Ionuț Caragea este o voce poetică suficient de personală pentru a fi băgată în seamă. Volumul Poezii de dragoste, Ed. Fides, Iași, 2010, fără a fi o carte mare, e o antologie capabilă să-mi susțină afirmația. Cîntul său se aude pe un portativ între tradiția modernismului și notele postmodernismului. Antologia se deschide cu Am rupt o foaie de hîrtie, un poem ce-l putem considera “prefața” ei, ideea lui fiind: viața fără iubire nu e decît un “cocoloș de hîrtie”. Versurile poetului păstrează adevărul evanghelistului: dacă dragoste nu e, nimic nu e. Simetric, ultimul poem al volumului, Clopote de întuneric, conține un jurămînt făcut iubirii: “cît voi fi/ nu voi înceta să cred în iubire”. Între aceste poeme se desfășoară registrul erotic din versurile poetului din Canada care scrie numai în limba mamei, de la cîntarea corpului femeii la cîntarea iubirii bărbatului și a femeii, din cînd în cînd auzindu-se cum “iese din piept cîte un oftat și încet, încet totul devine un “vis” aflat sub puterea “păsării de pradă”. Cu toate acestea elegiile sunt rare, dar versul lor are o puternică și autentică vibrație (A cîta oară, Poem în lipsa ta). Roasele plicuri eminesciene sunt înlocuite de pozele din album (Album). Pasiunea iubirii face din bărbat un răzvrătit luciferic, poetul propunînd imaginea lui propie pentru ceea ce a urmat gestului prin care Eva întinde lui Adam mărul “ (…)gustam/ din merele tale nu-mi păsa/ (…)/ lepădîndu-mă de toate păcatele trupești/ între îmbrățișările tale lumești/ izvorîtă din adîncul celulelor adolescentine/ (…)/ nu pot rezista în fața ispitei reîncarnate/ într-o dulce fecioară” (Baby, baby). Iubirea dăruită de femeie e divină, ea e poruncă divină și chemare universală (Fata din tablou). Atunci cînd cîntă iubirea ca trăire concretă poezia lui Ionuț Caragea devine poezie erotică. Poetul are condei pentru senzualitatea iubirii, versurile lui conținînd metafore care se rețin: “mă sfințeam în iordanul pulpelor tale/ cuminte într-un dormitor de catifea”. Poetul respinge “rugăciunile deșarte” și ascetismul mincinos: “universul este doar al nostru pe acest pat/ așternut paradisul/ ne facem de cap nu ne mai interesează nimic/ ceilalți își mușcă limbile de ciudă/ spunînd rugăciuni deșarte tînjind la fructele tale/ înghițind în sec”. Senzualismul îmbracă chiar tiparul psalmului: “Între sînii tăi apă vie/ Reînvie mucenici de filofteie/ Femeie, femeie/ Mă vindeci de pustietate,/ Dorințele mi-au ținut post în fiecare noapte/ De azi am dezlegare la șapte păcate”. Atotputernicia și permanența iubirii sunt sugerate de versuri ca acestea: “vom face dragoste în rime/ îmbrățișate/ încrucișate/ pînă cînd toate nopțile/ vor fi albe”. Puternicul senzualism e ilustrat și de poemul Ce tot te fofilezi. Poezia e ilustrativă și pentru drumul-căutare al poetului între tradiția modernismului și postmodernism. Bărbatul respinge ipocritele pudori sau femeia joacă jocul seducției? Chemarea la iubirea telurică nu anulează însă spiritualizarea actului erotic: “Ce tot te fofilezi în spatele ceștii de cafea modemoiselle/(…)// ce tot ne jucăm de-a v-ați ascunselea/ în spatele cuvintelor timide/ știu că ești omidă de frunza mea avidă/ să mă dezgolești/ și-n fluture să te înalți în geamăte fîlfîitoare”. Mai putem exemplifica și prin Pămînt, crisalide și fluturi. Sub masca teribilismului și a limbajului șocant, în doze variate, poetul ascunde veșnica poveste de la Adam și Eva pînă la Ion și Ioana (Ion și Ioana). În manieră ludică combinată cu coșbucianism și o versificație de tip popular este realizat un admirabil portret al corpului femeii – o odă. Tot un poem “jucăuș”, care încearcă exprimarea fericirii iubirii este Am ales un titlu sugestiv. O altă caracteristică a poeziei iubirii semnată de Ionuț Caragea este de căutat la nivelul figurației. Poetul a renunțat la decorul cosmic și la retorismul patetic, grav. Povestea de iubire se desfășoară în “zilele noastre”, într-un decor citadin și cotidian. Poetul are resurse, uneori mai viguroase, alteori mai firave, pentru a construi o metaforă care salvează versul de banalitate În inima orașului. Același efect benefic îl are regia textului Best friends. Între tradiția modernismului și postmodernism se află poemul ironic Interviu cu un pierde-vară. Tot de un anume postmodernism ține snobismul cultural, acea fecventare prea fecventă(!) a sintagmelor în limbi străineze. Acestea sunt de găsit în Tache de maissance; Quaero. Iubita mea, marțiană; Baby, baby; Best frients. Ecourile textualismului, procedeu manierist la postmoderni, găsim, e drept cu măsură, și în poezia lui Ionuț Caragea. De exemplu, în Și cîte or mai fi de zis, un amestec de idilă și baladă, putem identifica ecouri coșbuciene, blagiene, argheziene. Totul e salvat de dibăcia regizorală a poetului. Alte ecouri mai sunt prezente în Cer de nisip, A cîta oară, Nu mai pricep, Eterna iubire, dar nu mai pot fi delimitate riguros. De remarcat în aceste texte e îndîrjirea de forjare, cu multe izbînzi, a glasului personal. Dar dincolo de aceste aspecte mai mult sau mai puțin postmoderne trebuie să menționăm un alt aspect mult mai important care dă sama într-o mai mare măsură despre caracteristicile poeziei lui Ionuț Caragea, despre harul său poetic. Am în vedere acele simboluri, metafore, imagini care trimit spre fondul de aur al culturii (mituri, legende). Cîteva spicuiri: “iar rătăcesc amintirile amețite în sufletul meu labirint/ urmîndu-ți firul, iubito, pașii-mi se pierd pe-o plajă pustie”; “ne jucăm de-a v-ați ascunselea prin tranșeele negre/ îți mîngîi aripile de înger, în Constelația Fecioară/ spicul de grîu”; “șapte erau zilele-n care te ghiceam în șapte păcate”; “Rămîne călcîiul iubirea săgeata și dorul”; “din aproape în aproape ca focul și apa”; “sufletul floare”.
Aflat pe drumul împlinirii poetice, Ionuț Caragea mai “scapă” versuri ce suferă de neîmpliniri. De exemplu, înfiind versul liber acesta nu are totdeauna acoperirea metaforică necesară pentru viabilitatea lui; alteori necontrolul limbajului terebilist duce la diminuarea lirismului; versificația albă și renunțarea la punctuație pot duce la “încîlcirea” sintaxei. Sunt situații în care idei, sentimente, viziuni de o puternică originalitate nu sunt susținute de versuri pe măsura lor. Așa este cazul poemului Tanti, Tanti: iubirea e christosul din noi, e crucea noastră. De asemenea textul e prea lung, el putînd fi “rupt” în două poezii pe două motive distincte, dar înrudite. De lungimi inutile care antrenează o zgură epică sufocînd lirismul și viziunile poetice suferă și alte poeme. Cînd își aduce aminte de versificația “canonică”, poetul scrie baladă, elegie, romanță, texte demne de reținut.
Dacă am semnalat anumite neîmpliniri nu înseamnă că minimalizăm poezia lui Ionuț Caragea, că-i negăm multele împliniri. Am reținut o serie de imagini care ilustrează harul poetic, originalitatea autorului antologiei atît de simplu, dar exact poetic intitulată Poezii de dragoste: “Am rupt o foaie de hîrtie/ după ce am lăsat-o plină de semne”, “mă sfințeam în iordanul pulpelor tale”, “trăiam a doua tinerețe/ în fața unui teanc /de poze”, “sunt prisăcarul iubitelor din altă galaxie”, “i-am închinat atîtea poeme femeii/ de i-am făcut cerdac la moara cu visuri”, “Aș fi născocit o nouă biblie ispitit de coapsele tale”, “Rămîne călcîiul iubirea săgeata și dorul” “mă voi închina femeii/ universul s-a creat în jurul formelor ei”. De asemenea cîteva texte sunt cu adevărat antologice: Am rupt o foaie de hîrtie, În altă viață am fost un rîu, Ion și Ioana, Iubita de la capătul lumii, Iubita mea, Eva, pe care am cunoscut-o astă-toamnă, Nopți albe.
În ce are mai bun, antologia se încheagă într-un cîntec închinat femeii. Ea are versuri capabile să impună o voce poetică.
Toate câmpurile sunt obligatorii. Comentariul nu poate include link-uri. Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează. Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.