evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Petrecerea  -  Aether pro narcosi  -  Decablat  -  Conştiinţa împăcată  -  Principiul alibiului  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Praf minune (II)  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Elegie pentru Jeromed  -  Aniversarea  -  Australia, ca o felie de pâine  -  De profundis  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  "ªi caii se împuşcă, nu-i aşa ?"  -  Halta părăsită  -  Vise în adâncuri de stâncă  -  Enigma de cristal  -  Vid imprevizibil  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Luminile oraşului XVII  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Vrăjitoarea  -  Poporul perfect  -  Colecţionarul de îngeri  -  Liniştea  -  Cristerra  -  Mesajul  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Furnizorul de vise  -  Acolo sus, vulbul  -  Luminile oraşului XXVI  -  Delir  -  Sete  -  Program de criză  -  Plasa pe jăratic  -  Noapte bună, Andrei  -  Liber arbitru  -  Întreg  -  Fragile  -  Nu este prima dată  -  Caiet de regie  -  Imdiola  -  Fata mării, Poliana  -  Citadela Asociaţiei  -  Nick  -  Aripile din cer  -  Gheşeft  -  Dincolo de ceţuri  -  Meduza (VIII)


Întreabă-mă despre frică

Angela Baciu



Publicat Duminică, 6 Decembrie 2009, ora 09:50

      Poezia nu-ţi dă voie să pleci,
      toată speranţa
      o vei pune acolo, în ochii aceia,
      pe chipul acela, nu,
      nu e totul pierdut.
      pe vremea aceea, demult,
      nu credeam
      în NIMIC.
      îmi lipeam fruntea de coama cailor
      şi râdeam,
      fugeam în picioarele goale
      pe iarba udă
      din grădina bunicii,
      nu ştiam ce înseamnă
      ISPITA.
      iarna îmi străngeam braţele a somn
      şi jucam şotron cu fulgii de nea
      pe strada roşiori,
      vedeam oameni cumsecade,
      fiecare cu căte un înger în spate,
      noaptea
      priveam cerul, clipele-tăceri,
      parcă miroseam a nisip şi a mare, strigam,
      strigam,
      în fiecare dimineaţă,
      numele mamei.
      mai târziu
      o ţigancă mi-a ghicit în palmă,
      mă dureau încheieturile mâinilor,
      atunci parcă am îngropat toată
      INOCENŢA – tangoul copilăriei,
      şi am fugit.
      crescusem mult, învaţam să iubesc,
      să-mi ascund frumuseţea,
      s-o păstrez pentru mai tărziu,
      ce bizar
      să te trezeşti dimineaţă de dimineaţă
      cu…FRICA lângă tine !
      F
      R
      I
      C
      A
      cum se măsoară frica ? căt cântăreşte?
      cum ştii când vine,
      când pleacă?
      căutam cuvintele pedepsite parcă să se ascundă
      schiloade şi reci,
      doar ele îmi aduceau aminte că-n
      răstimpul cât trăim fugim
      de cărţile din rafturi, de zilele monotone, de oameni,
      de casele lor
      de frica lor,
      de moacele lor.
      vorbim despre dragoste, nu ne ascundem,
      uitaţi de lume
      iubim ca un foc uitat aprins aici, acolo,
      nicăieri.
      locuiesc mai tot timpul în această
      COLIVIE.
      cu uşa minusculă şi inima plină de dragoste,
      aş fugi
      aş fugi
      iar îmi trosnesc degetele de atâta singurătate
      în această străină ţară, departe de lume,
      aş fugi
      chiar de m-aş zgâria sărind peste garduri, peste acoperişuri,
      peste ape…încleştată pe un cântec vechi
      m-aş mai salva, poate,
      într-un parc cu copii mulţi.
      VIAŢA MEA NU AR MAI FI O SCHINGIUIRE
      Aş fugi departe,
      mi-e frică...
      aş vrea
      să sărbătoresc toate nopţile tinereţilor mele,
      să nu dau doi bani pe măine,
      să-mi crească un pom din braţe,
      un pom cu rădăcini adânci,
      să sară poemele precum aşchiile din inima mea,
      pentru toţi nefericiţii...
      atât de mult mi-am dorit
      să avem doar viaţa noastră
      simplă, fără complexe, fără inhibiţii.
      nu-ţi fie frică,
      MAMĂ,
      nu-ţi fie frică!
      sunt aici.
     
     


     
      KÉRDEZZ ENGEM A FÉLELEMRÕL
     
      A vers nem enged téged elmenni, minden remény
      ott sûrûsödik a szemedben
      az arcodban, nem,
      nincs minden elveszve.
      régen, azokban az idõkben nem hittem
      SEMMIBEN.
      lovak sörényéhez tapasztottam homlokom és kacagtam,
      mezítláb szaladtam a nedves füvön
      nagyszüleim kertjében, nem tudtam, mit jelent
      a KÍSÉRTÉS. Télen álomba ringattak karjaim
      hópelyhekkel ugrándoztam
      a huszárezred utcáján rendes embereket láttam
      hátukon egy-egy angyallal, éjszaka
      az eget kémleltem, a hallgatás pillanatait,
      mintha homok- és tengerszagom lett volna,
      kiáltoztam, minden reggel,
      anyám nevét
      kiáltottam
      Késõbb,
      egy cigányasszony jósolt a tenyerembõl,
      kezem ízületei belefájdultak,
      mintha akkor temettem volna el
      ÁRTATLANSÁGOmat – a gyerekkor tangóját,
      és elszaladtam.
      aztán nõttem, tanultam szeretni,
      és azt, hogyan rejtsem el szépségemet,
      hogy megõrizzem késõbbre,
      milyen bizarr,
      minden reggel
      FÉLELEMMEL ébredni!
      FÉ
      L
      E
      L
      EM
      hogy mérik a félelmet? Mennyit nyom?
      honnan tudod, mikor jön
      és mikor megy?
      a megbüntetett szavakat kerestem mintha rejtõzködnének
      csonkák és hidegek,
      csak õk juttatták eszembe, hogy
      amíg élünk, menekülünk
      a polcon levõ könyvek, a monoton napok, az emberek
      és otthonaik elõl,
      a félelmük,
      és furkósbotjuk elõl.
      beszélgetünk a szerelemrõl, nem rejtõzünk el,
      a világtól elfelejtve
      szeretünk, mint égve felejtett tûz itt, ott,
      sehol.
      Szinte mindig ebben
      a KALITKÁBAN lakom.
      parányi ajtóval és szeretettel teli szívvel,
      szaladnék,
      szaladnék,
      a tömény magánytól ismét ujjaimat ropogtatom
      ebben az idegen országban, a világtól távol,
      futnék,
      ha meg is sebezném magam átugorva a kerítéseket, a háztetõket
      és a vizeket... egy régi énekbe kapaszkodva
      megmenthetném magam talán
      egy gyerekekkel teli parkban.
      AZ ÉLETEM MÁR NEM LENNE KÍNLÓDÁS
      Elszaladnék,
      félek...
      szeretném
      megünnepelni fiatalságom minden éjszakáját,
      szeretnék nem törõdni a holnappal
      karjaimból mélyen gyökerezõ fa
      ágak nõjenek,
      mint forgácsok pattanjanak ki szívembõl a versek,
      minden boldogtalanért...
      Annyira szerettem volna
      hogy legyen nekünk is egy
      szerény, gondok és gátlások nélküli életünk.
      Ne félj,
      ANYÁM,
      ne félj!
      itt vagyok.
     
     

© Copyright Angela Baciu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online