Ionuţ Caragea, Guru amnezic, Editura Fides, Iaşi, 2009. Cu o Prefaţă de Constantin Miu şi o Postfaţă de Angela Furtună

Cezarina Adamescu Cezarina Adamescu a publicat 94 de texte pe sferaonline.ro Pe unica stea Şi astăzi aştept Cu lacrima scrisă Răzvan Ducan: 100. Cele mai frumoase poezii În joc spiral pe razele Selenei. Poezia clavirului şi-a violinei. mai multe... varianta print

Cezarina Adamescu cezarina.adamescu.contact@gmail.com

Publicat Duminica, 20 Decembrie 2009, ora 13:18

      Noul volum de versuri al poetului Ionuţ Caragea, „Guru amnezic”, apărut la Editura Fides, Iaşi, 2009 confirmă vocaţia de căutător în materia arzătoare a Cuvântului, ca-n izvoarele freatice ale neliniştii, cu ochii mâinilor scormonind

      prin zăpada în flăcări. Şi de data aceasta autorul propune o poetică a meditaţiei profunde şi a trăirilor lăuntrice obţinută în urma unei purificări spirituale, a unei abluţiuni cu apă lustrală şi a unui catharsis la care se poate accede după zile şi nopţi de luptă cu tine însuţi.

      La „clipa de liniştită durere” – s-au adăugat umbre care „pleacă la drum” cu umerii lăsaţi, dincolo de porţile caselor, departe, lăsând în urmă „umbre/ dragoste/ umbre” (Este o clipă de liniştită durere).

      Acestei clipe îi răspunde doar „ecoul absurdului” - când poetul ia asupra sa „foamea altora/ durerile şi supărările lor/ eşecuri deziluzii drumuri neterminate/ speranţe rămase datoare trecutului/ apusuri îmbibate de otrava neagră a viselor” (Ecoul absurdului), de aici vocaţia sa jertfelnică şi în acelaşi timp, soteriologică, taumaturgică.

      Doar lui îi este proprie acea „singurătate pe patul lui procust” (Ecoul absurdului).

      Cu o intuiţie extraordinară, doar el, poetul cunoaşte „cine suntem cu adevărat” şi mai ales, „în acest timp cu ipotecă pe trup/ şi datorie pe suflet/ cuvântul, da, cuvântul/ umblă cu ferocitate prin lume / scăpat din lesa divinei tragedii.” (Ferocitatea cuvântului).

      În pofida asumării unei responsabilităţi enorme, jertfelnice şi în felul acesta, mântuitoare, poetul îşi păstrează spaţiul însingurării sale intact „departe de orice urmă de îndoială” - în care îşi făureşte artizanal, cu reverenţă, pradă grimaselor din oglindă, din propria fiinţă, amestecul magic de salivă, fibre, sevă şi sânge, celule vii şi celule moarte, pânza care-l apără, dar care-i serveşte totodată drept capcană pentru inoportuni: „pământ/ crisalide şi fluturi în plasa/ paingului orb” (Pământ, crisalide şi fluturi).

      El e agresat şi agresor în aceeaşi măsură. Consumând hălci întregi din pământul de sine precum vulturul din pulpa lui Făt-Frumos, el se-mplineşte cu fiecare muşcătură şi sorbitură din propriul sânge, din propria sevă ca din apa vie menită să trezească voinicul din moarte şi să-i redea puterile slăbite în lupta cu balaurul ori cu hidrele veacului.

      E cel puţin stranie această capacitate de refacere, de (re)înflorire şi rodire din nou după seceta şi moleşeala inerentă a firii.

      De fapt, vlaga îi vine din duh, din spiritul de dăruire după principiul steinhardt-ian după care, cu cât dăruieşti, cu atât vei primi mai mult, principiu cristic, de altfel.

      Să fim înţeleşi, Ionuţ Caragea nu propovăduieşte fuga din lume, mediu neprielnic creaţiei, nici izolarea în deşertul gândirii şi al meditaţiei, retragerea în „cercul strâmt”, pentru a zămisli opere durabile, ci, liberul salt în nemărginirea cuvântului pe care-l foloseşte drept suport imperios necesar. El practică ca pe-un exerciţiu trupesc şi mintal, străpungerea cercului, dar păstrarea percepţiei asupra luminii în care omul se înveşmântă şi cu care se nutreşte şi bea din ea cu lăcomie ca din fântâna vieţii, până şuviţele ei i se scurg pe la colţurile gurii, spre bărbie. Şi aşa, leoarcă de luminile lumii care-l aureolează, poetul purifică şi-şi creează totodată crisalida în care va sălăşlui până la stadiul de fluture.

      Sfărâmarea crisalidei şi zborul cu aripi jilave, legat de sfoara cuvântului din care s-a zămislit, – e crugul fiecăruia şi el poate fi înalt sau pitic, un zbor cu aripi împrumutate ca un cântec sublim îngânat de mâinile copiilor surdo-muţi, sau un crug pe o traiectorie proprie.

      Despre Ionuţ Caragea se poate spune orice lucru superfluu, dar nu că şi-a ales drumuri bătătorite pe care să peregrineze. Dinadins parcă, drumurile lui sunt virgine şi el trebuie să le străbată cu o sabie-n mână, să-şi croiască drum printre hârtoape şi tărâmuri indigene. El este în felul acesta pionier, deschizător de drumuri neştiute şi neumblate, atât de original, atât de inimitabil încât şochează la prima vedere. Îţi trebuie timp şi curaj precum şi aer-de-legătură, ca să te obişnuieşti cu înaltul său rarefiat şi tare, în care zboară doar păsări măiestre.

      Şi până să-l ajungi, îl pierzi din ochi, fiindcă el face orice altceva dar nu stă pe loc, nu te aşteaptă şi nu se întoarce din cale, n-ai încotro şi trebuie să ţii pasul.

      Ionuţ Caragea nu cunoaşte în calea versului său stăvilare. El năvăleşte tumultuos, teribil, grăbit, mânat de o stare de urgenţă lirică, înarmat cu abilitate, măiestrie, har, aplomb, impetuozitate. Autorul susţine că „dragostea/ unicul perpetuum mobile” (Perpetuum mobile).

      Poezia care dă titlul emblematic al volumului este o parabolă a vieţii pândită şi primejduită de neînduplecatul timp „traficant de nisip/ în spaţiul îngust/ al clepsidrei” – metamorfozat în guru amnezic, ”posesor al secundelor adunate-ntr-o sectă” „ca morţii-n cimitir/ aşteptând numărătoarea inversă” (Guru amnezic).

      O foarte frumoasă poezie de dragoste este În altă viaţă am fost râu. Empatia salcie-râu şi chiar entropia lor născându-se din neliniştea lacrimei, femeie-bărbat, cele două principii, aceleaşi şi totuşi diferite, care se completează şi se îmbină armonios, se atrag şi se resping, se caută şi se unesc, a căror separare doare fizic şi psihic, este grăitoare.

      Nimeni nu e de neînlocuit, cu toate acestea, există fiinţe, făpturi, pe care nu le putem înlocui cu nimeni şi cu nimic – cum ar fi mama şi iubirea dintâi – un alt paradox al vieţii. Viaţa curge şi totuşi stă pe loc, în anumite împrejurări, încremenită, transformată, sărăcită şi îmbunătăţită în aceeaşi măsură, păstrând doar adierea, mireasma imaginii dintâi: „n-am mai privit malurile/ până când o femeie necunoscută/ privind prin mine pietrele/ a vrut să afle rostul pământului/ şi s-a lăsat să cadă/ ca o pană de codobatură/ ca o frunză de salcie” (În altă viaţă am fost râu).

      Ionuţ Caragea uzitează adesea terminologia filozofiilor orientale de tip buddhist şi multe versuri iau aspectul unor frânturi din această înţelepciune: „viaţa îşi leapădă karma/ ca o piele de şarpe”

      Gândirea poetică panseistă a lui Ionuţ Caragea îşi are izvorul, desigur, în trăirile sale, fiindcă el scrie o poezie senzuală, genuină şi meditativă în acelaşi timp, un amestec de sacru şi profan, de materie şi spirit, de concret şi inefabil, lumesc şi ceresc se îmbină şi se cunună în chip fericit şi senzual precum se sărută bolta cu apa la orizont.

      Ex. „fericirea e lacrima/ prohibită de zei”; „nu mai contează nimic/ doar legea şi ordinea/ chiar dacă sufletul nostru venetic/ cerşeşte în haosul cărnii” (Îngeri cu maturizare forţată); „inima mea/ pioneză pe harta lumii” (Sensul vieţii); „viaţa/ doar o mirare/ între două ascunderi” (Sensul vieţii).

      Şi cu toate acestea, „între abis şi-nălţare// sufletul meu/ şarpe de aer strecurându-se/ printre umbre speriate/ umbre răstălmăcind/ necuprinsul”(Sensul vieţii).

      Şi ce chip dă Ionuţ Caragea morţii:

      „graţioasă moartea se plimbă/ ca o lebădă neagră” (Sensul vieţii). Ori: „moartea este singurul geniu/ în mânuirea timpului/ bumerang” (Singurul geniu).

      Continua căutare a cuvântului potrivit, a miracolului rostit sau scris, este pentru Ionuţ Caragea expresia plenară a poeziei care uneori ia proporţii dramatice: „de ce? De ce m-ai părăsit cuvântule?/ nici un răspuns” (Punctul pe i) iar încrederea în cuvânt este starea sa de graţie şi mai ales, garanţia că aflându-se în slujba cuvântului, poetul îşi îndeplineşte karma: „i a mai apărut o vreme/ doar celor apropiaţi/ spunându-le să creadă mereu în cuvânt/ şi în fiul cuvântului/ şi în iubirea/ cu punctul pe i” (Punctul pe i).

      De fapt, punctul pe i este pentru toţi, iubirea.

      Ionuţ Caragea dă o sumă de definiţii morţii, cu toate metaforice, inspirate, pentru a-i sublima astfel grozăvia:

      „Viaţa este doar un sevraj/ între două doze de moarte” - cea mai reuşită, de o adâncime profundă (Sevraj între două doze de moarte).

     

     

      Şi poate că are dreptate poetul când spune că moartea este „Singurul geniu”: „moartea este singurul geniu / în mânuirea timpului / bumerang / coasă pe grumazul destinului / semn de întrebare / la sfârşitul unei propoziţii / vampir sorbind lumina spaţiilor înguste/ şi transpira]ia celor înlănţuiţi în rut / sfidând gravitaţia cu zboruri înalte sau umbre/ filtrând aerul alveolelor pulmonare / şi aerul fiecărui cavou / plin de umezeală / şi mirosuri apocaliptice (…) /moartea este singurul geniu /în umplerea tuturor spaţiilor goale / dintre oameni şi îngeri / dintre cer şi pământ / dintre stele şi râurile negre / dintre toate lucrurile văzute şi nevăzute.”

      Ionuţ Caragea cel adevărat se află în poemul „O patrie şi un mormânt” – în care îşi dă întreaga măsură a simţământului patriotic care-l animă: O patrie şi un mormânt -: „trăiesc durerea unei patrii/ ca într-un sacru legământ;/ printre ventricule şi atrii / acelaşi sânge curge – sfânt/ trăiesc, privirea mi-e departe,/ spre marea mea, spre răsărit; / trăiesc şi în această carte,/ de-atâtea versuri răstignit./ trăiesc aceeaşi melodramă / prin vise şi prin alte vieţi,/ ca plânsul unui dor de mamă,/ ca roua unei dimineţi./ trăiesc cu ochii şi cu gândul / la tot ce-a fost şi ce va fi; / trăiesc, când se termină rândul, / pe firul unei agonii./ trăiesc blestemu-nstrăinării / prin alte lumi rătăcitor;/ necunoscut sau dat uitării…/ pe care limbă vreţi să mor?”

      Este o superbă poezie patriotică în care răzbate, cum altfel? dorul şi înstrăinarea de meleagul în care a văzut lumina. Versul care-l răstigneşte este, de fapt, dorul, neliniştea, chemarea rădăcinilor pe care le înţeleg şi le simt aproape cei plecaţi departe.

      Metafora unui guru înţelept oriental, creator de şcoală şi modelor de discipoli (care şi-a pierdut memoria!!!) duce cu gândul la o lume rătăcită, bolnavă, care şi-a pierdut reperele morale, reperele de conştiinţă, a încurcat cărările, se află-n răscruci şi orbecăie-n ceaţă, caută în cu totul altă parte sensul vieţii şi nu găseşte aproape niciodată răspunsul. De aici, angoasa, anxietatea, care duc, inevitabil, la paranoia, la schizofrenie, debusolare, confuzie, rătăcire totală, aşa cum trăim azi, îndeobşte.Şi până la filozofiile orientului, ne-am pierdut sensul creştin al propriei mântuiri.

      Titlul volumului este emblematic pentru lumea de azi şi pentru vremurile pe care le trăim şi-n care ne afundăm clipă de clipă, ca-n labirintul vegetal plin cu plante ornamentale uriaşe, estetice şi ucigătoare care-şi întind tentaculele şi ne sugrumă.

      O viziune sumbră şi lucidă asupra prezentului şi în chip deosebit, asupra viitorului, ceea ce sporeşte angoasa. Doar luminişul iubirii ne mai poate salva.

      Ionuţ Caragea este un poet de sorginte romantică, dansând pe gheaţa artificială a lucidităţii. El nu are timp de admirat şi de pictat peisaje-n cuvinte frumoase. Existenţa lui e în continuă stare de urgenţă şi de legitimitate. El se apără scriind, se apără prin cuvânt de Cuvânt, de monştrii urâtului, de întuneric, de insomnie, de răceală şi de frică de moarte, îşi ia gardă de corp tot Cuvântul, şi când toate măsurile de precauţie au fost luate, constată că e un luptător cu propriul cuvânt care stă la pândă şi-i măsoară orice mişcare. Toate stihiile sunt răscolite şi omul stă singur împotriva lor. E vorba şi aici de opera care-şi devoră autorul, de personajul care-şi ucide creatorul, ca-n atâtea filme de ficţiune. Trebuie să ştii să stăpâneşti la perfecţie arta disimulării, a îngenuncherii şi supunerii cuvântului care uneori e atât de puternic încât poate da naştere şi poate ucide. Se pare că în această încleştare, când poetul când cuvântul ies învingători. Revolta cuvântului împotriva celui care i-a dat naştere este o temă recurentă şi foarte ispititoare pentru scriitori.

      Între apărare şi ofensivă nu prea e timp de gândire. Trebuie acţionat cu discernământ şi abilitate. Şi, în cele din urmă, constaţi cu surprindere că nici un deznodământ nu s-a produs din pricina cuvântului, nici un dezastru. E doar un semnal de alarmă, că trebuie să închei pactul şi să obţii o pace vremelnică cu acesta, să ţi-l faci aliat, luptând pe aceeaşi baricadă.

      Cu toată luciditatea lui, Ionuţ Caragea se descoperă adeseori aşa cum e, când se priveşte-n oglindă, nu aşa cum îl privesc cei mai mulţi: el e un romantic cu o aprigă nevoie de tandreţe.

      Uneori poetul se simte dezarmat în faţa cuvintelor care se materializează şi tind să-şi impună voinţa, să-l dirijeze; alteori simte că nu are destule argumente „ca să-mi exprim toată tăcerea, toată lipsa ta”.

      Stilul aforistic din poezia Fidelitate duce cu gândul la străfulgerările de blitz nipone sub formă de haiku sau tanka, ori alte forme tradiţionale de poezie, chiar dacă nu păstrează rigoarea formală:

      „merg cu umbra mea/ câine cu limba/ tăiată”;

      „nici un cuvânt/ nu ne ameninţă dragostea”;

      „vântul vorbeşte/ cu pietrele/ despre secretul/ apei curgătoare”;

      „în amurg/ moartea/ îşi potcoveşte/ fiarele” - acestea sunt doar patru secvenţe de stampe nipone.

      Şi o invenţie, pe cât de nostimă, pe atât de originală în Poezeul cuvântului: „eu creez poezia / mai întâi în imaginaţia mea / ruptă din coasta unui gând/ apoi în măruntaiele mele/ amestecată cu sânge şi durere / apoi născută pe gură / ca un fluture ieşit din stomac / eu / poezeul cuvântului / creez / poezia”.

      Despre lupta poetului cu armata cuvintelor, Ionuţ Caragea dă mărturie că nu e uşoară şi nu e de scurtă durată, ci e o încleştare pe viaţă şi pe moarte, o luptă surdă, folosind fel de fel de arsenale, tactici şi strategii, pe teren deschis, în prima linie a frontului şi uneori în acel ţinut al nimănui, noland, unde nu se găseşte ţipenie şi unde poţi cădea retezat de un glonţ rătăcit, venind din tabăra adversă. Pentru că la mijloc este o redută greu de câştigat: nemurirea.

      Poetul, veşnic treaz, veşnic la datorie, cu arma în mână, luptă corp la corp cu aceşti combatanţi cât frunză şi iarbă, iar ca să se apere nu are decât „mintea la pândă cu rana deschisă”:

      „Stau cu mintea la pândă cu rana deschisă/ ca o floare carnivoră/ cuvintele trec prin sângele meu vin la sufletul meu/ să se-mbogăţească de sensuri/ iar eu lacom le-nchid printre vintre/ visând nemurirea/ dar cum să rezist cuvintele strigă lovesc/ îşi cer înapoi libertatea / mă lupt cu preţul vieţii mă lupt / fie-i pagina uşoară poemului/ pe care tocmai l-am ucis” (Visând nemurirea).

      Aceasta este o adevărată mărturie de credinţă literară despre misiunea poetului şi despre jertfa de sine în slujba patriei sale, Poezia, la fel cum odinioară, Nichita Stănescu a spus: „Limba română este patria mea”. „A scrie în limba română este ca o duminică”.

      Tema fundamentală a vieţii şi a morţii, abordată în mai toate poemele, este de natură să-l preocupe cât se poate de serios pe Ionuţ Caragea şi o tratează ca atare, cu cea mai mare responsabilitate: „Niciodată nu luăm moartea în serios: „niciodată nu luăm moartea în serios / această prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă / oricât de pustii ar fi vieţile / ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă / ne dăm întâlnire cu umbrele / şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor / ajungem să credem că singura iubire / a fost să ne doară ceva / un semn divin o judecată cu porţile sărutului închise / niciodată nu luăm moartea în serios / fiorul acela ce trece prin şira spinării / ca o cădere în gol în propriul vis / în clipa aceea când atingem pământul / şi totul se cutremură / chiar şi pământul dinăuntru / mergem încolonaţi oameni şi umbre / fiecare ne dorim să fim altceva / într-un final şi unii şi alţii / suntem îngeri şi păsări negre / pe cerul din gura unui mort celebru” .

      De altfel, temele filozofice şi psihologice abundă în lirica acestui poet de excepţie: fiinţa, mirarea, teama, dihotomia umbră-lumină, cu accentul pe umbră, vidul şi visul şi marginea visului, amintirea, materia, timpul ş.a.

      Întrebarea-paradox pe care şi-o pune poetul este: „fragilitatea fiinţei mi-o sprijin/ de-un mare semn de-ntrebare:// oare teama de vid / e mai adâncă / decât vidul din mine? (/? poem inspirat din Echilibru de Viorel Zegheru).

      Pentru ca în final, după scufundarea în vârful picioarelor în „puţul fără fund” în „consistenţa materiei”, poetul să constate: „la gura timpului liniar/ sângele meu/ se varsă într-o mare de linişte” (/? Poem inspirat din Echilibru de Viorel Zegheru).

      Ionuţ Caragea îşi închipuie propriul poem ca pe un tren personal „cu locuri la geam” unde urcă oameni şi „împart o bucată de vreme” – şi coboară zâmbind cu speranţa că poate se vor mai întâlni undeva-cândva şi pe el însuşi ca pe un impegat de mişcare schimbând acele la macaz la „poemul meu ca un tren al întoarcerii/ un bătrân întrebând controlorul / de oraşul acela mic dintre munţi / de prima sa dragoste // poemul meu… î n d e p ă r t â n d u – s e / destin şerpuind prin orizontul lacom / şi totuşi nimic nu este pierdut / mai există trenuri rapide / ce trec prin vămile cerului // şi eu cel care unge roţile cuvintelor grele / cel care aşează şinele / pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri // poemul meu ca un tren flămând de timp şi distanţe / accelerează neobosit // şi eu cel care se opreşte mirat / la ţărmul unei eternităţi fără trenuri…” (Poemul meu ca un tren).

      Un frumos poem despre gramatica vieţii este scris în stil clasic şi relevă, din nou, crezul artistic al poetului care emite supoziţii „cu sânge de poet”:e viaţa şi subiect şi predicat / e punctul o cădere de cortină /şi noi suntem cuvinte de duzină /mergând pe-un curs firesc… premeditat / e viaţa şi adverb şi complement /e verbu-n care cercul se închide / şi noi suntem mirarea ce desfide / fatalitatea timpului prezent /e viaţa substantiv şi atribut /e numeral, pronume şi articol /şi noi suntem în viaţă… ce ridicol! /le ducem grija celor ce-au trecut /e viaţa adjectiv şi epitet / conjuncţii, interjecţii, prepoziţii… /iar noi suntem pe pagini supoziţii /ce se emit cu sânge de poet” (Supoziţii).

      Nostalgia indusă de amintirea oraşului copilăriei e prezentă în poemul Abadonat: „ofrandă e gândul acesta viu/ într-un ritual al uitării”.

      Singurătatea e şi ea o temă predilectă în lirica lui Ionuţ Caragea şi atunci, până şi cuvintele par de prisos şi poetul le-ar înlocui cu puritatea unei lacrimi de copil.

      „vine o vreme când zeul singurătăţii / coboară din paradisul cuvintelor suspendate / răsfoieşte cărţile ca şi cum ar avea nevoie de suflet // şi mai vine o vreme/ când vrei să dai foc tuturor cărţilor / să priveşti o lacrimă cum curge pe obrazul/ unui copil şi să-i oferi sufletul tău / ca o batistă curată” (Alfabetul de oase al morţii) – Excelent spus! Subscriem.

      Trăirile autentice ale lui Ionuţ Caragea sunt atât de adânci şi pilduitoare încât s-ar putea aplica oricăruia dintre noi. Şi cu toate că sunt personale, în ele te regăseşti şi asta-ţi face bine, te motivează în continuare, ştiind că altcineva îţi trăieşte propriile stări şi tu le trăieşti pe-ale altcuiva. E o empatie firească, un fel de feed-back care se verifică între poet-cititor-poet şi iar cititor.

      Şi aceasta pentru că adevărurile rostite sunt foarte simple şi în inima lor se regăseşte miezul inimii noastre:

      „timpul se măsoară de la un cuvânt la altul / între cuvinte viaţa este la fel ca mortarul/ astfel se înalţă zidul dintre omul singur şi restul lumii / din când în când se ridică poarta grea / şi trec caravanele foamei // o atmosferă apăsătoare / ca şi cum cineva ar pune impozit pe suflet / respiraţii din ce în ce mai greu de plătit / sângele trimis să inspecteze terenul / umbra ajunsă cu cuţitul la os” (Umbră ajunsă cu cuţitul la os).

      E cel puţin ciudat cum Umbra îşi află loc preponderent în lirica lui Ionuţ Caragea, în mai mare măsură decât Lumina şi aceasta pentru că Lumina se poate dobândi cu mult mai greu şi e de aceea, mai jinduită. El le-a ridicat umbrelor un monument, e vorba desigur, de statui, de monumente, de chipuri de piatră, dar iată că, spune poetul: „nimeni nu varsă o lacrimă / la monumentul umbrelor” (Monumentul umbrelor).

      Un poem admirabil este şi Casa cuvintelor, care merită citat integral pentru dezvăluirea tainicului laborator de creaţie al autorului:

      „numai poetul ştie câtă singurătate şi câtă tristeţe /este în casa cuvintelor sale /doar moartea suflă prin crăpăturile pereţilor / scrâşneşte când poetul păşeşte pe scări /sau când deschide vreo uşă /în timp ce chipuri mint în oglinzi şi femei /îmbătrânesc în portrete pe holuri întunecoase / numai poetul ştie când frigul pătrunde /în casa cuvintelor sale / când inima i se strânge într-o poemă şi-aşteaptă /sosirea primăverii / odată cu cel mai vestit cititor /doar moartea albă scrâşneşte sub tălpile celor curioşi / grăbiţi să vadă chipul celui ce doarme /în marmura crucii /numai poetul ştie câtă dragoste /este în casa cuvintelor sale / când crengile bat în ferestre şi razele / soarelui timid înaintează prin istoria prafului /acolo din acel sâmbure de lumină / încolţeşte iluzia / numai poetul ştie câtă speranţă / este în casa cuvintelor sale/când zeii coboară prin vise cu dansuri /confeti şi măşti /acolo în carnavalul fericirii /şi moartea poartă o mască surâzătoare”.

      Timpul şi aşteptarea – alte două personaje principale ale poemelor lui Ionuţ Caragea şi în poemul Vânzătorul de ceasuri poetul încearcă să explice cum „Negociem cu nimicul şi devenim pietre / e şi asta o afacere până la urmă” (…) Ceasul biologic merge la fix / nu degeaba am spus că fiecare om / este o rotiţă din pântecul marelui timp / acolo unde timpul timp / acolo unde timp / acolo unde / unde” - şi acest rafinat joc repetitiv cu accentul pe ultimul vers, sporeşte emoţia.

      Ionuţ Caragea – lucidul romantic şi teribil nu se poate ascunde printre movilele de cuvinte ca nişte ochi străbătând întunericul „de dragul jocului / de-a v-aţi ascunselea / printre absenţe cu strigăte disperate / cu ecoul întemniţat într-o bătaie de inimă” (Extemporal).

      Şi iată ce ne dezvăluie poetul:

      „în copacul sângelui meu înfloreşte o inimă / fructul dă în pârg / aşteaptă să fie muşcat / nimicul îşi croieşte drum ca un vierme / prin carnea fragedă / femeile dorm / în cele patru morminte” (În copacul sângelui meu…)

      Şi în final, o declaraţie şocantă în poemul Anticipez o mişcare:

      „scrisul este impredictibil şi rece / se hrăneşte cu timp şi cunoaştere / îl privesc şerpuind prin infinitul alb / şi-mi cobor urmăritorul condei // dacă încerc să anticipez o mişcare / se-nalţă şi îşi scuipă veninul / drept în ochii mei / orbindu-mă pentru o vreme”.

      Nu e deloc adevărat, aşa cum afirmă autorul, că scrisul său este impredictibil şi rece. E mai degrabă vorba despre terapie prin scris împotriva morţii, mici fragmente autobiografice dintr-un eseu despre autocunoaştere.

      Ideatica sa este îmbogăţită de exerciţiu şi experienţă personală, de rafinament stilistic, pe care, fără parcimonie, poetul o împărtăşeşte. Sinceritatea este apanajul universului său liric, o sinceritate uneori crudă, frustă, care face bine ca un duş rece, vivifică şi înviorează. Ea scoate din lâncezeală trupurile şi sufletele molcuţe, le scutură şi le trimite în recunoaştere pentru a reconstitui lumea, aşa cum el a cunoscut-o şi nu aşa cum a devenit acum în faţa privirilor şi a simţurilor noastre.

      Limbajul metaforic elevat şi subtil, propriu scrierilor sale, are darul de a uimi şi a stârni controverse. Uneori ai senzaţia că asişti la o dedublare, că poetul operează asupra lui însuşi incizii pe masa de vivisecţie şi totodată descrie cu minuţie toate stările prin care trece, la fel cum scriitorul maghiar Karinthy Frigyes şi-a radiografiat maladia din creier şi şi-a descris toate stările şi operaţia pe creier în cartea: „Călătorie în jurul craniului meu”. Şi face acest lucru pentru a-şi exorciza propria temere de finalul implacabil, în felul acesta trăind scanat pe computer, apoi pe calc în oglindă propriul sfârşit, pentru a se obişnui cu ideea nefiinţei, a nemişcării.

      Oricum ar fi, poemele volumului Guru amnezic oferă o perspectivă lirică specială, de excepţie asupra vieţii, cu intrări şi ieşiri provizorii, dintr-un labirint vegetal numit existenţă, spre luminişul de unde survine fiinţa, acelaşi în care, la timp potrivit, ne vom întoarce.

      Intensitatea trăirilor sale, dublată sau nu de o imagistică pe măsură, e de natură să ne confere o temă de meditaţie, un răgaz al gândirii şi o stare de confort interior pe care doar poezia de calitate ţi-l pot dărui.

      Dar câte meandre stilistice sunt necesare pentru a construi acest pod de imagini care traversează o apă, doar poetul poate spune, sau nici el.

      Mai curând, să lăsăm inefabilul să vorbească în locul nostru…

      De multă vreme n-am mai avut privilegiul de a lectura o carte atât de complexă, de întreagă, de originală şi într-un cuvânt: remarcabilă!

     

© Copyright Cezarina Adamescu

Nu există nici un comentariu

Comentează articolul	Spune-ţi părerea
Toate câmpurile sunt obligatorii.     Comentariul nu poate include link-uri.     Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.     Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare. Nume : Email (nu va fi afişat) : Comentariu :