evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Vise în adâncuri de stâncă  -  Dimineaţă târzie  -  Timpul  -  Eu şi Cu Mine  -  Blasfemii : Globul de Crăciun  -  În căutarea zborului  -  Licuricioaia  -  Nyprus  -  Gheşeft  -  System Error  -  Factorul "Haos"  -  Program de criză  -  Groparii  -  Cine sunteţi?  -  Soldatul  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Jocul  -  Talent  -  Interviul  -  Dacă ar fi fost să alegi altceva  -  Re-insecţie  -  Meduza (X)  -  Casa de la marginea pădurii  -  Chat Room  -  Sclipiri de Soare  -  Atalia  -  Mărire şi decădere  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  Punct. ªi atât  -  Recurent  -  Theron Girradus  -  Follow-Me  -  Proiecţionistul  -  Stiinta si tehnica  -  În tren  -  ªarpele de aramă (I)  -  Descoperirea  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Sete  -  Meduza (XII)  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Ion cel fericit  -  Obsesia  -  Melcul  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Alfa si Omega. Moon  -  Paradox  -  Legendele Căutării (II)  -  Pulbere de stele  -  Solilocviu


Ionuţ Caragea - apariţie editorială : "Guru amnezic"

Ionuţ Caragea - apariţie editorială : "Guru amnezic"
  Ionuţ Caragea
Uezen. Echilibrul lumilor
Uezen
Conştiinţa lui Uezen
Alfabetul de oase al morţii
Monumentul umbrelor
varianta print

Ionuţ Caragea
www.ionutcaragea.ro



Publicat Duminică, 13 Decembrie 2009, ora 09:57
Download : guru.pdf

       Stimaţi cititori, dragi prieteni

     

      ţin să vă aduc la cunoştinţă o nouă apariţie editorială semnată de Ionuţ Caragea şi intitulată "Guru amnezic". Este un volum de poezii prefaţat de Constantin Miu, cu o postfaţă de Angela Furtună şi o copertă de Vlad Turburea.

     

     



     

      MOARTEA CA NEMURIRE ÎN ŞI PRIN CUVÎNT

     

      Cei care s-au referit pînă acum la volumele de versuri semnate de către Ionuţ Caragea (printre care Marius Chelaru, Adrian Erbiceanu şi V. M. Tăicuţu) au remarcat mai cu seamă elementele dionisiace ale acestui poet noncon-formist, precum şi sentimentul dezrădăcinatului, la care şi noi am făcut trimitere, într-o cronică la volumul Absenţa a ceea ce sîntem. Doar Traian Gărduş (în ediţia electronică a revistei Glas comun din 19 mai 2009) a vorbit tangenţial (într-un scurt fragment al recenziei sale la volumul de ver-suri Omul din cutia neagră) despre problematica morţii: „Moartea revine mereu-mereu în poemele lui Ionuţ Caragea ca o intuiţie sau ca o premoniţie, ca şi cînd autorul ar sări peste anumite etape şi s-ar afla faţă în faţă cu bătrîna doam-nă“.

     

      Înainte de a face referiri la problematica morţii ca modali-tate de cunoaştere, prezentă în volumul Guru Amnezic, se cuvine să reproducem cîteva panseuri (aşa considerăm noi „definiţiile“ date doamnei în negru, în Dicţionarul Suferin-ţei – editura Fides, Iaşi), pe care le formulează Ionuţ Caragea, deoarece acestea constituie nucleul filosofiei sale vizavi de thanatos, prezent şi în creaţia sa poetică:

     

      – „Moartea n-are flec la tocuri“;

     

      – „De ce moartea este întotdeauna o femeie?“;

     

      – „Oriunde încerci să fugi, moartea te aşteaptă deja aco-lo“;

     

      – „Dă-mi o moarte şi îţi voi da înapoi două vieţi“;

     

      – „Cum putem să mai murim cînd sîntem deja morţi pe dinăuntru?“;

     

      – „Vine moartea ca un bulgăr, rotocol fără astîmpăr, şi ne ia pe toţi de-a valma, fără să-i întindem palma“;

      – „Murim şi ne trezim mai bătrîni cu o moarte“;

     

      – „Moartea-şi serbează din secundă-n secundă ziua de naştere“;

     

      – „Doar pe ultimul om de pe lume, moartea o să-l ştie pe nume“;

     

      – „Moartea are întotdeauna drepturi de autor“; – „Moartea ne ia pe toţi cu frumosul“;

     

      – „Fără să ştim, ne căutăm toată viaţa locul cel mai bun de murit“;

      – „Moartea cuiva este foamea altcuiva“;

     

      – „Moarte, ce poţi face azi, nu lăsa pe mîine“.

     

      Poemul care împrumută titlul noului volum (Guru amne-zic) este reluat din volumul Absenţa a ceea ce sîntem, ca semn evident al continuării ideaticii din volumele anterioare. Ideea pe care o comunică aici autorul – şi care transpare din între-gul op – este aceea că nu omul este stăpînul spaţiului şi al timpului, ci acest guru amnezic: „secundele s-au adunat în-tr-o sectă/ condusă de un guru/ amnezic“. S-a spus, şi putem afirma pe deplin convinşi, că Ionuţ Caragea este şi un poet al paradoxurilor. Bunăoară, o altă idee avansată aici este aceea că sfîrşitul este un nou început pentru acest lacom guru: „se-cundele s-au adunat/ ca morţii-n cimitir/ aşteptînd numără-toarea/ inversă// degeaba// o nouă istorie începe/ istoria clep-sidrei/ pe jumătate plină/ de lăcomia unui guru/ amnezic“.

     

      Ideea timpului-bumerang – accesoriu pentru acest „vam-pir sorbind lumina spaţiilor înguste“ – ca un corolar al idea-ticii din poemul adus deja în discuţie o întîlnim în alt loc – Singurul geniu: „moartea este singurul geniu/ în mînuirea timpului/ bumerang“. Acest singur geniu, de care vorbeşte poetul, are şi abilităţi de păpuşar, dîndu-ne impresia că avem libertatea de mişcare, prin intermediul comunicării, însă este doar o aparenţă corectată de o transparenţă – ca să ne expri-măm în termenii filosofiei lui Mircea Eliade: „moartea este singurul geniu/ în mînuirea cuvîntului/ călătorind de la ven-tricolul stîng/ pînă la marginea universului/ lîngă tălpile reci/ ale creatorului“.

     

      Poetul – şi el un demiurg, un creator de lumi prin cu-vînt – este conştient de necesitatea jertfei, prin răstignire de propriile versuri: „trăiesc şi în această carte,/ de-atîtea versuri răstignit“ (O patrie şi un mormînt). Ionuţ Caragea mărturisea undeva că „nu sîntem compleţi decît atunci cînd murim“. }inînd cont de acest „postulat“ şi de versurile declarative din poezia ceva mai sus amintită şi avînd în vedere ideatica poe-ziei Visînd nemurirea, putem spune că poetul îşi completează cu fiecare volum fiinţarea prin moarte ca nemurire în şi prin cuvînt: „stau cu mintea la pîndă cu rana deschisă/ ca o floare carnivoră/ cuvintele trec prin sîngele meu vin la sufletul meu/ să se-mbogăţească de sensuri/ iar eu lacom le-nchid printre vintre/ visînd nemurirea“.

     

      În poemul Ademenire, autorul consideră că singurul lucru de care e privată această „prezenţă invizibilă/ care ne locu-ieşte în fiecare clipă“ (cum o numeşte în alt loc – Niciodată nu luăm moartea în serios) este – totuşi – neputinţa de a fi împlinită prin urmaşi: „ce îi lipseşte morţii mai mult/ decît să fie mamă“. Fiind „impredictibil şi rece“ şi devorator de timp şi cunoaştere, putem considera scrisul copil vitreg al aces-tei prezenţe prin absenţă, căci el, scrisul, are ca urmare moar-tea temporară: „dacă încerc să anticipez o mişcare/ se-nalţă şi îşi scuipă veninul/ drept în ochii mei/ orbindu-mă pentru o vreme“ (Anticipez o mişcare).

     

      Parafrazînd consideraţiile autorului din finalul cuvîntului înainte – Punctul zero – la volumul Omul din cutia neagră, vom spune că, angajat într-un adevărat maraton pe tărîm literar, prin acest nou op, Ionuţ Caragea are curajul să-i surîdă morţii în faţă şi să-i spună: „Nu mi-e frică, vom continua cursa!“

     

      Prof. Dr. Constantin Miu,

      Medgidia, 11 august 2009

     

     


     

      A TE SALVA MEREU DE LA O MOARTE INTENSĂ, CREATIVĂ, REPETITIVĂ

     

      Despre moarte nu se poate scrie poetic decât în două feluri : scrisul izvorât din adevărul morţii trăite şi scrisul izvorât din ficţiunea morţii inventate. Ionuţ Caragea scrie cu primul tip de semantică, generată de o cunoaştere implicită de către autor a intervalului şi a durerii de a fi, prin oglindire, însăşi limita. Din perspectiva omului care s-a iluminat prin moarte, autorul are viziunea adevărului final şi îl comunică în nota de cuneiformă psihică paralizantă: « umbra apropiindu-se-ncet/ ca o ghilotină/ cu aripi//” (Ademenire, p.9).

      Cărţile de până acum semnate de Ionuţ Caragea au fost evenimente în egală măsură de autohipnoză cât şi de explozie pe orbita literară a unui imaginar artistic foarte original: Delirium Tremens - Stef, Iaşi, 2006, M-am născut pe Google - Stef, Iaşi, 2007, Donator universal - Stef, Iaşi, 2007, Omul din cutia neagră - FIDES, Iaşi, 2007, 33 bis - FIDES, Iaşi, 2008, Analfabetism literar - FIDES, Iaşi, 2008, Dicţionarul Suferinţei - FIDES, Iaşi, 2008, Negru Sacerdot - FIDES, Iaşi, 2008, Absenţa a ceea ce suntem - FIDES, Iaşi, 2009, La suprême émotion - ASLRQ, Montréal, 2009, Déconnecté – ELMIS, Iaşi, 2009.

      Fiind vorba de universul artistic al unui român din exil, în care energia limbii române şi a miturilor culturii române lucrează irepresibil, cărţile lui Ionuţ Caragea sunt nu numai un exerciţiu de salvare, cât şi o strategie de reinventare, pendulând între neo-mitologia dezrădăcinării şi imaginarul luat ostatic într-o noosferă fertilă : « în acest timp cu defrişări masive de memorie/ cu umbre păgubitoare şi prejudecăţi/ în acest timp cu ipotecă pe trup/ şi datorie pe suflet/ cuvântul, da, cuvântul/ umblă cu ferocitate prin lume/ scăpat din lesa divinei tragedii » (Ferocitatea cuvântului, p.13).

      Autorul îşi asumă tranzitivitatea miturilor, în care statutul de erou nou impus subminează eroul recent învins, amândoi fiind de fapt grefele aceleiaşi personalităţi auctoriale supuse presiunii unui histrionism vitalist - la fel cum, bunăoară, încoronarea lui Prometeu nu ar fi putut avea loc fără moartea centaurului Hiron, al cărui sfârşit consfinţeşte vindecarea omenirii. Secretul acestui perpetuum mobile este accesul la acel sentiment paroxistic de epuizare a resurselor existenţiale cât şi de convertire a ultimei picături de vitalitate în impuls esenţial pentru reîncarnarea prin cuvinte : « doar aşa de dragul jocului de-a v-aţi ascunselea/ printre absenţe cu strigăte disperate/ cu ecoul întemniţat într-o bătaie de inimă” (Extemporal, p.61).

      Ionuţ Caragea mânuieşte cu artă diluţiile unui veritabil homo 80/20 descris de logica principiului omonim al lui Richard Koch ; autorul posedă o adevărată ştiinţă a surprinderii prin metafore a dozării eficienţei estetice a morţii, la fel cum un sinucigaş desăvârşit duce măiestria gustului fatal pe culmile unei multiplicări infinite a tentativelor degustării: « numai poetul ştie când frigul pătrunde/ în casa cuvintelor sale/ când inima i se strânge într-o poemă şi-aşteaptă/ sosirea primăverii/ odată cu cel mai vestit cititor/ doar moartea albă scrâşneşte sub tălpile celor curioşi/ grăbiţi să vadă chipul celui ce doarme / în marmura crucii” (Casa cuvintelor, p.58). E aici un joc cu principiile letale din care decurge condiţia umană (iubire, incest reprimat, fatalitate, expectativa autolitică a revelaţiei de dincolo, pânda semnelor devitalizante, privirea interioară încremenind, stingerea tandră a auzului după ce văzul, gustul, mirosul, curarizarea îşi părăsesc, primele, fiinţa gazdă). Finalitatea acestui joc cu tema morţii după care se lasă condus poetul nu este aceea de a epata un cititor emo, nici de a trezi suavitatea filosofică a raţionaliştilor pozitivişti; intenţia autorului este, dimpotrivă, aceea de a se salva pe sine, cu sinceritate, din mrejele unei obsesii care îl învăluie cu tandreţe, alegerea între a fi efemer sau a nu fi viu: „ne-am şters frunţile/ am mers mai departe şi au început/ să vorbească despre plecări fără întoarceri/ nimeni nu varsă o lacrimă/ la monumentul umbrelor” (Monumentul umbrelor, p.57).

      Întâlnirile cu ipostazele morţii din poezia lui Ionuţ Caragea, aşa cum le iradiază în text diversele intensităţi ale cuvintelor bine dozate spre a induce o poietică paradoxală şi acceptată cu seninătate, mi-au amintit nu o dată de ecourile încercate la lectura cărţii Moartea astăzi, volum coordonat de acad. Basarab Nicolescu (editor, în colab. cu Magda Stavinschi) şi publicat la Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008 (cu sprijinul Fundaţiei John Templeton). Sunt şi în acel volum câteva texte poetice în care moartea e eroină insinuantă, într-un registru similar cu al lui Ionuţ Caragea, bunăoară la Horia Bădescu, în ale sale Cântece de viaţă şi de moarte. Dar dacă în textul lui Horia Bădescu registrul morţii e doct şi grav (“La unul dintre capetele drumului naşterea,/ la celălalt moartea; / dacă între sine şi sine/ parcurge drumul,/ atunci viaţa/ nu este decât călătoria fără sfârşit/ a morţii/ în propria naştere”, p.9), la Ionuţ Caragea se creează în urma cuvântului moarte un siaj subtil ironic seren, chiar dacă în tonalitate estompată: “timpul se măsoară de la un cuvânt la altul/ între cuvinte viaţa este la fel ca mortarul/ astfel se înălţă zidul/ dintre omul singur şi restul lumii”( Umbră ajunsă cu cuţitul la os, p.56).

      E o pendulare, ca la Eugen Ionesco, între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri, dilemă care străbate ca un râu capricios platforma de texte din această culegere de poeme patronată de un Guru amnezic ce face apel, însă, la reflexele hipermenzice ale literaturii traumelor existenţiale: “secundele s-au adunat/ ca morţii-n cimitir/ aşteptând numărătoarea/ inversă// // degeaba // o nouă istorie începe/ istoria clepsidrei/ pe jumătate plină/ de lăcomia unui guru/ amnezic” (p. 15). Interesant e faptul că punerea în scenă a tanatofiliei ce revrăjeşte tema finalului şi o transformă în fascinaţie se face pe un background vitalist, în care tonalitatea bucuriei se conjugă cu reflexele autohipnozei: „eram furios şi pentru o vreme/ n-am mai privit malurile/ până când o femeie necunoscută/ privind prin mine pietrele/ a vrut să afle rostul pământului/ şi s-a lăsat să cadă/ ca o pană de codobatură/ ca o frunză de salcie” (În altă viaţă am fost un râu, p.16).

      Semnele morţii sunt peste tot, la fel cum evenimentele subtile şi paranormale pot anunţa iminenţa unui seism semantic. Invocarea morţii vine precum staza într-o tăcere fluidă; e ceea ce rămâne după ce nu mai e nimic de spus (cf. Mallarmé). Moartea este pe alocuri un decorativism de scenă apocaliptică: „au murit cuvintele/ hoituri stau întinse la marginea drumului/ plouă/ sufletul resemnat aşteaptă finalul/ viaţa îşi leapădă karma/ ca o piele de şarpe” (Îngeri mincinoşi, p.18), dar poate fi şi o hiperbolă a excelenţei: „moartea este singurul geniu/ în mânuirea timpului / bumerang” (Singurul geniu, p.24); alteori, moartea este temperatura soft de vindecare după febrilitatea unei existenţe sălbatice: „viaţa este doar un sevraj, între două doze de moarte” (Sevraj între două doze de moarte, p. 26), dar poate fi şi o invitaţie la solemnitate: „niciodată nu luăm moartea în serios/ fiorul acela ce trece prin şira spinării/ ca o cădere în gol în propriul vis/ în clipa aceea când atingem pământul/ şi totul se cutremură/ chiar şi pământul dinlăuntru” (Niciodată nu luăm moartea în serios, p.37); nu arareori moartea este scena jocurilor de-a viaţa: „moartea îmi imită dragostea/ cu un frison/ pleoapele îmi imită viaţa/ cu o clipire” (Abandonat, p.45), dar moartea poate genera şi singurul sentiment de certitudine al unei homeostazii intraspecifice, însoţind acel mesaj de filiaţie a arhetipului: “prin sângele meu sunt lăsate mesaje/ de la o boală la alta/ de la o celulă la alta/ moartea-şi aruncă plasele/ poate va prinde peştele gras” (Timp coagulat, p.53)...

      Jocul acesta este infinit. Ionuţ Caragea este un descoperitor de scrieri exotice alcătuite din cuvinte şi litere generate de alfabetul de oase al morţii: “paginile din noi rămân necitite şi ajungem în biblioteca pământului/ devoraţi de viermii atotştiutori”(p.54).

      Într-un anumit punct culminant al metamorfozelor morţii, al jocurilor de schimb între Eros şi Thanatos, există un moment de luciditate, în care autorul pare să rezolve teama de moarte prin iubire, aşa cum o face orice psihanalist onest, dar mai ales se produce revelaţia gramaticii unei vieţi care ordonează totul, care face ca totul să ritmeze dintr-o dată printr-un act de coagulare semantică, care aduce armonia în spaţiile ce păruseră confiscate de disonanţă, care acoperă scena angoaselor cu prefigurarea unor legităţi ce dau sens şi imprimă structură: “e viaţa şi subiect şi predicat/ e punctul o cădere de cortină/ şi noi suntem cuvinte de duzină/ mergând pe-un curs firesc... premeditat// e viaţa şi adverb şi complement / e verbu-n care cercul se închide/ şi noi suntem mirarea ce desfide/ fatalitatea timpului prezent” (Supoziţii, p.43). Apariţia acestui text în volumul de faţă joacă rolul unei lumini magice care aruncă umbrele într-un scenariu de simboluri clasicizante după un acord de credo maiestuos. Sentimentul încercat e acela din clipa când Hefaistos nu îi ascunde lui Prometeu faptul că noaptea îl va îngheţa: „Uscat de razele fierbinţi ale soarelui, vei vedea ofilindu-se floarea trupului tău. Noaptea va veni prea târziu pentru tine, ascunzând ziua sub mantia ei de stele…”

      Revelaţiile traumei existenţiale coboară în textele scriitorului a cărui conştiinţă e dominată de suflul exilului; el este vlăguit de schizoidiile generate de barierele dintre culturile traversate, de mareele ce străbat civilizaţiile confluente; el este strivit sub incongruenţele umane ale celui secţionat de legea disjungerii celor două lumi ca de o secantă ce separă două jumătăţi ce nu se mai regăsesc. Misterul acestei sciziuni dureroase se regăseşte, ca un cod de decriptare, la pagina 32, şi voi cita în întregime acest poem-cheie, intitulat O patrie şi un mormânt:

     

     

      trăiesc durerea unei patrii

      ca într-un sacru legământ;

      printre ventricule şi atrii

      acelaşi sânge curge – sfânt.

     

      trăiesc, privirea mi-e departe,

      spre marea mea, spre răsărit;

      trăiesc şi în această carte,

      de-atâtea versuri răstignit.

     

      trăiesc aceeaşi melodramă

      prin vise şi prin alte vieţi,

      ca plânsul dorului de mamă,

      ca roua unei dimineţi.

     

      trăiesc cu ochii şi cu gândul

      la tot ce-a fost şi ce va fi;

      trăiesc, când se termină rândul,

      pe firul unei agonii.

     

      trăiesc blestemu-nstrăinării

      prin alte lumi rătăcitor;

      necunoscut sau dat uitării...

      pe care limbă vreţi să mor?

     

     

      În acest poem şi în acest volum, Ionuţ Caragea se plasează în locul geometric al celui ce moare şi se naşte în acelaşi timp, prin poezie şi prin limba română concurată de seducţia limbii franceze, dar şi prin jocurile incredibile la care îl expun iradierile civilizaţiei română mamă şi civilizaţiei francophone canadiene de adopţie: în limba română pulsiunea de a scrie despre moarte este mai mare, în timp ce limba franceză îl absoarbe cu mai multă uşurinţă înspre registrul iubirii.

      Moartea este recursul ultim al răzvrătitului şi al evadatului ; ea intervine ca un lanţ care reglează prin lungimea lui cantitatea de libertate pe care şi-o asumă autorul, iar poezia lui Ionuţ Caragea construieşte o cămaşă de forţă peste bucuria de a fi viu şi liber dar şi peste spaima de a fi străin şi liber. Preţul acestei libertăţi se transformă în negocierea eternă, ruminativă, a omului cu poetul.

      Ionuţ Caragea a scris şi această carte, cum şi pe celelalte, dintr-un impuls selectiv, cu structurare. Am convingerea că s-a salvat, din nou, de la o moarte iminentă şi intensă, creativă. Ştiu că vor urma noi salvări, la care voi asista cu starea de atenţie vie a deţinutului din celula vecină. Captivitatea aceasta în obsesie este de fapt starea de maximă creativitate a unui poet ce se intensifică.

     

      Angela Furtună

     

© Copyright Ionuţ Caragea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online