebuie să renunţe, pentru a-şi cruţa timpul şi a şi-l trăi cât mai adecvat, potrivit cu dorinţele sale de a face ceva şi anume aceasta şi nicidecum alta. Bineînţeles, e aici o adiere de… beatitudine… Fie şi minată…

     

      – Poetul Leo Butnaru ce scrie acum? Pentru incheierea acestui dialog, aduceţi un scurt poem şi un cuvant pentru un foarte bun prieten dunărean: Angela Baciu.

     

      – În prezent, poetul scrie, intens, proză. Scurtă, dar… multă. Aştept să apară volumul ,,Ruleta românească”, ,,transferat” de criza economică din planul editorial al anului trecut în cel al şi mai impacientatului an curent. Sper să fie bine… Dar, între timp (şi… între spaţii, îmi vine să spun), scriu în continuare proză. Şi nu am doar impresia, ci pot înclina, mai mult, spre certitudine că acest gen de proze, scurte şi scurtisime, ce mi s-a(u) configurat şi mi se configurează în toate ale sale/ ale lor, ţin de ceea ce este – dar este, obligatoriu! (sunt unul dintre cei care se conving nu pentru prima oară de aşa ceva) – şi aventura de sine a scriitorului; aventurile imprevizibile ale spiritului său, în stare să-şi facă sieşi... surprize. Au fost şi rămân revelaţii, unele – aproape blitz! – de subiecte, de ţesere de texte, de evoluţii – pe „distanţe” scurte ale acestora. Distanţe ne-ample, ca mii (nu prea multe) de semne în statistica ordinatorului, însă avide de dezmărginiri, libertăţi, neacuprinderi, deoarece nu puţine subiecte „se întâmplă” în transrealitate (sau, mixt, în realitate-irealitate), în infinitul fantasticului, în volniciile facinante ale imprivizibilului, până la urmă „captat”, regizat, subiectivizat (aici: ca punere în rigorile subiectului; subiectivismul propriu-zis, în accepţia existenţial-filosofică existând apriori în naraţiunie, literatură – ca dat „organic” al... neorganicităţii). Şi, ţin să menţionez, anumite subiecte se intind pe arie românească… transfrontalieră, putând să înceapă la Bucureşti, trecând prin Iaşi, poposind la Chişinău, după care ,,o iau” spre Moscova sau Sankt-Petersburg, pentru a se încheia undeva la Braşov, la poalele celebrului munte Tâmpa. Pentru că spuneam mai sus şi de aventura de sine şi aventura sinelui scriitorului. Dar şi cititorului, bineînţeles.

      Poemul posibil (ce include şi cuvântul, cuvintele) este următorul:

     

      „lume-lume! ia acest poem

      citeşte-l

     

      ...mda nu ai chef

      eşti cu chef încă de aseară

     

      poate că asculţi totuşi

      poemul

     

      te asigur e bun

      la transplant

      şi amputare de suflet”.

     

     

      – Va multumesc foarte mult pentru acest interviu.

     

© Copyright Angela Baciu
Nota :    17 mai 2009
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online