evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Povestire  -  Improvizaţie (teatru burlesc)  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Recurent  -  Luminile oraşului V  -  Feţele dragostei  -  Răscrucea  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  O şansă pentru câţiva  -  Praf minune (II)  -  Canicula  -  Povestea unui suflet  -  Mamal - Oraşul  -  Nopţi albe, zile negre  -  Crist sideral  -  Recreaţia  -  Pacientul  -  Renaşterea...  -  Omul cu păsări  -  O nouă zi  -  Aici şi acum  -  Umbra  -  Plastic  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Mămica şi El Diablo  -  Children of mine  -  Vatmanul - Mass Media  -  Luminile oraşului XXX  -  Je t'aime mélancolie  -  Experienţă pecuniară  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Înălţarea  -  Războiul lumilor  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Theron Girradus  -  Antarctic City  -  Meditaţie  -  Melcul  -  Duhovnicul  -  Fata din vis  -  Corespondenţă literară  -  Interviul  -  Lunga vară  -  2 fast 4 you  -  Sete  -  Homus trolEIbuzus  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Războiul - fără - cap - şi - fără - coadă  -  Sclipiri de Soare


Adrian Paparuz - Poezia absurdului real şi a realului absurd

Adrian Paparuz, Edmundo avea dou

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 18 Aprilie 2010, ora 16:50

      Ar trebui să ne întrebăm, unde se termină realul şi unde începe absurdul? De cele mai multe ori acestea se amestecă inseparabil... Dar ce-ar fi viaţa reală fără mirajul absurdului? Şi nu din real se hrăneşte fantasticul?

      Originalitatea acestui tânăr poet a devenit deja notorie, de când a publicat câteva volume de poeme în care îşi urmează traiectul propriu fără a ţine prea mult seamă de convenienţele care mai ţin legat cu sfoara, zmeul imaginaţiei sale. Zborul său este liber, practic, fără coordonate geografice ori temporale. Paparuz este aidoma unui vultur care se simte bine doar pe înălţimile stâncoase de unde i se desfăşoară pe dinaintea privirii agile, o întreagă panoramă a umanului cotidian. El îşi ţinteşte obiectivul şi nu-l slăbeşte până ce nu-l secătuieşte de sensuri.

      Adrian Paparuz este un copil teribil a cărui joacă predilectă este de-a zmeii.

      Poetul vorbeşte despre sine la persoana a treia singular, el se dedublează în felul acesta, îşi trăieşte scenariul scris de el însuşi, regizat de el însuşi, al cărui interpret principal este, într-un decor cu recuzită reală.

      El spune despre acest ciudat şi insolit personaj care este el însuşi: „aşa se născuse singur / într-o duminică după Paşte / şi asta fiindcă Speranzza mama lui /

      îl făcuse din flori / floarea- soarelui şi ochiul-boului…”

      Poemul său este continuu, o stare de graţie permanentă, chiar şi când doarme îşi scrie memoriile în versuri, somnul lui e un lung curriculum vitae.

      Adrian Paparuz este un om generos şi deschis, pentru că: „iar în inimile lui încăpeau / o mulţime de oameni / chiar şi un elefant trist” (aaaa...am uitat un fapt important de precizat despre acest tânăr: „Edmundo avea două inimi / una mai mare şi una mai mare” – după cum singur mărturiseşte, chiar la începutul volumului).

      Asta ca să nu se creeze confuzii, să se creadă că el este un om obişnuit! Şi pentru că el îşi decide singur soarta ca un om matur ce este, „Edmundo omul cu două inimi / se decise să moară / de dublu infarct!”

      Printre rânduri, între o tăcere şi alta, Paparuz spune: „mi-am răscumpărat Adevărul / ipotecat / înainte de naşterea mea….”

      Asta da afacere, să-ţi răscumperi, Adevărul! Cine are atâţia bani ca să-şi poată permite să scoată din ipoteci, propriul Adevăr?

      Uneori întâmplător, când rămâne fără litere şi vrea să împrumute măcar câteva cuvinte, Adrian Paparuz încearcă să versifice. E ca şi cum ar pune zăbală şi ar înşeua un mustang nărăvaş!

      Paparuz e un murg slobod alergând prin câmpiile Poeziei!

      Şi astfel trebuie perceput, orice chingă îl face mai nervos decât şargul sălbatic:

      „parcă viaţa şi-ar ţine respiraţia / alergi cu viteza unui tren sălbatic / şi brusc te izbeşti / de zidul singurătăţii / linişte / mintea ta încearcă să iasă / să explodeze / chiar dacă degetele ţi-au rămas / înţepenite / pe mânerul iubirii”.

      Se-ntâmplă câteodată fenomene de acest gen: „Fluturi / azi fluturi mi-au dansat / pe piept / de-atât târziu se făcuse / devreme / prea multă lumină / scăpase prin lut”.

      Într-un deşert din care mintea nu-l mai scoate „din amorţeala minţii”, Adrian Paparuz spune că: am devenit / secundă de nisip”.

      De fapt, poemul acesta continuu, numit Paparuz, e alcătuit dintr-o sumă de poeme-puzzle pe care le aşează, aşa cum se pricepe. Şi le aşează bine.

      Paparuz îşi mărturiseşte iubirea neîmpărtăşită care muşcă precum un lup din pieptul său: „mi-a mai rămas un lup / în piept / şi te mai strig o dată / cuvintele se sparg de cer / n-am să-ţi mai cer nimic / rămâi / îţi las la uşă lupul istovit / şi urletul din mine / de vei deschide într-o zi / mă vei găsi în tine”.

      Jocul cu moartea nu-i e străin lui Adrian Paparuz, e o hârjoană continuă, dar el poartă un scut protector: dragostea. Cu el poate să se apere şi chiar să învingă această nimfomană, această „ironică Sybillă” care se furişează intempestiv în casa şi patul lui, dar care nu ştie ceva esenţial: „că eu renasc prin tine nesfârşit”.

      Adrian Paparuz e bolnav, e pierdut, aşa cum declară doctorul, prietenul, vecinul, dar el recunoaşte: „sunt mort de dor de albastru” deşi altădată spusese că îi e teamă de albastru, să nu se prăbuşească în el.

      E un alt fel de a spune, la fel ca Nichita: „frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru...”

      Adrian Paparuz are reflecţii poetice retorice, de profunzimea şi simplitatea râului în alunecare:

      „Ziua aceea / ce nume să-i dăm / acestei zile / dintre miercuri şi joi / dintre astăzi şi mâine / cu ce cuvânt vom umple / acest gol / dintre mine şi ieri / dintre tine şi mâine / cum îi vom spune / clipei dintre dor / şi minciună / când vom şti / să murim împreună”.

      Jocul dragostei, joaca jocului, jocul cuvintelor, spiritul ludic triumfă, dragostea învinge, din joc, rămân doar aripile de înger: „tu veneai spre mine / dinspre înţelepciune / eu din joc / spre niciunde / ne-am întâlnit / la jumătate / tu scăpasei de riduri / eu aveam cateva fire albe / ne-am împletit / şi am zburat mai sus / decât îngerii / şi acum suntem împreună / eu un moşneag / iar tu fetiţa ce o ţin de mână / mai avem atât de puţin / şi ne vom întoarce acasă / eu în lut / iar tu în speranţă / jocul cuvintelor / ne jucăm cu cuvintele / tu pe o stea / eu undeva prin lume / culese necoapte / ni le aruncăm / unul altuia / şi râdem / mâzgăliţi / de mustul lor / dulce-acrişor / cândva nu aveam nevoie de ele / poate fiindcă / te ţineam atât de strâns / şi sărutul ţinea loc / tuturor cuvintelor / acum ne minţim / îmbrăcăm cuvintele / în staniol roşu / aşa să semene cu Crăciunul”.

      După cum declară Paparuz, travaliul scrierii nu e deloc o joacă puerilă: cuvintele ne izbesc / aproape mortal” deşi ele sunt gratuite, însă cuvântul acela adevărat, neinventat, „în fiecare zi/ jumătate la mine / jumătate la tine.”

      Paparuz e trist. Iubirea trădată ucide cuvintele, iar Paparuz a amenajat din vorbele iubitei: „un cimitir de cuvinte” – unde „stau de veghe îngeri răniţi” deşi: „e prima ninsoare din lume / şi fulgii de zăpadă mă orbesc / aş vrea să te strig iar pe nume / dar demult am uitat să vorbesc / doar mă târ pe aleeile mute / din inimă mi-am făcut lumânare / printre cruci o mie de ciute / vor să fie din nou căprioare / un cuvânt să fi lăsat cu mine / să mă legăn cu el peste vise / să-mi amintesc uneori despre tine / dar le-ai vrut pe toate ucise / în cimitirul cuvintelor tale / inima îmi arde mocnit / un gropar pământ mai prăvale / peste ultimul tău cuvânt răstignit”.

      Paparuz e un neînţeles. El îşi îngăduie deseori să fie trist. Tristeţea e apanajul poeţilor. Cine să-i înţeleagă? Doar îngerii. Ei se simt bine atunci când se simt rău. Nici pe sine nu se înţelege. El e într-o continuă căutare (de sine, de alţii, de sens, de Dumnezeu), şi când crede că a spus totul, constată că tocmai cuvântul acela care trebuia spus, nu l-a rostit. Aşa facem toţi, de altfel. El ne exprimă doar gândul:

      „Am crezut într-o zi / c-am spus totul / vroiam să-mi sting inima / şi să merg la culcare / fără să ştiu că doar tu / eşti marea mea căutare / ai fost lângă mine o viaţă / eu n-am putut să te văd / acum / disperat / o paiaţă”.

      El a circulat cu „Trenul fericirii” şi s-a oprit „într-o gară de vise”:

      „Era în noaptea de ajun / tu aveai lacrimi aprinse / pe peron se plimba moş Crăciun / viscolea liniştit cu speranţe / trenul întârzia de o viaţă / amintirile fluturau peste case / doi bătrâni desenau flori în gheaţă / ne-am cunoscut într-o gară de vise / era iarna din urmă / sângerai din pupilele ninse / eu îmi pierdusem o umbră / mulţimea împingea disperarea / copiii ţipau după ţâţă / nenăscuţii căutau prin beznă cărarea / casiera vindea iluzii desculţă / te-am iubit chiar acolo în gară / oricum gara era universul / mi-ai donat o privire fugară / m-ai rugat să inventez sensul / din cer începuse să cadă / implacabil sfârşitul / un orb începuse să-l vadă / pe Lucifer cum înfige cuţitul / ne-am cunoscut într-o gară de vise / eram ultimii călători”...

      Bineînţeles că „trenul fericirii” a plecat demult, că peronul a rămas pustiu, şi că, aşteptând alt tren, şi mereu alt tren constată că ai rămas de tot singur:

      „dar ştiam că ziua aceea nu va fii niciodată / că peronul acela va rămâne pustiu / iar trenul,trenul sortit / va rămâne un mit / doar un mit”.

      Paparuz se teme. Multe sunt lucrurile şi fiinţele care-l fac să se teamă. Infinitul îl sperie. Dar mai cu seamă Paparuz se teme de sine:

      „mă tem de purpura luminii / de infinitul care curge-n noi / de lacrima ce-nvinge fericirea / de ochii tăi îndoliaţi şi goi / mă tem de viaţă şi mă tem de moarte / de roua dimineţii şi de timp / de drumuri ocolite şi de şansă / de neputinţa de a fi iubit / mă tem de grâul pârguit / de boarea rece şi de soare / de chipul tău nedefinit / de visul care veşnic moare / mă tem de mine / de iubirea mea / dar mai ales de tine / de tăcerea ta”.

      De fapt, credem, acesta e adevăratul chip al lui Paparuz, nu cel pe care-l afişează cu nonşalanţă, în tonuri autoironice. El este un mare timid, plin de sensibilitate, vulnerabil în toată iubirea lui pe care vrea s-o dăruie dar nu prea e nimeni în preajmă care să aibă nevoie de ea. De aici vin şi aceste temeri. Iată cum exprimă el poetic această stare:

      „mai vine un timp / când pleoapa muşcă / şi-mi lasă ochiul sângerând / de amintiri / se mai naşte un timp / când braţele mele întinse / se rup de atâta nemângâiere”.

      E ceea ce ni se întâmplă, îndeobşte, nouă, oamenilor:”E trist / când clipele trec prin noi / ca un fir de iarbă crescut prin zăpadă / aflăm adevăruri / ce n-ar fi trebuit aflate / mai vine o vreme / când ochiul îmi izbeşte pleoapa / în căutarea chipului tău / când braţele mele / te-ascund înlăuntrul meu / lăsând pentru un timp / locul dintre noi /ocupat”.

      Da, Paparuz, în pofida aparentei puteri a voinţei pe care o afişează e un om ca şi noi, ceilalţi, însă ceva mai sensibil, însă el nu se ruşinează să-şi recunoască această vulnerabilitate, pe care o transfigurează poetic, fiindcă doar aşa înţelege să-şi învingă stările: „şi-apoi,mirat de întâmplare / să cânţi pe ţărmul otrăvit.../ desculţ,să minţi că nu te doare, / chiar de ţi-e sufletul smintit.../ să-ngropi în tine universul, / să nu mai laşi nimic din el, / în moartea lui găseşte-ţi sensul, / din timp fă-ţi glugă de oţel.../ să râzi să poţi,de noaptea-ţi pare / un giulgiu greu,de nepătruns, / şi să rămâi în nepăsare, / chiar dacă viaţa s-a ascuns...”

      De nepăsare nu poate fi însă vorba la Paparuz. Orice, dar nu de nepăsare. El îşi poate face inima – inel, îşi poate face mâinile garoafe şi amintirilor le poate pune la gât eşarfe... Iată ce poate face Paparuz.

      O voce expresivă, unică, o voce distinctă în peisajul liricii actuale. Paparuz.

      Un poet care crede cu tărie în Iubire. Care îşi împodobeşte sufletul ca să primească iubirea. Un poet care aşează iubirea la rang de virtute: „Iubire peste veacuri... / pe prispa sufletului meu, / am aşternut covoare / ca tu să ştii, că numai eu / te-am aşteptat fără-ncetare..../ trecut-au veacuri de atunci / şi s-au schimbat popoare, / dar zeii, ce mi-au dat porunci, / sunt încă în picioare / chiar dacă lumea va pieri, / şi sunt atâtea semne, / iubirea mea nu va muri / prin ploile eterne / sunt ca un sfinx în asfinţit / privind adânc în zare...”

      El visează întoarcerea în Paradis...acolo unde cândva a fost fericit...

      Paparuz, un poet care mai „înalţă zmeie / pe cerul speranţei”, care se poate preface în înger pe umărul fiinţei iubite şi adeseori se face „zbor” pentru ea.

      „Doar atunci când singură / vei dori să-ţi deschizi colivia de aur / să priveşti din nou răsăritul / aripile mele îţi vor dărui / din nou / zborul”.

      Paparuz, ca orice poet visează. Visele lui se prefac în curcubeie sonore. Visele lui sunt frânturi de vitralii: „desculţi prin iubire / să ne facem poteci / din roua stelară / să zidim paradisuri / cu genunchii să râdem / de-amintirile reci / îmbracă-te / dezbrăcată de frică / cu mătasea luminii / curgătoare prin pace / mai lasă-mă să tac / sub pleoapele tale / să te-acopăr cu inimi / şi să-ţi cânt / zboară femeie cu mine / sub noi pământul / s-a stins”.

      Paparuz pictează. El e un pictor neobişnuit, aşa cum e un poet neobişnuit. „ieri am pictat / mirosul frunzelor / le-am aşezat / nude / pe piedestalul / pe care până ieri / ai stat tu / din profil / ai jura că e un Rembrant / un ochi mai adânc / ar găsi asemănarea / cu Dali / probabil doar tu / vei observa / sublimile linii / ale trupului tău / vor rămâne acolo / orice voi încerca / să visez”.

      El a învăţat şi ştie acum bine: „azi / ura / înseamnă fericire / paradoxul iubirii”.

      Papazuz speră. El speră că va găsi într-o zi, în zâmbetul iubitei, „lumina vie/ dintre sensuri”: „prin zâmbetul tău / ca o fereastră / m-am sinucis în fiecare zi / sperând de fiecare dată / că dincolo de el / să pot găsi / lumina vie / dintre sensuri / tunelul dintre a fi / şi a nu fi / m-am prăbuşit / cu braţele deschise”.

      Paparuz zugrăveşte în versurile lui tablouri de viaţă, tablouri votive, tablouri în care chipurile şi peisajele se animă: „bătrânul suduia molcom / aşezat / să nu îl trezească pe Iacob / armăsarul / tocmai acum / când şareta cobora pe ultimul drum / ar fi vrut să strige / toată viaţa îşi dorise asta / doar că strigătul lui / se izbea mereu şi mereu / de cei şapte ani de acasă / prefera să mai tragă un fum / din ţigara răsucită / cu mâinile tăbăcite / tremurânde / şi să tacă / aşa făcuse întotdeauna / chiar şi atunci / când / cu aceleaşi mâini / prăvălise veşnica ţărână / peste băiatul lui / soarele / lumina / viaţa / până şi înjurăturile / le aşeza cu grijă / în ordine / în aceiaşi ordine / cu care îşi aşezase / rând pe rând / toate lacrimile / deasupra disperării / doar Iacob / la fel de bătrân / ştia ce e în inima lui / iar uneori / şi-ar fi dorit să se înhame / în locul bidiviului / niciodată nu-l părăsise / ca şi acum / pe ultimul lor drum / bătrânul suduia molcom / aşezat / şi mai trase un fum / Dumnezeu îi aştepta zâmbind”.

      Paparuz – trubadurul modern cu chitară, adiddaşi şi blugi, cu ochelari (probabil), căruia-i plouă până şi-n vise, o ploaie albastră ca la facerea lumii. „ne plouă tăcut până-n vise / universul donează azurul / tu râzi printre lacrimi aprinse / ignorând voit trubadurul / şi plouă iubito de-o viaţă / ni-i ploia infern şi ni-i rai / tu sculptezi absurd nori din ceaţă / eu îţi cânt despre soare şi cai / mai priveşte o dată spre mine / nu mai ştiu dacă plângi dacă râzi / mai spune-mi ceva despre tine / chiar dacă mâine din ploaie / m-alungi”.

      Paparuz – un poet de pe Strada Mare, de care nu se poate despărţi, un poet citadin, care iubeşte fiecare piatră de pe strada sa pentru că aici şi-a clădit, din stele mici, universul: „aici unde am tras / întâia oară cu praştia / unde am plantat primul pom / unde dragostea / a răsărit din grădină / Strada Mare nu începe cu mine / ar fi absurd să cred asta / dar pe nici o altă stradă din lume / n-aş putea fi eu”

      Un poet – Paparuz – care trăieşte cu „Credinţa iubirii”. El şi-a transformat Iubirea-n Credinţă şi Credinţa-n Iubire şi Speranţă „vor mai trece zile / poate luni / până când degetele mele / îţi vor putea vorbi / cu o simplă atingere / nu te îndoi de acest adevăr simplu / obişnuinţa e a doua natură / uneori sau deseori / dreptatea stă în talerul de sus / al balanţei / nimic din ceea ce pare / nu este real / dragostea e / ca un copil / creşte / înfloreşte / sub lacrimi / nu te-ntrista / fiecare clipăînclină / acel taler / e suficient să / mă iubeşti / şi să crezi...”

      El e un veritabil „pictor de suflete”, ca şi pictorul inventat de el, numai că Paparuz, pictează sufletele în cuvinte: „El Corrado picta suflete / pe plaja oceanului / nu era pictor / învăţase doar să citească / prin inimi / nici nu era greu / tristeţea se născuse / odată cu El / copiii veneau fericiţi / la uşa colibei sale / şi ieşeau cu aripi de înger / femeile cernite / ieşeau zâmbind / chiar dacă roşul bordo / cu care El Corrado / le zugrăvise inima / li se scurgea artistic / pe sâni / pe coapse / nu cerea nimic nimănui / El Corrado picta sufletele / cu suflet / iar turiştii veneau / de la marginea timpului / pentru culorile lui / îmbătrânise pictând / suflet după suflet / iar uneori se amăgea / crezându-se un fel de Dumnezeu / dar oamenii îl iubeau / în fiecare vară / azi / însă / El Corrado / îşi pictase sufletul transparent / şi coliba lui / devenise arcă / El Corrado n-a existat / dar culorile lui / au rămas pe nisip / în aşteptarea / sufletelor”. Admirabilă poezie!

      Un astfel de portret de suflet este cel al femeii, din „Fusta soarelui”

      „aveai o gaură în fusta/ dăruită de bunica / înainte să moară / şi / nu o iubeai / neapărat / pentru acest fapt / ci / pentru că cineva / desenase pe ea / un soare imaginar / chiar în dreptul găurii / ai mai fi dormit / nici câinii nu se trezesc / atât de devreme / dar porumbul / nu ştie asta / te aşteaptă / să-i mângâi orgoliul / şi pleci fără să mănânci / atârnată de sapă / fericită / că şi de data aceasta / Mitică / va încerca / cu degetele lui murdare / să ajungă dincolo de soare / porumbul mai poate aştepta / şi / apoi / ce dacă / babele vor striga speriate / că te-ai îmbrăcat în eclipsă / porumbul e mulţumit / şi Mitică / Universul începe din fusta / bunicii”.

      Paparuz e conştient că este: „în fiecare zi mai plin / mai luminos / sub greutatea speranţei / eşti / sunt / o relativitate menită / din prima zi a Creaţiei / să fie absurdă”.

      Poetul visează rotundul, visează să fie „doi într-o inimă / stăteai pe leagănul / copilăriei mele / părul ţi-era plin / cu frunze de nuc / tremurai rătăcită / era prima zi de toamnă / din viaţa ta / aşa te văd şi acum / cu buzele plânse / strivite inuman / de amintirile / unei ierni / în care ajunsesem / amândoi în acelaşi timp / sub aceiaşi ninsoare / nu te-am iubit / nici tu / iubirea se naşte din doi / noi am avut o singură inimă / pe care / acum nu o putem împărţi / îţi dăruiesc partea mea de inimă / (eu pot să mă urăsc şi fără ea) / ai grijă tu / de tot ce e acolo”.

      Iubirea e oarbă, se ştie. Poetul, în cătarea iubirii sale, bâjbâie precum orbul cu bastonul cel alb: „sunt un orb / ce pipăie trecutul / cu bastonul iubirii / privirea mi-a rămas / înţepenită / deasupra patului / pe icoana pictată / cândva pentru noi / chiar de Dumnezeu / în ziua aceea ne făcuse îngeri”.

      Paparuz îşi face un autoportret în oglindă: „fiecare pas / mă apropie de tine / fiecare clipă / chiar dacă eu păşesc înapoi / chiar dacă nu privesc în oglindă / ştiu că îmbătrânesc”.

      Lui Paparuz îi plânge răsăritul din suflet, colindând pe tărâmul amintirilor crude, de atâta strigăt, în căutarea iubirii: „aminteşte-mi că şi Dumnezeu / te-a iubit mai mult decât mine / din piroanele trupului său / picură peste noi mântuire / aminteşte-mi iubito că sunt / că respir odată cu tine / eu mă tem să mă sting pe pământ / învelit în coroane de stele / aminteşte-ţi uneori chiar şi tu / că-ncepusem să scriem istoria / unei lumi fără lacrimi / şi-acum / plânge cu noi fericirea / aminteşte-ţi / şi vino / cândva / pe tărâmul amintirilor crude / mai pune o floare / ceva / şi râzi / când soarele va apune”...

      Da, Paparuz este poetul „răstignit în cuvinte” (cum altfel, pentru că doar Cuvântul e Crucea poetului): „Răsăritul din suflet: îmi spui lucruri simple / cuvintele tale / crescute în inimă / coboară prin mine / ca apa sfinţită / sunt răstignit în cuvinte / între ieri şi azi / chiar pe hotarul / dintre întrebare / şi răspuns / ţi-aş spune că sunt fericit / dar Dumnezeu nu m-a lăsat aici / pentru asta / aş striga că sunt pustiit / dar strigătul meu / s-ar întoarce / în mine / suntem singuri / amândoi condamnaţi la iubire / ca o icoană pe sticlă / în spatele meu e pustiul / privindu-te zăresc oaza visată / te-aş putea aşeza lângă mine / pe crucea destinului / dar cine m-ar ţine de mână / în noaptea ce se aşează / încet / peste răsăritul din suflet”.

      Paparuz, cel care aşteaptă la uşa inimii să i se deschidă:

      „Deschide o uşă... / Deschide o uşă, iubito, / E atât de cald în inima ta...../ Ţi-am aşezat, deunăzi, timpul pe buze, / Şi acum, când secundele mi-au aburit ochelarii/ Cred că am greşit / Condamnându-mă să te iubesc / Aşa, fără să îţi cer ceva în schimb...”

      Paparuz nu poate fi ignorat, uitat, neglijat, chiar dacă uneori oamenii mai fac asta. El însă rămâne. Este condamnat să rămână. În memoria inimii viitoare.

      „Pe mine mă poţi exila / oriunde vei voi să mă naşti / pe oricare adevăr / pe oricare minciună / mă poţi ucide chiar şi aici / în memoria inimii tale”.

      Paparuz. Un om vesel de trist, melancolic fără măsură, romantic cât cuprinde.

      Surghiunit şi condamnat la neuitare.

      „nici nu mai ştiu / în ce zi era / sau / cel puţin / dacă bătea vântul / când am învăţat / să păşesc prima oară / pe inimi / îmi amintesc doar / râsul meu / durerea mamei / şi mirosul cald de plăcinte / mai târziu / spre sfârşitul icoanelor / dincolo de câmpul inimilor / mai departe / de tot ce ne ţine aproape / am învăţat să privesc / suferinţa / eu însumi / inimă călcată / de primi paşi / ai copilului meu”.

      Paparuz care tocmai a închiţit „ultima bucăţică de lume”.

      Al cărui nume-l greşesc deseori rostin Papazur, un om care se înfruptă cu hălcile cerului, hăpăie lacom azurul, chiar şi din inimile noastre...

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Comentarii (2)  
paparuz
Joi, 20 Mai 2010, ora 20:30

va multumesc

ionut caragea
Joi, 22 Aprilie 2010, ora 23:47

l-am citit pe Adrian ei este un poet talentat. ma bucura aceasta semnalare.

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online