Roman scris în întregime la persoana întâi, o premiera în lunga si bogata activitate literara a autorului, O mâna de oase inspira, în pofida pactului de la sine înteles dintre autor si cititor, o puternica impresie de veridicitate.
O prima parte a romanului, usor de delimitat, vorbeste despre chinurile lui Mike Noonan, un romancier cu cota de piata medie, dupa neasteptata moarte a sotiei sale. Acesta se trezeste curând prins în ghearele unei crize de creatie cum nu crezuse ca poate exista. Supravietuieste ca autor înca vreo câtiva ani doar datorita rezervelor pe care si le-a facut din timp. Acesti ani fac subiectul partii de început a romanului lui Stephen King, anii de dinaintea hotarârii scriitorului-narator de-a se refugia la Sara Laughs, cabana sa de lânga lacul Dark Score. Continuarea, cele petrecute în sânul comunitatii celor ce s-au unit sub numele de TR 90, reprezinta o a doua parte.
Ce tine partile laolalta, coloana vertebrala a întregii naratiuni este, însa, povestea de dragoste dintre Mike si Jo, începuta în vremea studentiei si continuata, iata, chiar si dupa moartea sotiei. Cutremuratoare, aceasta poveste de dragoste, lipsita de prolixitati si divagatii inutile, face ca întreg romanul sa reziste probei timpului. Spuneam altundeva ca marea literatura este mare pentru ca atinge acea coarda sensibila, etern-valabila, a umanitatii. Ei bine, în O mâna de oase Stephen King reuseste sa faca aceasta coarda sa vibreze si, de la lamento-ul sfâsietor de la început, concertul ajunge spre final la o intensitate emotiva demna de cei mai virtuosi maestri ai lumii. Nici nu-ti dai seama ca citesti o poveste cu fantome. Aparitia lui Jo în fosta resedinta a cântaretei de soul Sara Tidwell, poreclita si Laughs datorita râsetului ei bezmetic, are ceva dintr-un firesc inefabil. Nici cea de-a doua poveste de dragoste, dintre Mike si tânara Mattie Devore, vaduva fiului lui Max Devore, magnat al lumii calculatoarelor si tiran al locului, hotarât sa câstige custodia nepoatei sale, Kia, nici aceasta poveste, învaluita si ea într-un dramatism necesar, nu reuseste sa distraga atentia cititorului de la adevaratul fir epic al romanului. Iar finalul, asteptat într-o anumita masura si surprinzator într-o alta, covârsitoare, vine ca un corolar al întregului esafodaj de sentimente.
Îndraznesc sa afirm ca aceasta este cea mai umana dintre cartile lui S. King. Se vede cu ochiul liber ca autorul a încercat aici mai mult decât doar sa ne îngrozeasca. Asa cum a facut-o si mai apoi, în Hearts in Atlantis sau From A Buik 8, naratiunea se tese în jurul unei teme fundamentale, fantasticul paraziteaza realul, umanul, si nu invers. Cu acest roman, Stephen King reuseste doua lucruri în premiera. Pe lânga deja amintita naratiune la persoana întâi, abordeaza si o tema cântata demult de catre toti poetii romantismului-gotic. În O mâna de oase, Stephen King e mai aproape ca niciodata de acel Edgar Allan Poe din Lenore, Ulalume, Annabel Lee si altele. Deznadejdea si disperarea, groaza care te îngheata si incapacitatea de-a schimba realitatea, dragostea pierduta toate se aduna ca la o sedinta de spiritism în acest roman. Mike Noonan e, parca, un lord Byron modern, hotarât sa puna capat nedreptatilor si nereusind s-o faca decât cu ajutorul spiritelor.
Cu O mâna de oase, Stephen King ofera cititorului surprize neasteptate, atât stilistic, cât si tematic. Dar, mai mult chiar de-atât, ofera lucru nefiresc pentru el o morala. Crima e cel mai cumplit fel de pornografie, crima înseamna «lasa-ma sa fac ce vreau» dus pâna la extrema absoluta. Cred ca pâna si crimele inventate trebuie luate în serios; poate ca asta-i o alta idee pe care mi-am format-o vara trecuta. Si, ca o concluzie fireasca: Thomas Hardy, care se presupune ca a spus ca cel mai mestesugit trasat personaj dintr-un roman nu e altceva decât o mâna de oase, n-a mai scris romane dupa ce-a terminat Jude nestiutul si asta când se afla în culmea geniului sau creator. A continuat sa scrie poezie pentru înca douazeci de ani, iar, când l-a întrebat cineva de ce a renuntat la proza de fictiune, a spus ca nu poate întelege nici de ce a tras-o dupa el atât de multa vreme. Privind retrospectiv, i se parea o prostie, a spus el. N-avea sens. Înteleg foarte bine la ce se referea. În timpul dintre acum si oricând îsi aminteste Strainul de mine si se hotaraste sa se întoarca, trebuie sa fie si alte lucruri de facut, lucruri care sa însemne mai mult decât umbrele alea. Cred ca as putea sa ma întorc sa zdrangan din lanturi în spatele Casei Fantomelor, dar gândul nu ma atrage. Mi-am pierdut apetitul pentru sperietori.
Toate câmpurile sunt obligatorii. Comentariul nu poate include link-uri. Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează. Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.
fantasy 
SFera Online v 2.1 - arte vizuale şi literatură de anticipaţie