Hermeneutica morţii în „Complexul Thanatos” al lui Ionuţ Caragea

Valeriu Cuşner Valeriu Cuşner a publicat 2 texte pe sferaonline.ro Starea de umbră varianta print

Valeriu Cuşner

Publicat Duminica, 14 Martie 2010, ora 11:09

       Naşterea şi moartea sunt fenomene primordiale pentru toate fiinţele. Dacă naşterea poate fi considerată ca un „dat” pentru fiecare individ, moartea a ridicat numeroase semne de întrebare tuturor civilizaţiilor, constituind cea mai profundă şi emoţionantă temă a lumii, prin refuzul de a o accepta ca atare. Toate filozofiile, ştiinţele şi mitologiile şi, mai ales, formele de manifestare ale artelor (muzica, pictura, sculptura, baletul, literatura scrisă şi orală) s-au întrecut în a-i consacra un capital imens de exprimare.

      Aproape că nu există o mare personalitate a lumii, din toate timpurile, care să nu-i fi acordat importanţa necesară. Pentru că omenirea nu s-a putut mulţumi cu acest deznodământ s-a conturat şi credinţa mistică a continuării vieţii după moarte.

      În acest amplu context poezia a avut un rol deosebit (prin altitudinea sa spirituală şi construcţia-i distinctă) care i-a conferit aura de regină a literaturii. Majoritatea poeţilor lumii şi-au acordat lira pentru a înfăţişa moartea în toate ipostazele ei, astfel constituindu-se un „Complex Thanatos” al literaturii morţii.

      Şi poetul Ionuţ Caragea, în numeroasele sale volume de poezii, în colecţia de „Citate şi aforisme” sau „Citate despre moarte” din „Dicţionarul suferinţei”, prezintă moartea în diferite ipostaze, chiar şi sub titlul „Guru amnezic”, volum apărut în anul 2009 la editura FIDES din Iaşi.

      În concepţia hinduistă termenul „Guru” a fost atribuit maeştrilor spirituali care răspândeau învăţăturile lui Krishna. Majoritatea religiilor hinduse au pornit din două direcţii primordiale; prima fiind credinţa Brahma (o divinitate absolută, impersonală, care ar fi creat Universul) prin care individul se poate salva din iluzia lumii fizice doar prin evadarea în absolut, încetând astfel a mai exista, şi cea de-a doua credinţă, într-o fiinţă personală (v. mişcarea Hare Krishna) prin care fiecare individ se poate salva prin efort propriu, evadând din lumea fizică, încredinţându-şi sufletul unui anumit zeu. (Din această variantă a apărut, apoi, o mulţime de alte zeităţi şi subdiviziuni religioase).

      Aceste precizări din religiile hinduse care nu sunt tranzitate în conţinutul cărţii, pot fi necesare pentru a explica titlul „Guru amnezic” (de fapt este Timpul-lacomul „traficant de nisip / în spaţiul îngust / al clepsidrei” (pg. 15). Cunoaşterea lor ar putea explica, într-o lumină diferită de cea creştină, înclinaţia orientală a lui Eminescu, precum şi rătăcirile ontologice ale poetului Caragea, pentru că, pe de o parte, se consideră un „om pe jumătate străin / pe jumătate de pe altă planetă”

      (pg. 18), iar de cealaltă, simte că „în sângele meu se porneşte Jihadul” (pg. 28) împotriva acelui „călău fără chip” (pg. 52) care este Timpul, amnezic la traumele existenţiale ce-aşteaptă „numărătoarea inversă”, pentru a ne pregăti de moarte.

      Putem considera, de la bun început, că Ionuţ Caragea a pornit, prin efortul propriu, pe drumul „salvării” sale. În toate volumele publicate de acest talentat poet, este prezentă tema evadării din această lume. Dar această evadare nu se poate realiza decât prin moarte iar Timpul apare ca marele şi unicul vinovat, cel care ne tot trece prin etapele letale ale condiţiei umane. Problematica morţii este pregătită gradual (o dozare a modalităţii de a o cunoaşte) printr-o succesiune a emacierii vieţii, sâmburii ei fiind prezenţi în toate fazele, derulate prin: cuvinte, dragoste, singurătate, suferinţă, umbră, ca în final să se ajungă la „geniala” moarte. Înşiruirea acestor etape poate defini, din punct de vedere psihanalitic, aşa numitul „Complex Thanatos”, prezent tuturor muritorilor şi, mai ales, la marii poeţi ai lumii: „Ce sens avu menirea? Şi-acum, ce sens are plecarea?” (Omar Khayyám), până la poetica îngemânării vieţii cu moartea, la Eminescu (Hypnos şi Thanatos) şi atitudinea faustică a marilor romantici.

      Marea întrebare a lumii, din toate timpurile, a fost dacă rostul fiinţării este întru moarte, sau moartea ar putea fi o devenire întru fiinţă? La această întrebare mulţi înţelepţi au formulat răspunsuri de o mare diversitate încă din antichitate şi până în prezent.

      Dar nici un răspuns nu a fost legitimat în întregime, fiindcă este îndoielnică tocmai originea vieţii. Iar poetica lumii se limitează doar la o jalnică tânguire metafizică, pentru că încercând să transfere condiţia umană în afara spaţiului euclidian, Fizica, surclasată de misticism, nu ne-a putut oferi nici o certitudine.

      De aceea poezia a fost considerată o a doua religie a lumii, înrudindu-se (prin alte mijloace) cu principiile fundamentale ale omenirii, cu cele ale binelui suprem, ale sinelui suprem, adevărului universal, absolutului şi perfecţiunii, încercând să ne purifice fiinţa şi s-o înalţe la altitudini cosmice. Adevărata poezie poate fi memorată ca o rugăciune; se recită, se cântă, nu se uită şi se transmite de la o generaţie la alta.

      În clipa în care poezia nu respectă aceste principii, coborând la nivelul precar al subteranelor dejecţii corporale, prin abjecte proiecţii psihopatice, ea devine un obiect de unică folosinţă; nimeni nu o reciteşte, nu o memoreză şi imediat o uită. Chiar şi defularile douămiiştilor, traduse în incoerenţe deliberate prin direcţionarea cuvintelor spre a coborî în empirismul lui Hume sau Locke, în care cunoaşterea devine posibilă şi prin „pipăirea” trăirilor imediate (a banalelor flecuşteţe), nu pot conferi vreo valoare anumitor construcţii postmoderniste. În întregul travaliu poetic al generaţiei actuale se simte mereu dezavuarea eului liric, inaccesibilitatea mesajului pentru cititorul mediu de poezie, ca o consecinţă a unei artificiale şi false sensibilităţi de receptare a realului, cu aruncarea pe taraba paradigmelor a cuvintelor scăpate din pârloage.

      De la bun început trebuie precizat că Ionuţ Caragea nu face parte din grupul celor enumeraţi mai sus ci aparţine puţinilor metapoeţi angajaţi în salvarea şi renaşterea poeziei moderne, promovând o nouă mişcare literară. O evidentă probă o constituie semiologia abundentă a morţii din acest volum, în care sunt înşiruite etapele ce pot defini termenul „Complexul Thanatos”, în hermeneutica morţii specifică acestui poet.

      Cuvintele lui sunt materialele din care se construiesc acele sublime punţi de legătură din care, apoi, se înalţă mereu bolta complicatelor arhitecturi ale poemelor sale: „cuvântul, da, cuvântul / umblă cu ferocitate prin lume / scăpat din lesa divinei tragedii” (pg. 13), transformându-i poemul într-un tren metaforic „flămînd de timp şi distanţe, accelerând neobosit”, care cutreieră lumea unde: „oamenii se urcă / împart o bucată de vreme / şi coboară cu speranţa că poate se vor mai întâlni”. Poemul devine: „un destin şerpuind prin orizontul lacom... spre vămile cerului”, rolul său fiind să „aşeze şinele / pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri”. (vezi „Poemul meu ca un tren”). Astfel Caragea se delimitează de hoţii de trenuri – cei care au furat sacralitatea poeziei.

      Poetul-demiurg conferă cuvântului puteri sacre, pentru că şi moartea - singurul geniu vampir în mânuirea cuvântului - (pg. 25) poate fi învinsă de un alt cuvânt magic, singurul „în faţa căruia oamenii mor” (pg. 10), cuvânt ce trebuie descoperit, pentru că odată rostit (un fel de „Sesam ! Ouvre toi !”) moartea „să moară în măruntaiele albului”.

      Dragostea este „unicul perpetuum mobile” al vieţii, condamnată a fi „un sevraj / între două doze de moarte” (pg. 26), poetul considerând că „în altă viaţă am fost un râu / iubita mea era o salcie” care, mai târziu „a plecat în căruţa unui lemnar” (o superbă metaforă a morţii). A doua iubită „a rămas în voia mării”, ca Lorelai, cântând „la miez de noapte / vrăjind pescarii”, pentru că poetul n-a reuşit să pună „punctul pe i”, prima literă a cuvîntului iubire, „de ce m-ai părăsit cuvântule” (pg. 20), melancolizând iubirea pentru că „i”-ul devenise un „tragic semn de întrebare”.

      Tabloul psihic al Complexului Thanatos contiunuă cu singurătatea, simţindu-se abandonat într-o „linişte cu scrupule de femeie” ce-l determină să pledeze „vinovat în faţa singurătăţii / eliberând măştile una câte una.... fără lacrimi, fără regrete / într-un ritual al uitării” (pg. 45) amintindu-i de acea poetă care „toată viaţa nu făcuse decât să scrie / departe de de ochii cititorilor.... ascunsă în propria ei metaforă... / a singurătăţii ..., fără cititor” (pg. 30), situaţie izbitor de asemănătoare cu a marii poete nord-americane, însingurata Emily Dickinson.

      Singurătatea lui Ionuţ Caragea derivă şi din impactul cu lumea şi cultura în care trăieşte, lăsând urme adânci asupra creaţiei sale „trăiesc blestemu-nstrăinării / prin alte lumi rătăcitor; / necunoscut, sau dat uitării... / pe care limbă vreţi să mor?” (pg. 32).

      Trecerea de la singurătate la suferinţă se realizează prin stigmatizare, preluând prin empatie suferinţele semenilor săi: „sufăr de foamea altora / durerile şi supărările lor... de neputinţa altora / boli netratate la timp / ...de stres şi promisiuni... de crime premeditate... cu metode de sinucidere / şi viaţa merge înainte ca un câine domestic / cu limba scoasă” (pg. 12). Reacţia poetului constă în a-şi exprimă ura şi dispreţul faţă de toţi „traficanţii de suflete” din „piaţa neagră în care se vând vieţi” în complicitate cu „poliţia cerului” şi nepăsarea marilor şefi, antrenaţi în afacerile „de la marginea universului” (pg. 51).

      Rezultatul acestor intense stigmatizări se concretizează prin cicatrizare; inima-i devine „o pasăre oarbă”, un cuib în care orbeşte oricare „altă pasăre venind de departe” (pg. 19) sau ca o „inimă de paie” ascunsă-n morminte (pg. 50).

      Aceste treceri prin toate vămile sufleteşti, lasă amprenta unei umbre existenţiale ce îl însoţeşte pretutindeni şi-l întunecă: „merg cu umbra mea” (pg. 33) sau „am învăţat să trăiesc privind umbra... ajunsă cu cuţitul la os” (pg. 52, 56)... acceptând „liniştea ...plecării fără întoarceri” (pg. 57). Caracterul dual al umbrei este evident în concepţia lui Caragea, ca o punte între lumea vieţii şi cea a morţii. Umbra aparţine vieţii, consecinţă a neîmplinirilor sale dar, în acelaşi timp, este prezentă şi în moarte prin proiecţia conştiinţei noastre: „umbra se-ntoarce / mai am timp să iubesc” (pg. 63), dovedind că moartea este trăită prin teamă.

      Astfel se conturează drama fundamentală a condiţiei umane; convieţuirea conştientă cu finitudinea ei, precum şi neputinţa de a surclasa moartea datorită imperfecţiunii umane: „suntem... contrabandişti de suflete... jongleri cu inimă de cârpă... şi vărsăm lacrimi de crocodil... ne plimbăm din trup în trup... cu aceeaşi ritmicitate sub dictatul ruinei” (pg. 42).

      Această dublă apartenenţă şi conştientizarea finitudinii îi poate facilita omului împăcarea cu deznodământul final: „ne dăm întâlnire cu umbrele” (pg. 37) „umbra apropiindu-se-ncet” - ca o ademenire - „ca o ghilotină cu aripi” în decorul edenic al unei grădini, în care moartea ar putea fi o iubitoare mamă ce-şi „mângâie copilul” (pg. 9). Poate şi din aceste motive „niciodată nu luăm moartea în serios” (pg. 37).

      Blânda acceptare a morţii ce „se plimbă graţioasă / ca o lebădă neagră” ne-ar face să credem că viaţa este „doar o mirare între două ascunderi” (pg. 23) şi numai moartea este un „geniu în mânuirea timpului bumerang” (pg. 24) care ne poate aduce din nou la fiinţare, pentru că „viaţa este doar un sevraj / între două doze de moarte” (pg. 26).

      Sensul acestei ultime sintagme că viaţa ar fi suferinţă şi că doar moartea ar aduce liniştea mult dorită, confirmă concepţia lui Eminescu „căci vis al morţii eterne / e viaţa lumii întregi”. Caragea susţine că trecerea tandră „dintr-o lume în alta / cu vâsla prin ape mânat de Charon” se poate realiza consensual, împărţind „timpul în veşnicii egale / vom trage o linie peste care vom trece iubind” (pg. 39).

      Soluţia trecerii în moarte prin iubire, îl apropie de marea doctrină cristică a creştinismului, pentru că „numai poetul ştie câtă dragoste / este în casa cuvintelor sale”, parodiind o faustică iluzie a carnavalului fericirii unde „moartea poartă o mască surâzătoare” (pg. 59).

      Mai mult de atât, poetul consideră moartea ca o componentă esenţială vieţii, prin rolul esenţial al finitudinii: „o cădere de cortină” (premeditată) „e verbu-n care cercul se închide / şi noi suntem mirarea ce desfide / fatalitatea timpului prezent” (pg. 43).

      Astfel, problematica morţii, atât de prezentă în toate volumele anterioare (trăită cu intensitate în poetica sa), pare a-şi fi găsit rezolvarea în finalul acestui volum printr-un iluzoriu consens viaţă-moarte, încheindu-se un pact al egalităţii între cele două treceri, un fel de up-down acceptat, cu seninătate, de ambele părţi.

      Întocmai ca Eminescu în „Odă în metru antic” unde susţine că „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, prin acest superb volum de poeme, cât şi prin întregu-i demers liric, din volumele anterioare, Ionuţ Caragea ne oferă fundamentala cheie de a învaţă să trăim şi să murim cu demnitate.

     

      Valeriu Cuşner

      16 februarie 2010

© Copyright Valeriu Cuşner

Nu există nici un comentariu

Comentează articolul	Spune-ţi părerea
Toate câmpurile sunt obligatorii.     Comentariul nu poate include link-uri.     Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.     Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare. Nume : Email (nu va fi afişat) : Comentariu :