Trecutu-i mort! Mâine-i un vis! Prezentul...

Ionuţ Caragea Ionuţ Caragea a publicat 345 de texte pe sferaonline.ro Inimă umplută cu paie Ceai verde cu aromă de nemurire Distanţa dintre iubire şi oameni Moartea este singurul geniu - video Pământ, crisalide şi fluturi mai multe... varianta print

Ionuţ Caragea icaragea@sympatico.ca www.ionutcaragea.ro

Publicat Duminica, 6 Aprilie 2008, ora 12:10

      În contextul poeziei contemporane cu aspiraţii tot mai severe spre complex, elaborat, tehnologic, versul în stil clasic devine din ce în ce mai ignorat sau pur şi simplu desconsiderat. Însă, printre câţiva veterani ai războaielor ideologice împotriva doctrinelor (volumul Divina Tragedie – Editura Tribuna, Sibiu) sau înstrăinării cuvântului de ce înseamnă mai pur, mai românesc şi mai pe sufletul omului, poetul Adrian Erbiceanu îşi continuă „confesiunile pentru două generaţii” cu un nou volum de poezii apărut în anul 2007 la editura Ardealul din Târgu Mureş, intitulat „De la Anna la Caiafa”.

      De la Montréal la Sibiu, din România în Canada, periplul poetic nu pare să fi influenţat scrierea autorului în ce priveşte semantica sau limbajul. Acurateţea scrierii, regulile prozodiei clasice, sunt evidente şi de necontestat. Poetul îşi poartă costumul la patru ace, costum pe care l-a ţinut zeci de ani la naftalina cuvintelor bacoviene, minulesciene, coşbuciene sau eminesciene.

      Aflat la vârsta sedimentării poetice şi a investigaţiei dincolo de banalitatea pe care o oferă palpabilul, Adrian Erbiceanu „ne duce cu vorba” prin tranşeele minţii şi spiritului, purtându-şi medaliile (cuvintele) cu respect şi abnegaţie. Lumea tainelor sale sau tainele lumilor văzute doar de figurile fără chip şi luntraşii plătiţi, sunt teme majore ale acestei cărţi. „De la Anna la Caiafa” are şi conotaţie dimensională pe axa veriticalităţii – cer şi pământ, pe axa timpului – tinereţe şi senectute, pe axa transcendentală – viaţă şi moarte.

      Nevoia transcendenţei este acută, dar cine ştie drumul către ce? Poetul caută răspunsuri tot în trecut: mă prinde, uite-aşa, „un nu ştiu cine”, / şi-„un nu ştiu ce” m-atrage spre-nserat, / dar glasul tău zvoneşte viu în mine / şi iar mă-ntorc la poarta ta şi bat. (Mă-ncearcă uite-aşa).

      Şi cum nimeni nu răspunde... poetul îşi anticipă căderea, simţind uneltirea timpului şi a oglinzilor virtuale din lumea aparent siderală: O linişte adânc – transcendentală, / Odihnitoare-n plinul ei rotund, / Mă-nvăluia, luându-mă în poală, / Cerându-mi cu tăcere să-i răspund. / Şi în tăcerea lumii abisală / Cădeam prin mine-n mine să m-ascund. (Cabală).

      Motivul umbrei este predominant în poemele lui Adrian Erbiceanu. Umbra înseamnă complezenţă şi complementaritate, voalare şi relevare: Din umbre nu poţi face piedestal / Nici unei flori! Dar umbra te arată / Lumii cum eşti... Lumina ţie dată / Te face doar cu fapta ta egal. (Act de prezenţă).

      Sau, mai mult de atât, irefutabililate, supunere necondiţionată: Alunecăm ca umbrele pe ape / Spre largurile care ne ascund, / Cu fiecare clipă mai aproape / De liniştile cele fără fund... (Ca umbrele pe ape).

      Autorul se regăseşte cu adevărat numai în lumea cuvintelor sale. Depărtarea de ţară, vorbirea curentă a unei limbi străine, toate acestea l-au izolat în sanctuarul poetic. Dar cum orice supliciu este şi deliciu, poezia îşi merită preţul. Limba română capătă valenţe spirituale, chiar dacă nominal Dumnezeu lipseşte din acest volum. Paradisul, infernul, heruvimii, personajele mitologice nu fac decât să evidenţieze cadrul metafizic.

      Revenind pe axa timpului, şi aici mă refer doar la omul poet, amintirile revin mereu şi mereu în cuvinte pline de tâlc şi savoare. Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si nouă toate… îşi începea marele Mihai Eminescu celebra „Glossă”. Adrian Erbiceanu are îndrăzneala şi reuşeşte să ne ofere o replică de valoare şi rafinament prin poezia „Acelaşi veac acelaşi leat” : Fără să uit, fără să-nvăţ, / Şters e răbojul, an cu an, / Din inocenţă sau răsfăţ, / Cât timpul risipit în van, / Pe care nu pot să-l adun / Printre frunzişul destrămat; / Mă pierde şi nu ştiu s-o spun – / Acelaşi veac, acelaşi leat.

      Cu un simţ deosebit al cuvântului, cu un respect pentru adevăratele valori ale literaturii române, Adrian Erbiceanu a făcut un pas decisiv prin volumul „De la Anna la Caiafa”. Pe treptele consacrării, pe treptele transcendenţei umane, cu spatele drept şi privirea înainte. Chiar dacă viaţa este un act premeditat. Chiar dacă tot ce rămâne la un moment dat este doar pulberea din ochii destinului : Trecutul – vagi insinuări de fapte / Inadvertent trasate pe hârtie, / De-o mână care a crezut că scrie / În plină zi, ca să le şteargă-n noapte - / E doar paliativ... o nevralgie!(Trepte).

     

     

© Copyright Ionuţ Caragea

Nu există nici un comentariu

Comentează articolul	Spune-ţi părerea
Toate câmpurile sunt obligatorii.     Comentariul nu poate include link-uri.     Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.     Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare. Nume : Email (nu va fi afişat) : Comentariu :