evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
ªarpele Midgardului  -  Lacrimi de stea  -  Recurent  -  Dona  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  Meduza (X)  -  De profundis  -  Luminile oraşului VII  -  Mamal - Beciul  -  Sfârşitul lunii  -  Fragmentalism  -  Octopolul  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  Halta părăsită  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Planeta ascunsă  -  Interferenţe  -  Ultima eclipsă (I)  -  Oglinda îngerilor  -  Război obişnuit  -  System Error  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Accidentul  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Om vs. cyborg  -  În tren  -  Eu şi Cu Mine  -  Începutul  -  Text experimental  -  Războiul lumilor  -  Groparii  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Meduza (IX)  -  Duel în Lumea Visurilor  -  Darul divin  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Fragmente de... viaţă  -  Hora Ielelor, Pensiune III  -  Caseta pirografiată  -  Proces neverbal  -  Gol  -  Canicula  -  Proiecţionistul  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Camera de la capătul holului  -  În căutarea zborului  -  O şansă pentru câţiva  -  Luminile oraşului XII  -  O dimineaţă perfectă


Autograf pe lumină

sau "Na

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 29 Noiembrie 2009, ora 10:55

      

     

      *Spaţiul târziu dintre cuvintele mele durute – foc sacru jucând fascinant pe dinaintea privirii.

     

      *Astăzi eu însămi fiind, - moartea mea ce-a murit – e o legendă, un mit…

     

      *Sufletele noastre, iluminându-se unul spre celălalt se rotesc, devorând aerul înălţat dinadins…

     

      *De cealaltă parte a zidului – Absoluta Lumină…

     

      *Sângele nu mai intră în panică şi e gata oricând să primească duhul alb şi tremurător al transfuziei de Lumină…

     

      *Mă adumbreşti, aşa cum stai dinainte-mi, precum lumânarea, drept în lumină…

     

      *Suntem ca două fregate, una pe cealaltă – niciodată ajunsă…

     

      *Iubirea ne clădea în crucea Luminii, zidindu-ne în aceeaşi chinovie…

     

      *Iubirea ne adâncea în zenit şi ne statornicea într-un fruct dintr-un sâmbure înflorit…

     

      *Privesc cum secunda pe buze, mă întinereşte…

     

      *Şi numai în rug de Cuvânt pot să mă înveşnicesc…

     

      *O, tu iubire, ce prin aortă îmi curgi ca o apă fără întoarcere…

     

      *Iubirea pătrunde în mine, ca o mireasmă fără de floare…

     

      *Iubirea – această agheasmă – izvoditoare de alb…

     

      *Aripă fără de pasăre eşti, zbor fără aer, rază decupată din soare…

     

      *Iubind, iubirea Iubirii deprind, în numele Ariondei, mama mea din departe…

     

      *Încă trăiesc în dor de ceresc, cu spaima de moarte că nu pot să zbor spre crucea mea de lumină…

     

      *Amintirile din viitor încă mă dor şi-mi confirmă faptul uitat că nu am să mor, decât atunci când nimeni nu mă va iubi.

     

      *Iar tu, ducându-te, vino – de vrei să-mi urmezi, din plămada Luminii sufletul să-mi inventezi…

     

      *Sufletul de acum: Măsura măsurării mele, Tu se numeşte.

     

      *O, Sublim revelat în noi pe deplin, precum Cerul – de stele – puzderie!

     

      *Cel pururi fiind şi acelaşi fiind – Fiinţă mai presus de fiinţă…

     

      *Cuvântul ieşit din tăcere se nimiceşte pe sine în noi –într-o kenoză sublimă…

     

      *Spune-mi, dacă nu Tu, cine mai e izvorul de mântuire?

     

      *Doar uneori, chipul semenilor ia chipul Tău, prietenos şi uimit, căutându-mă…

     

      *Pentru sufletul de mai târziu scriu, scriu, scriu…Estimp, cel de acum naşte prunci şi aşteaptă porunci…

     

      *Eliberat de iubire, iubirea mi-a rămas unicul drum spre eternul acum…

     

      *Sunt o fărâmă de tină însufleţită de iubirea divină…

     

      *Privesc lumea prin crăpături de lumină…

     

      *Tu, Începătorul meu şi ancora mea aruncată-n tărie!

     

      *Cuvinte oarbe împiedicându-se în bastonul meu alb, pe prundul amintirii…

     

      *Am nostalgia urcării-n genunchi pe muntele fericirii niciodată atinse…

     

      *Cu Trup şi Sânge şi Rană, aşa mi Te-ai dat, Tu, Cel ce eşti Însuşi Fiindul.

     

      *Din bobul de grâu încrustat cu-al Tău Chip continui să creşti lăstar din seva pământului meu îngrăşat cu Lumină…

     

      *Frica de după cădere răsunând în adâncuri, pe lespezile de granit ale Începutului…

     

      *Ah, cum vuiesc în aval rămăşiţele de cuvinte!

     

      *Lumina explodează în ochi de păun pe pagina stearpă…

     

      *O lume necunoscută ivită din scrumul – fără suflare – al pietrei arse din inimă…

     

      *Să intrăm în râu când apa începe să se vălurească, albi la trup şi la suflet, cum numai Lumina neîncepută…

     

      *Calc pe spinii presăraţi pe poteci, ca pe sufletul sfânt al Luminii aprinse în veci.

     

      *Nu te uita înapoi, fiindcă lujerii goi ai sfintei Lumini se vor preface în spini, pe trandafirii ce sunt, fără altoi.

     

      *Vino, tu, Lumină suroră şi preschimbă-mă în auroră, atunci când mă naşti, din fitilul plăpând de lumină…

     

      *Merg de la mine la eu, să-L întâlnesc pe Dumnezeu.

     

      *Un Dumnezeu în mine? Ce fel de eu se vede de-aici, din Empireu?

     

      *Prin ceaţă, ca pe o străină mă priveşte uituca Lumină, pe mine care i-am fost poem de-nvăţat pe de rost...

     

      *Ţii minte, lumino, tu, cât m-a durut, în mine când te-am născut? Şi cât plânsei şi mă duru că nu m-ai născut tu?

     

      *Mai lasă-mă doar o secundă, să-ţi fiu masă de-altar unde Fiul Luminii ţi se născu…

     

      *Doar o gură de aer între noi, un căuş de lumină, înşeptit curcubeu izvorât din sălbatice ploi…

     

      *O gură de stele între gândurile noastre, dirijabile fără nacele…

     

      *Negrăita durere că starea de graţie mi-a fost dată, doar cât să ating cu mâinile absolutul…

     

      *Lacrima unei lumânări cade lin peste icoana clipei…

     

      *Ce mult mă doare Lumina când îmi izbesc privirea de stea!

     

      *Ce mult mă doare mâna ce scrie în loc de ESTE – era…

     

      *Mă scaldă tu, fecioară lumină în albia ta de nevină…

     

      *Tu, duminica mea de taină, izvodită din duminica mea de lumină…

     

      *Bat piroane în aer cu un ciocan de lumină până sufletul meu cade şi se ridică singur în mine.

     

      *Cu lumina de sine cerul îmi scrie pe inimă cu aldine…

     

      *Scriu pe (văz)duh un autograf cu verzale.

     

      *Înainte de nuntă amurgul închide silenţios fereastra Luminii.

     

      *În cerul majestuos nins cu beteală, stelele miros foarte frumos…

     

      *În cuibul păsării Lyră ninge albăstrui. E clipa când morţii vin să bea Lumină…

     

      *Stelele joacă în faţa mea hore adâncate.

     

      *Doamne, ce gânduri uituce! Ca o acvilă din Înalt Lumina cade pe foaie sub formă de cruce…

     

      *În palme de lut, cu suflu ceresc, plămădesc lumina din pâine…

     

      *Umbrele se încolăcesc din pământesc spre ceresc precum iedera zână pe gâtul Luminii…

     

      *Din lemn de esenţă amară, un cioplitor anonim îmi sculptează pe inimă troiţa jumătăţii de veac irosită…

     

      *Purpura toamnei străbate cealaltă jumătate de veac de singurătate.

     

      *Crugul privirii se sparge iar eu calc pe vipere ca pe lumini sângerânde…

     

      *În nopţi selenare coboram în sine ca să încep urcuşul lăuntric pe trepte onirice…

     

      *Cuvintele – bijuteriile mele secrete – pe care le port agăţate cu ace de aur pe inimă.

     

      *Lumina cuvintelor – abur mijit – o aură mişcătoare…

     

      *O literă talisman stă agăţată de gâtul prezentului. Între timp, dragostea lăstăreşte…

     

      *Cum de mă recunoşti în mulţime, de parcă n-ai avea ochi decât pentru mine?

     

      *Doamne al meu, Singurul Dumnezeu ce –a învelit în straiele de nemurit!

     

      *O parcelă de cer, Doamne-ţi cer să am unde să-nviu în spaţiul târziu…

     

      *Mă-oglindesc în ape crunt şi nu ştiu cine mai sunt…

     

      *Un ceas de lumină mai mult, mai dă-mi un ceas de lumină, căci bezna adâncă m-ajunge şi mă întină…

     

      *În rugăciune mi-s mânurile înnodate. Doamne a toate, eu te aştept cu privirea încremenită…

     

      *Stau în cumpănă dacă să pun comprese cu pâine şi vin pe obrazul tumefiat al Luminii lăuntrice..

     

      *Cu lumânarea aprinsă porneşti să străbaţi golul iscat între două trepte spre abisul cel născător de Lumină…

     

      *Stingheră şi tăcută, cum a ancia fără fagot, în astrul dimineţii te caut peste tot.

     

      *Din necuprins în cuprins, şi din departe-n aproape, Lumina cea de nestins îmi cerne azurul pe pleoape…

     

      *Pierd tot mai des înţelesul, pierd calea spre luminişul de unde survine Fiinţa…

     

      *Mă-ntorc obosit, vlăguit, în locul de unde plecasem cu o tinereţe în urmă…

     

      *Până la os mă străpunge Lumina în chip dureros.

     

      *Sufletul mi-i de duh adumbrit în trupul de zgură şi devin risipitor şi risipit în aceeaşi măsură…

     

      *Priveam în aerul încremenit, cum prin urechile acului curge lumea…

     

      *Fără cruţare Timpul suflă năprasnic în lumânare…

     

      *Străzile lichide au găuri spre infinit şi parcă mă-nghit…

     

      *Cu prisosinţă Lumina smerită din mine devine Fiinţă…

     

      *Stau răstignită pe aerul cast şi nu îndrăznesc să adast nici cu gândul la mirele meu, Cuvântul.

     

      *Candela inimii – singura lumină smerită în această beznă din ce în ce mai cumplită…

     

      *Ne cuminecam unul din tăcerile celuilalt ca din vinul şi pâinea iubirii…

     

      *Încremeneam de cât te iubeam. De-atâta iubire plecasem din fire.

     

      *De lume visam să mă dezlogodesc ca să te privesc, căci numai atunci când muream te vedeam…

     

      *Începutul Luminii divine în noi, binecuvântare de duh, literă scrisă pe cer cu propria respirare…

     

      *Abia apuci să-l atingi şi sufletul, dintr-o dată învie…

     

      *Sunt amuţit de cât frumos mă paşte în timp ce moartea în dureri mă naşte…

     

      *Ca săgeata de foc trece prin inima mea eternitatea…

     

      *În petecul azuriu cineva scrie cu o mână nevăzută un sonet indescifrabil…

     

      *Ia-mă de mână îţi strig, stai aproape de mine până o fi să se înlumine ca să mă însenin…

     

      *Tu singur îmi dai întregire fiind pentru mine suport şi menire…

     

      *Pe ce temeiuri sufleteşti mai poţi să zideşti şi cum să devii fire decât în amintire?

     

      *O, bietele mele pietre de râu, de câte ori v-am mângâiat cu genunchii!

     

      *Dar unde-mi sunt aripile, migălite cu grijă, care să mă ajute să nu mă prăbuşesc în acest abis în spirală?

     

      *E posibil ca lumina şi umbra să te agreseze în aceeaşi măsură? Apa să-ţi facă rău, aerul să te prigonească?

     

      *Ah, acest insuportabil rău de viaţă!

     

      *Şuviţele tăcerii, apa sălcie a lacrimilor debordând peste scheletul din vertebre de greieri!

     

      *Inima: amestec de zgură şi de pământ proaspăt sfinţit cu agheasmă, bun de plămădit o amforă sacră…

     

      *În rest, idoli de tinichea, luna scoasă la licitaţie, vămi peste văzduhul deja impozabil…

     

      *Şi câteva braţe doar, ori câţiva căuşi, din pământul – al nimănui – în care m-aş putea săpa, cu mâinile goale, un loc înverzit de odihnă…

     

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online