evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Arta fugii în cinci acte  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Vrăjitorul  -  Greaţă  -  Lumina de jad  -  Coconul  -  Luminile oraşului XIII  -  Kamikaze  -  Colecţionarul  -  Fălci însângerate  -  Calul cruciatului  -  Întunericul de dincolo  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Inelul de platină  -  Vânzatorul  -  Secretul  -  Poetul cerşetor  -  Ancheta  -  Puterea pereche  -  Vânătorii de poveşti  -  Luminile oraşului II  -  Masa de duminică  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Cum să te fereşti de urs  -  Muzica  -  Sclipiri de Soare  -  O dimineaţă perfectă  -  Program de criză  -  În tren  -  Vid imprevizibil  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Planeta ascunsă  -  Uşa de la baie  -  Păsări de pradă  -  Universul lent  -  Moştenire de familie  -  El cu durerile şi greşelile lor  -  Cine sunteţi?  -  Nick  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Mărire şi decădere  -  Drum bun  -  Zei şi oameni  -  Gheşeft  -  Mamal - Beciul  -  Cunoaştere  -  Valea blestemată  -  Arătarea


Ionuţ Caragea lansează "Omul din cutia neagră"

News Team



Publicat Duminică, 27 Ianuarie 2008, ora 13:09

      Ionuţ Caragea şi-a lansat la Editura Fides din Iaşi, spre sfârşitul anului 2007, un nou volum de poezie sub titlul "Omul din cutia neagră".

     

     



     

      Prefaţă de Marius Chelaru

     

      Să aduni singurătatea într-o lacrimă de vers

     

     

      Să îl catalogăm/ analizăm pe Ionuţ Caragea în funcţie de faptul că trăieşte în Canada (să spunem ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotaţia strictă a cuvântului „exilat”. Probabil cel mai semnificativ ar fi că „înstrăinarea” este în poezia lui altceva – poate „convertită” mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur” (de altfel, scria: „numai singurătatea îţi poate aduce profund împlinirea”).

      Am putea, de pildă, compara felul în care resimte plecarea un poet din exilul albanez în S.U.A., Leom Kolmnela, la care se întrevăd accentele rupturii de patrie, uneori versul având un aer de dezorientare/ decepţie/ înstrăinare („Acolo am pierdut calităţile umane/ Mai departe am hrănit trădările convingerii/ Mai încolo ne-am pierdut în cărările neconvingerii” – Istoria). Sau, având în vedere şi diferenţele de limbă/ mentalitate, cum vede un arab, Hassouna Moshabi (din 1986 în München), în romanul Întoarcerea la Tarshish , înstrăinarea de propria ţară şi alienarea în cea aleasă – Germania. Protagonistul, Abdulfattah, se întoarce în Tarshish după 10 ani de exil şi capitala îi lasă o impresie dezolantă, ca şi întreaga ţară, şi prietenii, înrolaţi în poliţia secretă, înecaţi în băutură sau resemnaţi. Şi în Germania, marcat de exil, de ruperea de rădăcini/ limbă, pare să se simtă înconjurat de neprieteni: „Dacă un trecător e neprietenos, de exemplu, mă întreb – de ce mă tratează astfel? Pentru că sunt arab, pentru că arăt ca un străin? De fapt el este neprietenos cu oricine.”. Concluzia lui Moshabi era că, în ciuda legăturii puternice cu ceea ce înseamnă „acasă” (religie, limbă, cultură), după ani de exil într-o lume în care aproape totul, de la limbă la muzică, este diferit, personalitatea dar şi ceea ce înseamnă pentru el tradiţie vor suferi schimbări importante. Practic, deşi nu îşi pierde/ schimbă faţa, îşi schimbă identitatea. Chiar şi numele îi este pronunţat diferit. Sau poeţi ca Reem el-Ban (Yemen), care scria, în Emigrantul: „Patria mea mi-a distrus identitatea naţională/ Şi mi-a schimbat profilul personal/ Dintr-un bun cetăţean/ Într-un turist – nimic mai mult.”

      La Ionuţ Caragea, în mod evident, nu este vorba despre o astfel de percepţie a depărtării de „Acasă” – de altfel, am putea discuta şi despre diferenţele între creaţia celor plecaţi de acasă înainte de 1989, comparativ cu a celor care au plecat după acest an de schimbări profunde în România (şi în lume).

      Este greu, altfel spus, să definim poezia lui Ionuţ Caragea punând faţă în faţă modul cum se scrie în România (nu uităm că a pornit pe calea poeziei – despre care spunea, de pildă, că „e o trecere de pietoni între viaţă şi moarte”; sau: „fiecare poezie este o reîncarnare sub o altă limbă de moarte” – publicând constant pe net, fiind în contact permanent cu site-urile de poezie românească), ori că s-a „adaptat”, acceptând/ adoptând ce înseamnă tematica, felul de a scrie din Canada sau, extinzând, America de Nord (cu tendinţe/ trenduri ş.a.). Deşi sunt unele elemente care îl apropie de acest spaţiu, cu preocupările şi angoasele lui (suferinţa/ singurătatea/ lipsa de comunicare sau o doză de superficialitate a relaţiilor, angoasele, în oarecare măsură alienarea şa.), acest fapt este destul de puţin vizibil, atât în ce priveşte construcţia poetică, cât şi inclusiv maniera de alcătuire a tropilor.

      La o repede analiză, putem reitera că lecturile destul de bogate, plecarea din ţară, experienţa ruperii de locurile natale, toate sunt prezente, în varii proporţii, în poezia lui Ionuţ Caragea care scrie parcă neavând în vedere canoane/ reguli, ci mai mult dorinţa de a se confesa, de a „spune”, de a ieşi din capcana amintirilor (afirma, în altă carte: „să mă dau afară/ din suflet”). Cultivă metafora, uneori chiar cu oarecare asiduitate, şi în acest volum mergând pe aceeaşi linie – unele figuri de stil sunt de o originalitate aparte, altele sunt atinse şi de uşoare tuşe de preţiozitate.

      Prezentând cel de-al treilea volum al lui Ionuţ Caragea, spuneam, printre altele, că poate cel mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui în al doilea volum: „nu voi uita mama întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar cârligele familia mea/ şi-au luat cu toţii hainele au plecat/ fără să lase nici măcar un petec” – Bate vântul, mi-este frig şi tuşesc, dar şi în „m-am născut pe Google/ am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă” – M-am născut pe Google. Adăugam că cele trei volume (Delirium tremens, M-am născut pe Google, Donator universal) nu diferă substanţial din punct de vedere tematic/ stilistic, excepţia fiind, oarecum, cuvântul înainte al autorului din Donator universal, în notă confesiv/ explicativ/ sentenţioasă.

      În aceeaşi manieră începe şi acest volum, cu un cuvânt înainte (Punctul Zero – în finalul cărţii adaugă, în plus un text intitulat Cartea în trecut, prezent şi viitor), continuând apoi, mai curând în notă de accentuare, drumurile deschise în M-am născut pe Google, mai ales, dar şi în volumele anterioare. Astfel, reiterez, versurile sale sunt scrise în nota în care se întrevedea un „stil” în cărţile anterioare – colorate uneori cu tuşe de ironie, introspecţie (alteori o oglindă în care vede fie un colţ de lume, fie pe sine în lume), observaţie (de la banal, tern, truism, la profund, grav); alteori versul său aduce a jurnal/ îndreptar, de parcă doreşte să împărtăşească/ povestească cititorilor prin ce a trecut, ce a învăţat din viaţă, experienţa lui (pe care o consideră din destule puncte de vedere semnificativă); alteori par eboşe din cotidian/ tern, ori seamănă a fi o lecţie de viaţă sau, poate, o confesiune, adesea amară. Unele poeme sunt scurte (sau din strofe cu puţine versuri/ cuvinte), frizând, vag, conciziunea cu iz oriental – dar numai formal. Alteori, par „definiţii” personale – continuând, cum am amintit, felul de a scrie în volumele anterioare: „viaţa este un muzeu cu oameni de ceară/ care fug speriaţi de umbre/ TOPINDU-SE); sau: „crucile astea nu sunt decât nişte pansamente/ pe faţa pământului”. Când vorbim de singurătate (poate şi o tuşă de înstrăinare), de pildă, am putea găsi o reflectare în nuanţele de fatalism, dar care sunt pigmentate cu tuşe (să le spunem) ironic-hedonice în care vede viaţa/ soarta: „sunt sigur că există mai multe vieţi următoare/ pentru care dăm interviu la judecata de apoi/ avem atâtea boli referinţă atâtea chinuri/ vrem un job mai bun pe lumea cealaltă/ şi o iubită de unică folosinţă”.

      Apoi, ajungem la femeie/ dragoste, o temă majoră în creaţia lui Ionuţ Caragea (fie că este vorba despre căutare, fie de speranţă, dorită împlinire ş.a.), dar şi, din nou, la stilul de „definire”/ „vers/ poem concentrat”: „iubirea o hoaţă care ne buzunăreşte/ mereu şi mereu”; sau: „spune-i unei femei că frumuseţea/ are dată de expirare/ şi se va mumifica în argilă” ş.a. Uneori „salvarea” din faţa dragostei poate fi să te ascunzi, pur şi simplu, cum se vede din poemul păsări la cap: „uneori dragostea te loveşte ca un bumerang/ în moalele capului/ exact atunci când sperai să prinzi pasărea-n zbor/ alteori îţi înfige ghearele-n ochi/ şi-ţi ciopârţeşte ficatul/ vezi tu/ în înaltul cerului sunt doar păsări de pradă/ aşa că mai bine stai cu capu-n pământ/ şi le priveşti doar umbrele/ rotindu-se-n jurul tău/ ca într-o horă/ a morţii” Şi, atunci, scrie poetul: „un pahar face cât mai multe guri de femeie”. Femeia este, de altfel, creionată în varii ipostasuri în poezia lui, am putea spune pe o „scală” parafrazând, de la „înger” la „demon” sau, în „termenii” autorului, „donna ingrata”. Sau în versuri precum: „lumina învierii/ o să mai ardă-n pântecul muierii”. Spuneam, analizând celelalte volume, că Ionuţ Caragea scrie de dragoste, singurătate, durere, căutare. Că este marcat evident de ce înseamnă internetul, şi scrie o poezie care pare, uneori, a se situa undeva în vecinătate cu nihilismul/ latura „prognostic/ profetică”, tipice generaţiei world wide web, simţind poezia ca „un download ceresc”, dar şi ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia, dragostea, viaţa, moartea.

      Şi aici, lumea, aşa cum este văzută de Ionuţ Caragea, poate fi şi frumoasă, dăruindu-ne femeia, dragostea (care, spre deosebire de volumul anterior, nu poartă, încă, un nume), viaţa, în final (sau vieţile). Dar poate apărea şi plină de „surogate”, singurătăţi, în care parcă „fiecare lucru trebuie să renască/ precum omul în piatră/ şi piatra în om într-o criză/ terifiantă de fiere”, o lume în care este nevoie chiar şi de „iisus reloaded”, o lume „ce are nevoia imperioasă de horror/ ca sângele de aer şi aerul de sânge”. O lume în care „respirăm prin camere web/ deschidem porţi virtuale/ să ne ţinem de cald/ şi tot mai vrem ca iisus/ să ne fie herald”.

      Dacă anterior scriam că poezia lui pare a reflecta mai curând îmbinarea între căutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care să-şi îmbrace discursul, uneori cu rezultate ca „balansul” între ironie şi introspecţie, observaţie (aparent) detaşată şi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul între două „lumi”, virtuală şi reală, prin acest volum se poate spune că Ionuţ Caragea a pornit mai decis pe calea pe care vrea să meargă ca să-şi definească/ construiască un drum al său întru vers, pe care îi dorim să-l afle cât mai curând.

      Şi, în loc de încheiere, să rămânem cu imaginea a trei direcţii, trei poli între care pot să graviteze căutările/ versul lui Ionuţ Caragea: viaţa, femeia, fericirea: 1. „viaţa este ca un joc de cărţi/ în care-ţi licitezi anii/ mizând pe nişte atuuri/ şi cel puţin o strigare/ dar până la urmă totul depinde/ numai de cel care face cărţile...”; 2. „nu poţi privi niciodată/ în universul interior al unei femei/ acolo unde dumnezeu/ se joacă mereu de-a v-aţi ascunselea”; 3. „fericirea este gaura cheii/ prin care tragi cu ochiul/ la ceea ce numai visul poate atinge/ iar cu ochiul minţii...”

     

     


     

      Postfaţă de Adrian Erbiceanu

     

      Poetul care s-a născut pe Google

     

      Ionuţ Caragea s-a născut pe Google. O spune el, o spun şi alţii. Dacă ar fi să extrapolăm, prin absurd, judecata de mai sus, am găsi că aproape toţi poeţii din generaţiile mai noi s-au născut cam în aceeaşi manieră. Matricea însă diferă. În cazul lui Ionuţ, ea s-a produs printr-un cutremur, un „Delirium tremens” (ajuns volum), aproape apocaliptic, cu care a cules aplauze şi a stârnit controverse.

      Având de partea lui avantajul confruntării directe a modului de viaţă nord-american cu incertitudinea sufletească, cu golul exacerbat de ruperea de rădăcinile ancestrale, poezia lui, scrisă aproape pe nerăsuflate, se edifică. La baza ei, mai bine decât au încercat mulţi s-o spună, stă Singurătatea : „o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume” („Omul cu o singură lacrimă”).

      Poetul simte nevoia singurătăţii. O deplânge, dar, în acelaşi timp, o caută. Este propriul său „modus vivendi”. Singurătatea este mai rea decât Foamea. Pentru foame, cel puţin, există un leac: „trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele” („Trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine”), dar pentru singurătate...

      Urc într-un bloc, până la etajul 22, undeva pe Queen Mary, în centrul Montréalului. Mă întâmpină Ionuţ, cu înfăţişarea sa atletică, în cel mai pur stil spartan. Apartamentul nu îl dezminte. Simplu şi eficient. De sus, de acolo de pe unde vântul îşi deznoadă cimpoaiele, totul pare „dwarfed”. Este exact de ceea ce are el nevoie. De aici, privind la căsuţele rătăcite printre troienele de afară, el este stăpânul, stăpânul-poet al întregului cartier Snowdon. Şi aşa ni se şi destăinuie: „viaţa este un muzeu cu oameni de ceară / care fug speriaţi de umbre / TOPINDU-SE” („Obiecte ascuţite”).

      Percepţia lumii, atrofiată de distanţe, se estompează. Tragicul, transfigurat şi trecut din lumea realului în cea a imaginarului, prinde aripi. De aici până la poezie nu mai este decât un pas. Gravitatea tonului, folosirea cu precădere a versului liber, fără a oblitera complet regulile prozodiei clasice, îl avantajează. L-am ascultat recitându-şi versurile. Le recită aşa cum le scrie, măsurând parcă spaţiile dintre cuvânt şi efect…

      Când am reintrat în lumea reală, aburul poeziei, în pofida viscolului de afară, mai plutea încă peste tot şi toate.

      Ţinuta poemelor, cu toată înfăţisarea lor presupus macabră, nu admite destituţia : „am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă / am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă” („nu sunt singur”).

      Printr-o simplă translaţie, îngerul şi demonul (leit-motiv eminescian) pot deveni una şi aceeaşi alcătuire, o mască umană cu două faţete : binele şi rău; dragostea şi ura. Nimic mai uman decât asta.

      Mai acum vreo doi ani, într-un scurt comentariu lăsat la subsolul unui eseu scris cu adresă directă, pe unul din siteurile noastre de poezie, am scris : „…de la un site la altul, de la o poezie la alta, mesajul transmis de el devine tot mai clar, tot mai adânc, tot mai puternic, făcut anume, parcă, să ni se întipărească în minte. Poeziile lui se distanţează de tot ce este simplă maculatură, de acea făcătură zilnică, trasă ca la şapilograf, care inundă astăzi literatura. El nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sunt puternice pentru că vin din viaţă. Viaţa lui, viaţa noastră. Cu rimă sau fără, contestate sau nu, ele sunt făcute să rămână. Şi cine ştie?, poate că un nou curent literar este pe cale să se întrevadă la orizont.

      Ionuţ Caragea s-a născut pe Google, dar nu îi este sortit să moară pe el. Ferestrele pe care le-a deschis pur şi simplu din greşeală au să-l poarte, fără nici o tăgadă, spre tipografii”…

      Nu aveam, pe atunci, de unde să ştiu că profeţia mea o să capete viaţă atât de repede. Ionuţ Caragea se află astăzi la cea de a patra carte publicată.

      Vorbeam mai sus despre singurătate, şi Ionuţ Caragea ştie bine ce înseamnă asta, dar probabil ceea ce nu ştie el este că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă.

     

© Copyright News Team
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online