Metastază
Motto : "
|
Mihai Pricop
Publicat Luni, 3 Martie 2003, ora 10:05
Lexmian Dalin studia cu o atentie neobisnuita rasaritul la adapostul ferestrei termoizolante a biroului prezidential. Ar fi dorit sa descopere în el frumusetea si spectaculozitatea descrise în cartile din secolele trecute. Se parea insa ca vremurile acelea apartinusera unei lumi fictionale. îi era practic imposibil sa-si imagineze efectele cromatice despre care citise - racoarea diminetii - roua. Nimic din toate acestea nu exista in realitatea sa blestemata.
Afara lumina exploda deodata, violenta, reflectata straniu de norii de noxe din atmosfera. Peisajul ruinelor - creatie a misterioasei avalanse de cutremure ce distrusese toate megaorasele lumii - se dezvalui în toata splendoarea sa apocaliptica. Orizonturile gri se latira obosite si hidoase peste desertul de moloz, asemeni unor amante consumate care te imbie la orgia cea de pe urma. Razele fierbinti se pravalira ca o ghilotina asupra Pamantului muribund, strivind parca aerul sub focul iadului solar.
Lexmian stia ca în acele momente totul se transforma într-un halucinant teatru de razboi. Oamenii de aici începeau lupta pentru locurile din adaposturile parasolare, în timp ce în alte colturi ale planetei, odata cu lasarea noptii, lumea recucerea tinuturile desertice în cautare disperata de hrana.
Din anticamera se auzi vocea impersonala a secretarei: - Domnul prim-consilier va asteapta în biroul dumneavoastra. L-am introdus la insistentele dumnealui. Sper ca nu va deranjeaza, domnule presedinte.
- Nu, nicidecum, urma raspunsul mormait. Imediat, usa biroului glisa, facînd loc presedintelui Valconis, un barbat cu o înfatisare parca prea nevinovata pentru functia ocupata.
- Ai venit cu raportul pe ultimele doua zeci si patru de ore?, începu direct Valconis conversatia, uitînd sa-si mai salute vechiul prieten.
- In loc de raspuns, Lexmian îi arata dosarul de pe masa, apoi începu a înconjura tacut camera, cu pasi masurati. Presedintele îl urmari nedumerit cîteva clipe, dupa care relua: - Spune-mi, te rog, ce probleme urgente avem?
- Principala problema ar fi cutremurul din Caucaz. Dupa primele estimari sînt peste o suta de mii de morti. Am pierdut si doisprezece adaposturi parasolare.
- Aplicam procedura standard. Evacuam zona de supravietuitori si o incendiem cu napalm.
- Si dupa aceea? Rezervele de napalm sînt pe sfîrsite, iar resurse pentru a face altele nu mai avem.
- Deocamdata nu avem alta solutie! Zona este prea apropiata de regiuni populate si nu ne putem asuma riscul vreunei molime. Pe viitor, nu stiu ce vom face. Nici nu pot sa ma gîndesc. Si asa nu facem altceva decît sa supravietuim de pe o zi pe alta. Se duce totul dracului, iar noi nu avem nici o solutie. Nu mai putem impune nici o ordine. Pe zi ce trece e mai mult haos, mai multa isterie. Si cred ca si fiecare dintre noi, cei care încercam sa mai facem cîte ceva, sîntem la limita andurantei.
Lexmian nu spuse nimic. Poate pentru ca si el simtea acelasi lucru, iar daca ar fi adaugat ceva, ar fi fost de prisos.
- La naiba, aproape scuipa cuvintele printre dinti Valconis. Transmite hotarîrea asta în teritoriu.
Prim-consilierul încunviinta dînd din cap si continua sa masoare încaperea cu pasi încordati. Valconis pricepu ca în spatele tensiunii acestuia era ceva mult mai delicat decît îsi închipuise la început. Banuia ca îl vizeaza în mod direct. Inca o decizie transanta? Se saturase de ele, ba chiar ajunsese sa fie înspaimîntat de ele. Parca toate aceste decizii îi dusesera la pierzanie. Nu era cu siguranta o calitate pentru un lider. De fapt, daca se gîndea bine, nu mai stia care dintre ei doi era adevaratul conducator. Pe de alta parte, observa ca, de aceasta data, chiar si Lexmian era indecis.
In tot acest timp, presedintele era la rîndul lui studiat. Cei doi pareau a se transforma în doi gladiatori, care se tatoneaza reciproc. Situatia tindea sa devina penibila, cînd Lexmian se hotarî sa atace si introduse în computerul de pe birou un CD. Cîteva comenzi vocale si pe monitor începu sa se deruleze textul unui proiect pe care Valconis îl recunoscu imediat. Prim-consilierul nu îi lasa nici o clipa de ragaz, atacînd iarasi pe un ton grav, ultimativ: - Trebuie sa ne gîndim la viitor. Trebuie sa ordoni - Marea calatorie".
Ei erau Maestrii. Experimentau si analizau. Atît. De data asta însa parca era altceva. Nu putea sa fie indiferent la ceea ce observa.
"Maestre, starea pacientului este din ce în ce mai grava. Ritmul fracturilor în structura a atins o valoare limita. Concentratia de minerale vitale este aproape nula. Iar în zonele partial sanatoase au migrat grupuri masive de celule cancerigene." "Stiu. E foarte clar ca s-a instalat metastaza." Nici nu era mirat. Acesta trebuia sa fie rezultatul firesc. Incet-încet aveau sa dispara si entitatile cancerigene odata cu moartea lenta a probei. Isi facusera datoria de calai. Iar din cîte se parea, nici de data aceasta nu avea sa apara ceva neprevazut sau spectaculos.
Lupatin scormonea de zor în maruntaiele bolnave ale Pamîntului, alaturi de alti doua sute de oameni, simtind ca participa la un linsaj organizat. O teama inexplicabila îi întindea nervii pîna la limita de rupere. Teama de acest gigant pe care îl sfîrteca. Teama ca, asa grav ranit, în agonia lui , s-ar putea ridica hranit de orgoliu (auzi la el: orgoliu?!) si i-ar strivi pe toti, ca pe o adunatura de gîze ratacite.
Nu putea sa înteleaga cum reusise Guvernarea sa tina secret mamutul asta de mina. O imensitate gaunoasa, cît o tara, aflata la mama dracului, unde fusesera trimisi sa scoata niste minereuri minune, a caror nume nici nu le putea pronunta. Si cînd se gîndea ca pîna mai ieri crezuse orbeste în gogosile cu epuizarea resurselor. Inca zece mine ca astea, pastrate pentru zile negre, si lumea o mai ducea pret de vreo suta de ani.
Totusi, ritmul de exploatare a minei, îi cam dadea de gîndit. Ce naiba faceau cu atît minereu deodata? Si pentru ce dadusera acel juramînt al tacerii? Unde mai pui ca îi pazeau si o mie de militieni ce asigurau respectarea juramîntului. Cum ieseau din front, cum te pricopseai cu o gaura în plus.
- In definitiv, ce ma tot gîndesc eu la toate astea?", se întreba Lupatin revoltat. Avea un loc unde sa manînce si sa se adaposteasca de soare, desi muncea pe brînci. Ori asta ar fi trebuit sa fie îndeajuns. Insa nu putea sa nu se framînte, cînd toata lumea spunea ca se pregateste ceva ce va schimba soarta tuturor. Erau tot felul de zvonuri printre mineri, care de care mai gogonate. Unii spuneau chiar ceva de plecarea de pe Pamînt. Bine, dar unde aveau sa se duca. Si, la urma urmei, de ce i-ar fi pasat de destinatie, atît timp cît avea speranta ca poate scapa de aici? Vorba aia - - mai rau ca pe Pamînt, numai în Iad poate fi" - asa ca, pentru el personal, unde aveau sa ajunga nu prea avea de ce sa conteze.
Iar dorinta aprinsa de a pleca departe, sporea în el cu atît mai mult cu cît crestea si teama de monstrul pe care îl zgîndarea cu pickhammer-ul. Mai ales de cînd cu nenorocitele astea de cutremure, te pîndea moartea la tot pasul. Totusi, trimisul presedintelui, însusi prim-consilierul Lexmian Dalin, le prezentase structura antiseismica a minei, asigurîndu-i ca era proiectata de cei mai buni ingineri geofizicieni. Si daca al doilea demnitar din ierarhia republicii îndraznise sa coboare în mina, printre lucratori, însemna ca grota asta ultramoderna chiar era sigura.
Cu toate acestea, el avea impresia ca totul în jurul lui e plin de viata si ca de data asta nimic nu-i va mai salva de furia planetei. Cîteodata parca îi simtea tresaririle nervoase si astepta ca totul sa se naruie. Erau ca un roi de tîntari ce storceau un muribund de ultimele picaturi de sînge, stîrnindu-i mînia disperarii. Asa simtea Lupatin.
Ceea ce nu asteptase se petrecea totusi. Reactia aceea brusca distrusese întinderi considerabile de tesut cancerigen.
"Este extraordinar, Maestre." "Da, dar structurile sînt definitiv distruse. E un drum fara putinta de întoarcere. O razbunare sinucigasa si atît." Nu putea spune ca era deziluzionat. Nu avea voie sa fie. Dar poate ca, daca reactia aceea ar fi avut rezultate nescontate, ar fi fost o lectie instructiva care le-ar mai fi modulat orgoliile de zei.
Caldura infernala cîstiga teren în lupta cu tehnologia. Totul parea sa se dilate, numai timpul se comporta invers, grabindu-si curgerea secundelor.
Oare de ce dracu fusese atît de blestemat sa se nasca chiar în zorii Apocalipsei, ba chiar sa mai conduca si o turma de oameni descreierati spre o pierzanie lenta.
Valconis era sigur ca, de la catastrofa din Madagascar, Pamîntul însusi, aflînd de tentativa lor de evadare, îsi propusese cu orice pret sa-i opreasca. Manipula atît spatiul cît si timpul, totul doar ca ei sa nu plece, sa ispaseasca pîna la capat - Nu era paranoia, ci adevarul gol-golut, asa cum pretinsese si amarîtul acela de - cum îl chema?... Lupatin! Nimeni nu-i daduse crezare atunci cînd, cuprins de o panica isterica, încercase zadarnic sa fuga din mina din Madagascar, predicînd sus si tare ca Pamîntul vrea sa-i ucida. Trupele de militie îl arestasera si-l împuscasera imediat. Doar doua zile mai tîrziu Madagascarul se scufundase inexplicabil în adîncuri, apele clocotite înghitind singura mina de pe suprafata Terrei si, odata cu ea, o mie cinci sute dintre cei mai buni oameni.
Acum, pe fata tuturor celor ramasi oameni - neabrutizati înca de foame si canicula - se citea o spaima ascunsa, pe care nu îndrazneau sa si-o recunoasca pe deplin. Spaima ca Lupatin nu fusese nebun de-a binelea si ca, de fapt, avusese dreptate. Singur Valconis recunostea ca ajunsese sa creada în ceea ce parea initial o fabulatie a unui descreierat. Pamîntul era al dracului de viu si se transformase în inamicul lor cel mai înversunat.
Presedintele reactionase în timp util, restructurase - Marea calatorie" la o zi dupa disparitia Madagascarului si începuse o cursa contra cronometru de îndeplinire a proiectului. In timpul acesta, un adevarat val de moarte venea înspre ei si se parea ca nu aveau nici o sansa de a-l evita. Cataclism dupa cataclism, inundatii de proportii neverosimile curmau zeci de mii de vieti în fiecare zi. Adunasera un nucleu de oameni foarte dur selectionati, apoi începusera pregatirile de plecare. Ascunsi în adaposturi, fara a le mai pasa de condamnatii de afara. Nu mai conta nimic altceva decît sa plece teferi spre satelitul lui Jupiter. Inca putin. Cîteva ore. Doamne, cît putea sa urasca numaratorile inverse! Si totusi, nu mai era mult. Daca nu cumva aveau sa primeasca lovitura de gratie chiar acum. Pîna si ziua aceasta parea sa treaca prea repede fata de viteza lor de reactie.
Lexmian navali ca un bezmetic în biroul lui Valconis, întrerupîndu-i acestuia sirul gîndurilor.
- Sîntem gata. Simularea a avut succes. Peste doua ore sîntem gata de lansare, chiar daca nu-ti vine sa crezi.
- Perfect, facu Valconis cu o usurare aproape disperata. Distribuie oamenilor sarcinile si asigura-te înca o data ca stiu instructajul.
Fostul prim-consilier al raposatei republici aproba repezit, aproape robotic, si iesi grabit. Valconis mai privi o data peisajul terestru, sperînd ca este pentru ultima oara. Se simtea jucînd rolul unui sobolan care o sterge de pe vasul avariat.
" Am notat momentul decesului. In privinta planetei ne-am luat de o grija. Dar cu - " Exact. Trebuia sa ia o decizie în legatura grupul de celule cancerigene migrate în spatiu. Se parea ca erau mult mai bine organizate social decît cele din esantioanele experimentate anterior. si mult mai periculoase.
" Maestre, le putem anihila în spatiu oricînd doriti. Trebuie doar sa aprobati." " Nu - nu se poate - Nu distrugeti entitatea canceroasa. Recoltati-o fara sa-i aduceti daune în structura fiziologica." Oare era bine? De acum nimic nu avea sa-i mai destepte din visul lor de zei. Aveau o arma planetara prea puternica. Se gîndea ca va veni o vreme cînd i-ar putea distruge chiar si pe ei. Dar nu avea de ales.
"Repet: nu distrugeti entitatea cance - "
© Copyright Mihai Pricop
Articol preluat din Arhiva SFera Online [www.sferaonline.ro].
SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2014 Arhiva SFera Online