Masina pe care o conduce sotia mea arata ca un pelican metalic dement. Nu-mi dau seama cum naiba-l stapâneste sau cum de se poate convinge sa intre în hidosenia aia. Când intra în parcare cu el si-i opreste motorul, pelicanul se scutura cu obscenitate, cade pe ciment, se dezumfla.

      Sed pe o lada pentru lapte în mijlocul sufrageriei aproape goale. Urmele lasate de mobilele disparute îmi par naluci, insule de irealitate care-si vor schimba forma, vor disparea daca voi face ceva, daca-mi voi introduce, poate, apa în organism. Norocul meu ca înca functioneaza robinetul.

      Ma ridic de pe lada, intru în bucatarie, îmi întorc capul catre usa care se deschide si catre sotia mea care intra. Fata pare ca i se topeste, culorile machiajului i se amesteca pe obraji. Îsi arunca poseta pe jos, se misca spre mine. Înghet, scap paharul pe care l-am luat din dulap. Se face tandari pe podea, trimitând cioburi peste tot. Sotia mea nu observa asta, vine doar mai aproape, fata ei e un amalgam de rimel, ruj de buze si fond de ten. Ma uit repede la corpul ei. Hainele par ca se târasc pe ea; portiuni diferite ale îmbracamintei ei migreaza de la brate spre piept spre picioare spre stomac si înapoi spre brate. O roata a norocului din haine.

      Vocea ei preia sonoritatea unei voci umane, iar fata ei comuna îmi umple câmpul vizual. Dedesubtul cloncanitului ei abstract si dedesubtul izbucnirilor ei de râgâituri baritonale, aud ceva ce seamana cu omenescul cuvânt "iubire". Apoi îmi cade în brate si se împrastie pe tot corpul meu într-o singura miscare lina si neasteptata.

      Fiica mea intra pe usa, dar nici nu reuseste sa treaca de prag, când se descompune complet, ghearele si rotitele si tijele de otel si suruburile de metal trancanind pe podea. Împrastiata, nu spune nimic. Bucata de metal negru si fara pata care i-a fost capul nu spune "iubire", nu spune nimic, se holbeaza doar la tavan în tacere.

      Nu stiu ce sa înteleg din toate astea, asa ca, gândind cu putere ca viziunea poate fi controlata, mai iau un pahar din dulap, dau drumul la robinet, umplu paharul cu apa, închid robinetul, si-mi croiesc drum printre reziduuri catre sufragerie.

      Ma asez pe lada pentru lapte din nou. Restul mobilierului-chiar si unele dintre tablouri si aplice-au disparut cât am stat în bucatarie.

      Închid ochii si beau apa în înghitituri lungi si controlate, lasând urme din sotia mea pe marginea paharului.

      Simt în interiorul meu o schimbare precum un întreg continent despicat prin mijloc, faliile despartindu-se, eruptii interne masive afectându-mi organele. Dau aerul afara din plamâni, îl trag înauntru cu voluptate, îmi simt sufletul purificat, limpede, patruns de cea mai pura lumina solara. Stralucesc. Sunt ca o blestemata de Supernova.

      Deschid ochii.

      Camera e aproape la fel cum a fost înainte, doar ca urmele lasate de mobile dispar, covorul se extinde, stergând orice semn care ar putea grai c-ar fi fost vreodata acolo canapeaua si fotoliul.

      Ma ridic în picioare, ma duc spre bucatarie, calc peste reziduurile fiicei mele, calc apoi în tristele ramasite ale sotiei mele, asez paharul în chiuveta. Ma aplec si ridic unul dintre suruburile fiicei mele împreuna cu una dintre lungile tije pe care le avea la picior. Le pun în buzunarul de la pantaloni.

      Frec machiajul sotiei mele pâna ce îmi patrunde în piele, sperând sa-i aud vocea binecunoscuta. Vocea de care m-am îndragostit acum cincisprezece ani.

      Dar, cum am spus înainte, nu timpul schimba viziunea, ci oamenii. Asa ca totul depinde de mine acum.

      Pasesc spre usa din fata, ma uit la pelicanul metalic tremurator din parcare si ma întreb daca am curaj sa-l pornesc si sa plec, sa las totul în urma, s-o iau de la capat.

      Stând afara în lumina soarelui din parcare, caldura zilei urcându-mi-se în spate, ma lupt cu încuietoarea ciudatei masinarii. Câteva minute mai târziu, ceva face un delic si o bucata a pelicanului se da în laturi. Înauntru sunt butoane de comanda necunoscute mie, lumini sclipitoare si panouri în forme stranii.

      Panica se trezeste în pieptul meu, da nastere unui tremur care-mi strabate corpul pâna în vârful scalpului. Îl stapânesc cu gândul la apa ce-mi gâlgâie în stomac, ce-mi iriga organismul, apa pura si salubra a celui de-al saselea simt, si la caldura soarelui. Închid ochii pentru a stapâni panica.

      Când îi deschid din nou, nu recunosc palmele de la capatul bratelor mele. Sunt mai mari, pline de putere, cu degete mai groase, cu încheieturi mai mari, iar bratele de care sunt prinse sunt mai lungi si într-un fel mai ale mele decât înainte.

      N-am ideea cine sunt sau cum arat, dar stiu ca pot stapâni aceasta masinarie.

      Ma strecor înauntrul pelicanului, apas butoanele ciudate de pe cel mai apropiat panou într-o ordine pe care nu am cum s-o cunosc, dar care porneste motorul cu un mârâit carnos si discret.

      Pelicanul metalic inspira, viata lui pulseaza în jurul meu. Ies cu spatele afara din parcare, încerc sa-mi amintesc cum arata viziunea mea asupra lumii, si o iau în jos pe sosea.

      Sotia si fiica mea sunt cu mine, îsi soptesc una alteia ceva în limbi bizare.

      Se minuneaza de curajul meu.

     

© Copyright Brett Alexander Savory

	Nota :	Traducere din limba engleza de Mircea Pricajan Copyright (c) 2003 de Brett Alexander Savory Copyright (c) 2003 de Mircea Pricajan pentru prezenta traducere

Nu există nici un comentariu

Comentează articolul	Spune-ţi părerea
Toate câmpurile sunt obligatorii.     Comentariul nu poate include link-uri.     Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.     Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare. Nume : Email (nu va fi afişat) : Comentariu :