Nu! Nu era bine. Era o mare prostie sa dezvolte acea poveste. Se ridica iar de la birou, nervoasa si aruncand creionul pana in coltul opus al camerei. Se opri insa doi pasi mai incolo. Da. Asta era... asa ceva ar fi scris si el. Trebuia sa o faca. Trebuia sa il socheze in vreun fel. Cu siguranta Nio nu s-ar fi asteptat la asa ceva din partea ei. Nici ea nu putea fi atat de imprevizibila cand venea vorba de ceva scris. Se aseza din nou in fata colii de hartie, luand un alt creion in mana, insa realiza ca e timpul ca el sa ajunga acasa. Lua foaia cea nou inceputa si o ascunse in sertar tocmai cand in broasca usii de la intrare se auzi cheia lui. Ajunsese acasa.

     

      Se ridica si ii iesi in intampinare. Nio tocmai intra pe usa, cu servieta in mana stanga si luandu-si palaria de pe cap cu dreapta. “Bun venit, iubitule.” “Bine te-am gasit, Naama.” “Cum a fost?” “Greu. Dar cred ca l-am convins. Proiectul va fi aprobat in curand.” Il imbratisa dragastos ca intotdeauna, iar apoi il conduse in bucatarie. Masa era pregatita deja. Asezati in cate un capat al mesei, se priveau unul pe altul cu drag. “Ai reusit sa scrii ceva?” “Nu. Sunt foarte dezamagita de mine in ultima vreme.” “De ce?” “Nu pot scrie nimic cum trebuie. Azi, spre exemplu, m-am invartit intre cateva randuri mazgalite pe vreo doua pagini. Nu a iesit nimic bine.” Nio se ridica de la masa si apropiindu-se de Naama, se apleca incercand sa ii prinda caute privirea cu a sa. “Pot sa vad?” Naama ofta. “De ce nu...”

     

      ”Frumoasa incercare, dar ma astept la mai mult din partea ta.” Naama zambi. Stia ce ascundea in sertarul biroului iar lucrul acesta o facea sa treaca peste dezamagirea lui. Aproape ca il vedea citind lucrul acela si, intr-un final, uimit de sfarsitul povestii, ridicand privirea si zambindu-i uimit de ideea femeii. Gandul acesta parea sa incline un pic balanta catre ungherul plin de caldura din sufletul femeii. Celelalte ganduri erau pline de durere. Plecarea fusese aprobata... Era inevitabil acum.

     

     

     

      A venit si timpul potopului, iar Noe si-a strans fii si a urcat pe arca alaturi de toate vietuitoarele pamantului si de mii de alti oameni pe care el i-a considerat vrednici de a supravietui Potopului. Apele crescura zi de zi, iar ploile nu contenira nici in a nouasprezecea luna. Noe si ceilalti se izolasera in arca cand apa a ajuns pe nesimtite la ei. Si totusi nu era in firea oamenilor sa astepte. Nu era in firea omului sa stea linistit. El avea nevoie de spatii in care sa se desfasoare, sa construiasca sau sa creeze. Nu un loc atat de mic precum arca aceea.

     

      Nu stiau cat de mult avea sa tina potopul si nici cat va trece pana ce apele au sa se retraga, iar Dumnezeu parea ca ii uitase. A trecut mult timp pana ce Acesta si-a intors iarasi fata spre Noe, insa era nemultumit de ceea ce slujitorul sau facuse.

     

      - Noe, Eu am cerut sa fie pe arca ta numai din cei ce stiu sa asculte.

      - Doamne, am facut si eu ce am putut.

      - Cum asa, Noe. Nu te-am invatat Eu?

      - Sunt om, Parinte, nu am intelepciunea Ta.

     

      Dumnezeu a ras aprobator.

     

      - Asa e, Noe. Dar credeam ca ma cunosti mai bine decat atat.

      - Atunci cand iubeste vitata, omul greseste cel mai mult, Doamne.

     

     

     

      - Ce faci, Naama? Scrii? Prea bine iubito, te las sa termini. Eu ma duc sa ma culc. Sunt prea obosit azi.

     

      Parea inbufnat? Oare ce il suparase la docuri? Se ridica de la masa si porni pe scari catre dormitor, unde isi gasi sotul intins in pat. Se aseza langa el obosita si trista. Il simtea rece si distant, iar lucrul acesta se inampla doar cand venea suparat de pe santier. Stia ca sufera din cine stie ce prostie si suferea alaturi de el.

     

      Amanasera lansarea vasului cu inca doua luni pe motiv ca mai aveau niste lucruri de finistat. Puricasera fiecare detaliu la acel vas de atata timp. Avea sa fie perfect, o stia, iar el avea sa fie cel ce il va fi dus pentru prima data in larg. Si cu toate acestea, cu toate ca asistase timp ce trei ani la constructia propriei sale nave, dupa planurile create de propria echipa de ingineri, acum trebuia sa astepte. El nu putea astepta. Era omul cel mai nerabdator de pe pamand, iar Naama stia lucrul acesta. Asteptase destul trei ani de zile pana cand vazul fusese construit. Trei ani de zile in care aproape uitase cum era acolo, in spatiul acela larg si plin de necunoscut de fiecare data cand il explora. De data aceasta un vas de explorare. O nava ce avea sa il duca la limitele lumii cunoscute, sa faca cercetari si sa se intoarca inapoi cu raspunsuri si, mai ales, cu solutii.

     

     

     

      Dumnezeu i-a cerut sa renunte la oameni, iar Noe nu a dorit a renunta.

     

      - Si atunci pentru ce am facut toate astea, Noe? Pentru ce potoptul acesta, ce a ucis atatea miliarde de oameni? Noe? Noe!

      - Da, Doamne.

      - De ce taci, Noe?

      - Incerc sa dau un raspuns. Caut unul pe care sa il putem accepta amandoi.

      - Eu in postura de Zeu si tu in postura de Om, Noe? Sau in postura de inger servind mie?

      - In postura de om, Doamne. Ingerul ce l-ai pedepsit a fi om, pentru neascultarea Ta, acum tanjeste a ramane om.

     

      Dumnezeu a tacut o vreme apoi. Noe a presupus, ca pentru o vreme El nu ii va mai cere sa renunte si la acei oamenii pe care ii salvase. Si ce daca nu stiau sa asculte? Erau deja o entitate independenta de Dumnezeu. Stiau deja sa traiasca si fara ajutorul Divinitatii. Oare asta Il mania atat de tare? Probabil si el, Noe, s-ar fi simtit maniat, daca tot mai multi dintre discipolii sai l-ar uita.

     

     

     

      Naama fu trezita de videoefon in miez de noapte. Il cautau pe Nio. Nava era in sfarsit gata de lansare. Reusisera sa treaca in sfarsit de birocratii ce ii impiedicasera pana atunci mai mult decat reusisera sa impiedice desfasurarea fortelor naturii. Toate cele trei mari confederatii ce participasera la proiectul Merlin III ajunsesera la o intelegere privind ceea ce aveau sa obtina de pe urma acelei expeditii. Un zambet imens se nascuse pe pe fata barbatului, insa disparu imediat ce intalnii privirea Naamei. Ea avea sa ramana pe Pamant.

     

      Bagajul fu facut, fara ca vreunul din ei sa vorbeasca. Poate ca, intr-adevar nu mai era nimic de spus. Subiectul fusese atat de discutat incat orice intoarcere la el ar fi provocat prea multa durere pentru amandoi. Renuntasera de mult a-l mai discuta. Tacerea incepuse sa devina apasatoare cand bagajul paru a fi aproape gata. Cu lacrimi in ochi, femeia lua ultima camasa a barbatului, o impaturi si o aseza in geamantan. Gata. Totul era asezat. geamantanul inchis si dus pana la usa, zambetul fiecaruia zavorat dupa usi groase, ce pareau a nu se mai deschide curand. Va lipsi mult timp. Nici el nu stia cat va lipsi, si mai ales, daca se vor mai intoarce. Acela avea sa fie destinul lor.

     

     

     

      Naia il privea ingrijorata pe barbatul sau, care tocmai scapase o injuratura la adresa Divinitatii.

     

      - Ce e cu tine, Noe? Tu sa faci asa ceva impotriva Domnului?

      - Vantul a incetat sa bata, Naia. Marea se schimba iar. Catargul dintre cele doua avamposturi s-a rupt.

      - Ce catarg, Noe? Ce avamposturi?

      - Ratacim pe cai aliniate de-a lungul unor stele, al caror drum nu pare a fi niciodata intreg. Se frange mereu. S-a rupt doua rindele in urma, iar acum se frange sub noi fara sa ne dam seama.

      - Noe, dragul meu, esti bine? Ce tot spui acolo.

     

      Barbatul o privi nedumerit. Nu isi aducea aminte sa fi spus ceva. Ii facu semn ca da si ca poate pleca, iar apoi se intoarse din nou cu fata catre manuscriptul din fata sa.

     

      Vantul a incetat sa bata. Marea se schimba. Catargul dintre cele doua avamposturi s-a rupt. Ratacim pe cai aliniate de-a lungul stelelor, insa drumul nu pare a fi niciodata intreg. Se frange. S-a rupt doua rindele in urma, iar acum se frange sub noi. Cu mainile ridicate spre cer ne agatam de scarile ce coboara din nori de vata de zahar. Nu inteleg de ce am ajuns sa urcam, insa acum mancam din ei cu foame. E o foame nascuta din interiorul mintii noastre si pare a nu se satura. Incep sa moara. Acum stiu.

     

      Am descoperit in sfarsit versetul ce stapaneste aceasta lume. Blestemul acesta il foloseam si noi cand am construit Babilonul. Ploua cu datini... Vorbim toti la fel?

     

      Ne-am otravit de unii singuri, fara a da crezare propriilor credinte. Foamea ne-a ucis pe rand! Cu o ultima sfortare am taiat si celelalte catarge, facand o pluta. Incercam sa ne salvam? Ne avantam in necunoscut. Incercam sa... Ridicati panzele. Vantul bate spre nord! Si pornim. Drumul e curat... Are sa fie curat pentru o vreme.

     

     

     

      - Capitane, e timpul.

     

      Nio, intoarse capul spre el si aproba din priviri. Se aseza la locul sau pe puntea de comanda si dadu semnalul pentru iesirea din docuri.

     

      - Cu Dumnezeu inainte... Fie sa fim aparati de maretia si intelepciunea Sa.

     

      Stia ca nu era un lucru prea intelept sa vorbeasca despre Dumnezeu la bordul navei, insa acele cuvinte nu si le putu stapani. Oamenii ii cunosteau ingrijorarea. Cu multi dintre ei lucrase la proiectarea si constructia navei, multi il cunosteau mai bine decat, poate, pana si prietenii sai cei mai apropiati. Erau, de fapt, un fel de a doua familie pentru el. Da. Asta erau. Spera ca cei de alte religii l-au inteles, si privi in tacere cum nava se deplasa catre iesirea din statia orbitala, cu destiantia... „Acolo undeva...”

     

      Scopul declarat al acelei expeditii era sa gaseasca un nou Pamant.

     

     

     

      - Noe, am hotarat asupra oamenilor tai.

      - Te ascult, Domnul meu.

      - Te vei despartii de ei, Noe. Daca vor reusi sa supravietuiasca timp de 19 ani, in deriva, atunci vor trai mai departe fericiti si fara de prea multe griji. Daca nu, regatul Meu e indeajuns de incapator si pentru ei.

      - Doamne, nu esti prea dur cu ei?

      - Si asta a fost ideea ta, iti aduci aminte, Noe?

     

      Noe tacu. Ce putea spune?

     

     

     

      - La revedere, Nio. Dumnezeu fie cu tine, iubitul meu.

      - La revedere, iubito.

     

      O ultima intersectare a privirilor, apoi Nio pleca pe usa ce ducea catre naveta de imbarcare. Toata caldura cu care isi trata sotia acasa avea sa dispara, inlocuita cu raceala si calmul pe care trebuia sa le afiseze fata de subordonatii sai.

     

      - Buna ziua, Nio.

      - Letah...

     

      Nio zambi intampinat fiind de bunul si batranul sau prieten si secund. Letah ii intinse mana, iar Nio o stranse cu incredere. Porni spre puntea de comanda, urmat de secund si de ofiterul desemnat sa il insoteasca pana la nava. Plecau, si zece miliarde de oameni ramaneau in urma cuceriti de agonia temerilor, insa cu speranta da a afla curand o lume noua pentru ei. Cel putin lucrul acela le fusese promis.

     

     

     

      Aproape ca a implorat... Era divin sa il vezi pe Noe cum cade in pacat pret de cateva clipe! Aproape ca a implorat atunci cand Dumnezeu s-a apucat sa ucida pe cei fara puterea de a asculta. A tacut o vreme. Cazuse cerul iar. Norii se curmasera asupra sa, iar ingerii sai mureau randuri randuri, la picioarele sale. Noe... El se gandea ca a ramas un numar simetric de zile... Si numarul acela scadea...

     

      - Doamne!

      - Da, Noe.

      - De ce atata durere pe Pamantul acesta?

     

     

     

      - Cine sunteti si ce cautati in sistemul acesta?

      - Sunt Nio, capitan pe Merlin III, nava de explorare. Planeta noastra e moarta. Cautam un nou camin pentru noi si cei de acasa.

     

© Copyright Allru Mseck

Articol preluat din Arhiva SFera Online [www.sferaonline.ro].
SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2014 Arhiva SFera Online