|
|
Uşile
| Usile |
|
|
|
|
|
Publicat Duminică, 14 Octombrie 2007, ora 20:37
Calatoresc de frica trupului meu
care nu se mai îndura
de mine.
Cât mai e de mers nu stiu
Dar pastrez directia,
încaltamintea,
pasul, deschiderea.
Din când în când
un Înger al Mortii
se uita atent la mine
Si apoi ma lasa
sa-mi adâncesc somnul
(el nu adoarme niciodata)
Ieri noapte m-a privit tremurând,
cu ochii adânciti
în fereastra.
Ploua,
iar eu îmi turnam în orbite
picaturile ce se prelingeau
din ochii lui.
"Va veni o vreme
când n-o sa mai ploua,
când vei bea apa de la robinet,
iar îngerului tau îi va fi sete"
mi-a spus
"Nu sunt vinovata
de aceasta moarte atât de vie
încât sângele se zbate cu aripi
si doare" i-am raspuns
El ma privea în continuare,
ca pe o amintire.
Avea ochii mei,
era îmbracat ca si mine,
semanam izbitor.
Mi s-a facut frica
si îmi doream mai mult ca oricând,
asa cum ochiul doreste vederea
urechea doreste auzul,
sa încep a ma exista.
Atunci ai aparut tu si mi-ai spus:
"Credeam ca esti
printre ceea ce exista"
Îti alegeai cuvintele cu greu
si luându-ma în graba de mâna,
a început numaratoarea
din doi în doi
la infinit,
în vreme ce Usile
se deschideau larg
Înafara
Afara.
© Copyright Mihaela Vârlan
Nu există nici un comentariu |
|
|
Comentează articolul
|
Spune-ţi părerea
|
|
|
Toate câmpurile sunt obligatorii. Comentariul nu poate include link-uri. Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează. Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.
|
|
|
|
|
|
|